Pagini - Meniu

sâmbătă, 17 noiembrie 2018

Amintiri de la Haret



Anul acesta, cu ocazia sărbătoririi a 135 de ani de la înființarea Colegiului Dobrogean „Spiru Haret”, am avut onoarea să fiu invitat la o întâlnire-eveniment desfășurată sub numele „Amintiri de la Haret”. Directorul Florin Anastasiu a avut ideea să adune amintirile celor invitați într-o carte: „Amintiri de la Haret”. Iată contribuția mea:


        În 1997 am fost înscris în clasa a V-a la Colegiul Dobrogean ,,Spiru Haret”.  Acest lucru s-a suprapus unui moment ciudat al copilăriei mele, atunci când tot ceea ce se petrecea în jur părea o bizară regie providențială. În anii aceia s-au întâmplat multe: s-a născut sora mea, a murit tataia. A murit și un copil de la bloc ce îmi era prieten. Premisele acestea nu indicau faptul că o schimbare de colectiv ar anunța vremuri prea bune. Prinsesem o teamă de existență, dată fiind succesiunea galopantă a acestor șocuri mici sau mari. De aceea nu mi-aș fi imaginat vreodată că sunt pe cale să scriu unul din cele mai frumoase capitole ale vieții mele. Primul lucru ce mi-a atras atenția a fost acela că noii profesori nu-și cotonogeau elevii. Am așteptat luni și luni de zile o primă palmă, o primă păruială, dar acestea nu au venit niciodată. Astfel mi s-a predat prima lecție de demnitate, atunci când ea însăși mi-a fost redată. 
În biblioteca bunicilor era așezată în loc de cinste o carte editată în 1983, cu ocazia centenarului liceului. Calitatea era foarte bună, iar eu o răsfoiam când și când, privind la fotografii. Acolo apăreau și unii dintre dascălii pe care îi apucasem ulterior: directorul Cezar Calenic, cu eleganța și noblețea sa de lord englez, cu discursul său cursiv și poetic pe care urma să îl ascult cu admirație în anii următori; profesorul de istorie Viorel Chirilă, cu voce de actor și un real talent de stand-up comediant; Gheorghe Bucur, dascălul blând de română; profesorul de muzică Emilian Bota; profa de desen, biata de ea, căreia noi, prichindeii gălăgioși, îi făceam zile amare. 
Adolescența mi-a făcut, apoi, unul din cele mai frumoase cadouri: clasa a VIII-a, probabil cel mai frumos an de școală trăit vreodată, fiindcă în acel an am legat niște prietenii minunate pe care timpul nu le-a putut eroda. Într-a noua, după capacitate, am intrat la secția Științele Naturii. Liceul a fost un pic mai greu. Pretențiile și exigența crescuseră, așa că nu mai puteam face by-pass învățăturii prin artificii care, înainte vreme, păreau că funcționează. N-am mai acceptat acest pact cu lenea, așa că printr-a zecea m-am apucat de învățat. Iar lucrurile s-au schimbat. Temerile, ciuda pe materii grele și depresiile de licean s-au mai disipat. Acum aproape că le-am și uitat. A rămas amintirea frumoaselor dimineți de început de vară, când veneam spre școală prin cețurile falezei, a bodegii de unde cumpăram țigări la bucată, a curții școlii unde, în pauze, le pufăiam, sau a profesorilor care, cu eleganță, se făceau că nu văd. Mi-a rămas viu mirosul de clor din la baia băieților, al substanțelor din laboratorul de chimie, al fierătaniilor de la atelier, al cărților de la bibliotecă… al florilor de la băncuța din curte. Văd și acum, între etaje, portretul înrămat al lui Nichita Stănescu, în fața căruia am adus de ceafă un coleg: ,,Vezi, mă? Vezi că e bărbat?”. Îl aud și acum pe Constantinescu, pe atunci președinte, care ne-a spus pe scările din față, la deschiderea unui an școlar:  ,,O unitate de învățământ nu se alege în funcție de distanța de casă, ci în funcție de performanțele acesteia!”. Îmi amintesc de banchetul de la sfârșitul clasei a VIII-a și de noi, îmbrăcați la costum, ducându-ne la doamna profesoară de română Constantin, care ne-a spus, lăcrimând: ,,Ați fost niște obraznici, dar eu tot vă iubesc!”. Apoi de domnul maistru, care tună: ,,Generație de boi ca voi n-am avut niciodată!”. Îmi amintesc de perioada majoratelor, când am fumat mentă uscată pe scări la Palatul Copiilor, noaptea, de ziua colegului meu de bancă, crezând că e altceva, și cum încercam să o facem pe nebunii apoi, simulând efectul care nu mai venea. Îmi amintesc de banchetul clasei a XII-a, unde am dansat cu profa de franceză. Îmi amintesc de fetele de care eram îndrăgostit. 
Pe atunci mă pregăteam să pornesc în viață. Timid, naiv, fugărind un vis. L-am urmat, iar acesta e unul din puținele lucruri bune pe care le-am făcut vreodată.  

Transcriu, în încheiere, ceea ce scriam mai demult într-o poveste despre copilărie: ,,Școala era principalul motiv al depresiilor acelora de copil pe care la vremea aceea nici nu știam că le am. Marele șoc al vieții, acel welcome to the real life, nu a avut loc, în cazul meu, nici la prima decepție, nici la vârsta majoratului, nici în prima zi de facultate și nici măcar atunci când am devenit salariat. Amputarea aripilor de zbor ale ființei mele se produsese la vârsta de șapte ani. Șapte ani fără o lună, mai exact. Totul a început când am făcut poză color în curtea Bisericii Grecești, lângă o tufă de trandafiri. Uniforma școlară trimitea la costumul de corporatist, iar ghiozdanul la geanta diplomat. Joaca asta de-a adultul se arăta absurdă. Fiecare toamnă a adus cu ea supărări sincere și nedisimulate care erau, raportate la unghiul din care priveam enigma vieții, la fel de dureroase ca problemele de om mare. A fi copil e cam greu. Și cu toate acestea, imaginile copilăriei întotdeauna m-au redat mie însumi sub forma omului pe care am simțit mereu că l-am iubit și l-am pierdut. Cel fără ranchiună, răutăți și minciuni. Iertător. Creator și curios. Transformarea acelui micuț cu păr șaten și moale, care îl privea uneori pe adultul de acum dintr-o fotografie veche, nu avea nimic în comun cu metamorfoza omizii în fluture, ori cu prefacerea cărbunelui în diamant. Dimpotrivă, efectul spiritual al trecerii timpului era identic cu ravagiile acestuia asupra materiei.”

Mihai Gălățan

luni, 2 aprilie 2018

Un ban de argint



MOTTO:

,,Copil minunat haide, vino cu mine!
Și jocul de aur juca-vom pe plaur.
Flori multe-n dar primi-vei de la zâne,
Iar Zâna cea Mare, de vrei, te va ține
Pe brațe de aur.”
Compact, Jocul Ielelor, 1988
Versuri: Johann Wolfgang von Goethe




Când eram mic eram convins că Lumea Poveștilor e pe altă planetă. Și acolo trăiesc Alice, Mickey Mouse și Țestoasele Ninja. Mi-am promis că atunci când am să cresc, am să construiesc o rachetă și am să mă duc acolo.
Însă, când aproape terminam clasa a treia și eram deja băiat mare, am lăsat baltă acest plan, deoarece nu mai credeam în povești. Când îmi aduceam aminte de promisiune, inima mi se strângea. Nu pentru că Lumea Poveștilor își pierdea din contur. Dă-o-n colo! Lumea Poveștilor nici măcar nu exista. Nu era asta problema mea. Problema mea era că oamenii mari uită de visele pe care și le fac atunci când sunt mici.
Tot atunci am făgăduit că atunci când voi fi un moș de treizeci de ani, îmi voi lăsa barbă și mustăți. Dar dacă, atunci când mă voi trezi bărbat, părul de pe față mi se va părea o prostie? Ce te faci? Va fi ca și cu zborul rachetei către Lumea Poveștilor, despre care acum îmi dădeam seama că era absurd. Dar cum trebuia să se fi simțit copilul acela de cinci ani care plănuise această călătorie, dacă ar fi aflat că băiatul mare de acum va râde de visul lui? Mă sâcâia îngrozitor ideea că uneori adulții nu dau doi bani pe dorințele copiilor, cu atât mai mult cu cât și eu întorsesem deja spatele uneia, fără să fiu încă adult.
Îl iubeam pe tataia pentru că era bun. Îl iubeam și pe președintele țării, pentru că semăna cu tataia. Amândoi erau pleșuvi, amândoi zâmbeau la fel. Ulterior mi-am dat seama că amândoi împărtășeau și aceleași convingeri politice. Rele, bune, ce-au a face ele cu dragostea sinceră și nedisimulată a unui nepot pentru bunicul lui? Într-o zi, prinzând de veste că tataia e bolnav, am cerut o monedă galben-maronie și am pornit către poșta din cartier ca să-i dau un telefon. Ajuns în fața aparatului, am văzut că sunt prea scund să ajung la fanta semicirculară de metal în care bagi fise. Și atunci m-am pus pe plâns. Bătrânul se făcu bine rapid, și cam aici se termină episodul. Episod neinteresant dealtfel, dar relevant ca argument ce probează legătura puternică dintre noi. În ultimul timp, mai exact de când aveam televiziune prin cablu, nu mai veneam vinerea să dorm la tataia.
 Când am ieșit de la ore cu Viorel, mi-am întunecat bucuria cu care primeam în general darul celor două zile libere de la final de săptămână, recitind biletul pe care îl aveam în buzunarul uniformei, bilet pe care-l adusese mamaia de cu seară, când venise cu o gameluță cu sarmale:

Frumosul lui tătăița!
Înțeleg că nu mai vrei să vii pe la mine, că stai să vezi la TV ,,Zona Crepusculară”, ,,Razele X”, etc. Sunt niște minciuni! Nu-i nimic, vii când dorești, eu nu mă supăr. Astăzi te-au căutat pe rând Dani și Bebe și separat Alexandru. Pentru că nu ai fost aici, am ieșit eu cu ei la joacă. Am fost la jocuri mecanice, la leagăne, am jucat gropicica, am alergat unul după altul la terasa cofetăriei. Pentru mâine am stabilit să mergem prin piață, pe la jocuri din nou, iar după masă să urcăm până la Monument. Deci, stai liniștit acasă, pentru că sunt foarte mulțumiți de felul cum mă joc cu ei. Mâine am stabilit ca după ce venim de la Monument să ne jucăm în spatele blocului cu lopățelele și să construim căsuțe. Deci, stai liniștit, fiindcă îți distrez eu prietenii. Te-am pupat și aștept vești de la tine.
Eu
Iunie 1995
  
 ,,Păi, da, mă!” îmi spuneam în gând, pentru a-mi alunga remușcările, ,,Da` tataia n-are televizor, n-are nimic, are numai radioul ăla albastru de doi lei, la care ascultă porcăriile alea cu Yugoslavia și cu sisansonsis sentimetră...”, apoi, împachetând biletul și punându-l la loc în buzunar, am continuat cu voce tare: ,,Baziaș, si-san-so-sis sentimetră. Corabia, si-san-so-sis sentimetră, Turnu-Măgurele...”. ,,Ce-ai, bă? Ej nebun?”-făcu Viorel. Viorel, coleg de clasă și vecin, era prietenul meu cel mai bun. Stătea la blocul de peste drum. Viorel nu prea era sănătos la cap, dar era băiat de treabă și foarte inteligent. El mi-a povestit pentru prima oară despre cățelușa Laika, trimisă de ruși în spațiu, despre aselenizare, despre avioanele invizibile de luptă. Tot el și-a rupt femurul de două ori în doi ani consecutivi și a fost primul copil din școală care a înjurat foarte urât, de mamă, în W.C-ul băieților, care încă se mai numea -în limbajul de lemn al epocii de curând apuse- Grup Sanitar Băieți.
Am traversat cu Viorel spre Piața Nouă, am trecut pe lângă taraba unei fete cu ochi frumoși care vindea cartofi, apoi am făcut dreapta, lăsând în urmă stația de autobuze 1 și 4 , aflată lângă o bodegă în fața căreia sfârâiau mici. Acolo, la terasă, câțiva bărbați cu hainele stropite cu var și înnegrite de lip ciocneau halbe cu bere ce semănau cu niște grenade, pictate în nuanțe de sienna arsă. Pe vremea aceea oamenii săraci arătau ca niște boschetari, iar boschetarii ca oamenii săraci din cărțile cu povești: cu hainele zdrențuite și peticite, cu saci soioși în spinare, cu cataractă și degete lipsă, desculți și adesea sprijiniți într-un băț rupt direct din copac. În dreapta se făceau blocurile turn, de unde se închiriau casete video și tot acolo era casa parohială a Bisericii Rusești, unde era și stația de autobuz 1 barat. Deși 1 barat ocolea pe Eternității, totuși nouă ne convenea mai degrabă ruta aceasta decât traseele 1 și 4 care mergeau drept, deoarece baratul ne lăsa exact în fața blocului, la capătul străzii 23 August din cartierul C5. Dar era amuzant și pe 23. Acolo, aproape de magazinul BIG, autobuzul oprea fix în fața unui bardezi numit La nuc. Mușteriii acestui local, coborând din mașină, făceau exact un pas pentru a se găsi pe terasă. O dată, un astfel de specimen, bolborosind de unul singur cu vocea lui Donald Rățoiul niște idioțenii despre armată, picase din autobuz direct într-o masă din tablă vopsită grosier, aflată sub auspiciile unei triple tautologii: crâșma se numea La nuc, lângă firmă era pictat cu bidineaua un nuc, iar toate acestea erau străjuite imperial de coroana bogată a unui nuc adevărat.

Într-un final veni și autobuzul, care ne luă și înaintă lin cu noi pe Păcii, până după turnuri. Acolo, însă, pavajul se termină și mașina începu să clănțăne din toate șuruburile și piulițele, zgâlțâindu-se pe piatra cubică. Era un autobuz portocaliu, vai de mama lui, cumpărat de primărie din Germania, la mâna a doua. Ușile, când se deschideau, pâsâiau ca sifoanele. Lângă uși erau două butoane, unul roșu și altul negru, deasupra cărora scria Türöffner. Deși era de la sine înțeles că erau defecte, noi n-am îndrăznit niciodată să apăsăm pe vreunul, de teamă ca nu cumva, prin absurd, să se întâmple ca în videoclipul acela Genesis, când o păpușă Ronald Reagan încurcă butoanele și apasă aiurea, iar din Pământ înflorește o ciupercă nucleară. Dacă totuși vreunul din noi ar fi apăsat, acela ar fi fost cu siguranță Viorel. El era mai curajos și, după cum spuneam, puțin cam țăcănit. Peste denivelări și șanțuri, autobuzul sărea pe suspensiile lui ca o minge, iar noi ne-am mutat în spate, încercând să anticipăm șocurile, sărind o dată cu izbiturile, ca pe trambulină. Uneori ne sincronizam, alteori nu. Deranjată de zarvă, taxatoarea ne-a spus să coborâm la prima stație dacă nu stăm cuminți, că și așa nu am luat bilet. Următoarea stație era la poarta cimitirului Eternitatea, iar a doua era chiar destinația noastră, capătul de linie. Oricum nu mai aveam mult până acasă.
Deodată ne trezirăm, fără să ne fi propus, pe aleea principală a cimitirului. Amândoi aveam o mare fascinație pentru zona ocultă și pentru paranormal. Amândoi eram cititori fideli și pasionați ai revistei Dracula, ale cărei articole tratau, în general, subiecte ce țineau de domeniul parapsihologiei.
Mie îmi era tare frică de întuneric. Într-o noapte am preferat să fac pe mine decât să parcurg în beznă holul ce lega camera mea de baie. După ce, în timp, mi se mai domolise tulburarea, văzusem la sfârșitul buletinului de știri, chiar înainte de desenele cu Captain Planet, o serie de fotografii cu morți neidentificați, iar neliniștea mi se reactivă. Pe vremea aceea la televiziuni era haos. Televiziunea locală închiria casete VHS de la turnurile de pe Păcii și le difuza după bunul plac, fără teama de a intra în conflict cu legea drepturilor de autor. Televiziunea națională dădea în week-end, la mijlocul zilei, o emisiune ce se numea Reflecții rutiere, acolo unde, fără blur, fără bulină, vedeai femei cu burțile sparte și bețivi călcați de tren, iar la cinema rulau mizerii ca Miss Litoral sau A doua cădere a Constantinopolului. În sfârșit... Acum nu avea de ce să-mi fie frică, deoarece era ziua și eram cu Viorel. Tot din frica de întuneric deriva și pasiunea mea macabră pentru lucrurile funeste. Undeva, în spatele gândirii conștiente, un impuls ciudat mă făcea să trag mereu spre locuri presupuse a fi bântuite de iazmele lumii de dincolo, fiindcă -nu-i așa?- cui pe cui se scoate. Viorel, în schimb, nu avea astfel de probleme, sau cel puțin așa dădea impresia.
Trecurăm la pas mărunt printre monumentele vechi, din piatră și ajunserăm la o cișmea. Acolo, un bărbat cam între două vârste umplea o găleată cu apă, iar în jurul lui alerga fără sens un copil bucălat de vreo patru ani ce morsocăia o japoneză cu gaură de lumânare în mijloc. Lângă ei, pe bancă, ședea o băbuță cu un basc roșu tras pe o ureche. Deși avea vreo șase sute de ani, inelele subțiri din aur pe care le purta, cerceii cu bilă și eleganța posturii ei îmi întăreau convingerea că pe vremuri a fost  o femeie cochetă și spilcuită. Bărbatul cu găleata, în schimb, îmbrăcat sărăcăcios dar curat și proaspăt ras, prin sfiala mișcărilor sale părea prototipul omului gospodar de la țară: simplu, smerit, cu bun simț și frică de Dumnezeu.
,,Ce faceți aici, puișori? În loc să vă jucați prin parcuri voi vă plimbați prin cimitir?”, spuse bătrâna împingând cuvintele spre cerul gurii într-un chip ciudat, cu un accent ce trimitea cumva spre graiul moldovenesc, deși era vădit din altă poveste.
,,Ne uităm și noi!”- răspunse Viorel. Viorel întotdeauna răspundea primul.
,,Oy, vey! Păi la ce să vă uitați? Că nu aveți ce vedea aici!”
,,Duceți-vă acasă!”-ne îndemna cu blândețe bărbatul, răsucind rozeta canalului cu atenție și parcă cu teama de a nu deranja pe nimeni cu scârțâitul ei. ,,Păi el de ce stă?”-se rățoi Viorel, arătând cu degetul către mititelul dolofan cu gurița unsă de dulce. ,,El e cu noi!”, replică femeia, făcând ochii mari. Atunci l-am rotit pe Viorel de mânerul ghiozdanului, încercând să aplanez conflictul ce sta să izbucnească, deoarece știam bine că el nu avea să se lase biruit cu una cu două. ,,Hai, mă, Viorele! Hai să mergem!”. Surprinzător, copilul se arătă docil, lăsându-se dirijat îndărăt fără mare persuasiune, mulțumindu-se doar să rumege o scurtă înjurătură pe care o auzi numai el. Pe drumul de întoarcere, am vorbit un pic despre gașca de sataniști din oraș care întorceau noaptea cruci și suceau gâturile pisicilor. Fusese difuzat și un reportaj pe tema asta, din care reieșea că acei rockeri păduchioși făceau tot felul de ritualuri macabre închinate Satanei, pe care îl numeau Kreator și-i scriau numele pe ziduri, alături de alte mâzgăleli blasfemiatoare, cum ar fi: Black Sabbath, Nazareth, Judas Priests, Nirvana sau Genesis. Când să ieșim pe poartă, Viorel mă luă pe după gât, făcându-mi cu ochiul: ,,Doar nu vrei să plecăm, nu? Hai să ocolim și să ieșim apoi prin spatele ălora de la canal!”. ,,Hai!”. Intrarăm pe o cărare ferită și îngustă, străjuită de morminte dispuse destul de haotic. După ce urca pe un fel de deal, poteca se oprea într-o cruce robustă din calcar, veche de tot, ornamentată cu cercuri pe fiecare din brațe și scrisă cu litere chirilice. Viorel observă primul că pe cruce era o bancnotă cu o pietricică deasupra, ca să n-o ia vântul. Era o bancnotă de cinci mii de lei. Nu era cine știe ce sumă, făcea cam cât doi dolari, dar orișicât, puteai să iei din ea vreo patru pungi cu snacksuri. ,,Mamă-mia, ne-am scos!”-chiui Viorel, dar eu nu voiam, nici în ruptul capului, să pun mâna pe bani. ,,Nu-i lua, Viorele! Lasă-i naibii acolo, că-s cu ghinioane!”. ,,Ce ghinioane, mă?”. De îndată ce Viorel băgă bancnota în buzunar, privirea lui deveni goală, ca și cum s-ar fi concentrat asupra unui punct desenat pe propria ceafă. ,,Mișu, mie-mi vine să mă duc în colo!”-arătă el într-o direcție aiurea. ,,Mă duc! Tu stai aici. Mă întorc imediat!”. ,,Unde te duci, tâmpitule?”. ,,Stai aici, că vin acum!”. Bididiul sări peste câteva lespezi și gărdulețe, iar în câteva clipe se pierdu cu totul printre crucile de marmură. Un fior îmi săgetă atunci inima. Gândul îmi zbură, fără să vreau și fără să-l pot controla, la pozele acelea cu morți neidentificați. Priveam în toate părțile, îngrozit. Aș fi putut fugi înapoi, însă nu-mi trecuse asta prin minte. Atunci am văzut la picioarele mele, albastru și aproape pătrat, un bilet de o sută de lei care avea desenat chipul regelui Mihai. Când am ridicat de pe jos mica bancnotă, spaima îmi trecu ca prin minune, iar sufletul meu se umplu de o fericire de nedescris, ca și cum aș fi avut o revelație a unei realități sacre. Bancnota arăta atât de nouă, încât se vedea că era necirculată. La un pas mai încolo era o alta, mai mică și la fel de bine conservată. Asemănătoare cu un timbru, bancnota de război de 50 de bani din 1917 cu regele Ferdinand ascundea sub ea o alta mai mică de 25 de bani, care la rândul ei o acoperea pe cea de 10. Le-am cules cu grijă și le-am pus în buzunarul de la piept. După un copac cu coroana deasă, la câțiva metri distanță, apăru ca din neant o schelă de lemn, cu sfori legate ca sârmele de rufe, de care atârnau prinse în cleștișoare o sumedenie de bancnote vechi. Unele erau nemțești, desenate cu mult gust, mari cât pagina de caiet, albastre, albe și verzi, cu prinți, țărăncuțe sau cărturari. Altele erau rusești, cu portretul țarului Nicolae. Erau și câteva americane. Marea majoritate, însă, erau românești, ordonate cronologic. De la cele din 1853, care erau primele, colecția trecea prin toate hârtiile emise sub toți regii pe care i-a avut România, apoi veneau loturile din 1948, 1952 și 1966. Pe ultima sârmă fluturau și bancnotele emise de alte guverne, dar care au circulat cândva și pe teritoriul nostru, provenind din Imperiul Hapsburgic și Austro-Ungaria, sau tipărite la noi sub ocupațiile germană și sovietică. De brațele eșafodajului spânzurau, legate în cruce, teancuri de bani groase precum cărămizile, mai puțin rari, cum ar fi 500 de lei din 1941-1942, sau 1000 de lei din 1945. Cu toate astea, am răsfirat cu degetele unul din vrafuri și am constatat că banii aveau serii consecutive, fapt care le creștea exponențial valoarea. Mi-am umplut buzunarele până la refuz. Apoi am vârât în ghiozdan o droaie de hârtii, până când acesta se umflă ca un cimpoi. După marea pradă mai rămăseseră doar câteva teancuri care se bălăngăneau răsucindu-se în jurul centrului lor de greutate, despărțite doar de o mulțime de cleștișoare. 

Deodată cerul se aburi precum geamurile galantarelor cu carne din hala de la Piața Nouă. Frunzele copacilor se îngălbeniră, apoi se făcură arămii și începură să cadă, făcând rotocoale prin aer. În câteva secunde nu mai rămăsese nici una sus. Se făcu frig. Începu să ningă, până când fiecare colț de pământ se acoperi cu o pătură groasă de zăpadă. Apoi se făcu și mai frig. Zăpada scăzu, se murdări și imediat dispăru ca și cum nici n-ar fi fost, dezvăluind pământul din care se iveau acum fire de ghiocei. Ca în scurtmetrajul ăla al lui Nicolaescu, Memoria trandafirului parcă se chema, ghioceii crescuseră și înfloriseră cu viteză, apoi tot cimitirul se umpluse de iarbă. Se făcu cald. Ciclul se mai repetă o dată, apoi timpul începu din nou să curgă în ritmul lui firesc. Captivat de metamorfoza naturii derulată fast forward, am realizat cu întârziere că în fața mea se opri un cortegiu funerar. Trista adunare ce participa la înmormântare îmi bloca vederea, așa că nu am putut să-l văd pe mort. Pentru că orașul era destul de mic, nu mi se părea surprinzător că în alai îi recunoscusem pe nanu` Vasile și pe tanti Marcela. Și nici pe vecina. Și nici pe nașa Geta. Și nici pe cei doi unchi. Și nici pe mamaia. Și nici pe mama și nici pe tata. Și nici pe mine însumi, puțin mai înăltuț și cu părul crescut peste urechi. Nu mi se mai părea surprinzător nimic. Părintele Dubău, pe care tataia nu-l suporta de când îl văzuse într-o noapte cum cobora pe un cearceaf din blocul vecin, cadelnița și cânta niște psalmi, stropind pe jos cu vin. În stânga, groapa proaspăt săpată se învecina cu mormântul unui oarecare Bătrânu Nicolae care, după poză, semăna izbitor cu bărbatul care umplea găleata în față, la cișmea. Pe crucea din dreapta scria Rosenfeld Domnica. Puțin mai în spate, își dormea somnul veșnic un copil. Pe epitaf scria:

Te-auzim cum spui într-una
Nu mai plângeți, dragi părinți!
Că în ceruri nui (sic!) durere
Ci copii drăguți și mulți.

,,Hei, hei!”- se auzi din spate! ,,Psst!”. M-am întors după voce. În fața mea stătea acum un iepuraș alb cu salopetă cadrilată și năsucul roz, prăfuit de-atâta pupat. ,,Eu sunt Rilă-Iepurilă!”. ,,Foarte original!”-gândisem, apoi spusem: ,,Eu sunt Mișu!”. ,,Hai cu mine să-ți arăt ceva, vii?”-spuse Rilă. ,,Unde?” ,,Ai să vezi. Vii?” ,,Vin!”.
Rilă-Iepurilă mă luă de mânuță și mă scoase afară din cimitir în doi timpi și trei mișcări. Alergam amândoi cu o viteză nebună, oprindu-ne după vreo treizeci de secunde în fața gardului din capătul falezei Dunării. În mod normal, la pas se face până acolo cam o jumătate de oră. Iepurașul scoase din marsupiul salopetei o cheie în formă de inimioară, cu care descuie lacătul. Deschise apoi larg porțile dinspre port, aflate chiar în fața fabricii de conserve. Dar, care fabrică de conserve? Înaintea noastră, în sclipiri de aur și luciri de diamante, se întindea un oraș minunat, deasupra căruia apăruse un curcubeu. Pe spectrul său multicolor circulau mașini. Casele erau colorate și nostime, pentru că aproape niciuna nu avea pereții drepți. Sub bolta curcubeului se înălța până la norii de puf un castel ce avea turnurile ca brațele unui cactus din westernurile italiene.
,,Știi să zbori?”, mă întrebă Rilă. ,,Nu știu să zbor!” ,,Ai încercat?” ,,Nu.” ,,Încearcă!”. Am  început să fâlfâi din brațe, dar din păcate nu se întâmplă nimic spectaculos. Mi-am dat seama rapid că nu așa se face. Atunci am închis ochii și am încercat să mă întind cât mă ținură ligamentele, închipuindu-mi că ating văzduhul. M-am ridicat într-un picior, apoi pe vârfuri, după care am sărit ușor. Mă simțeam ca la mare, când țopăiam vesel, cu apa sub bărbie, imaginându-mă cosmonaut. Apoi am sărit mai tare și mai sus, alunecând înapoi ca o pană. După cea de-a treia săritură rămăsesem în aer, realizând că pot zbura și pe loc, ca libelula. Era super! Păcat că nu venise și Viorel cu noi. Cine știe pe unde-o hoinări el? ,,Știi unde suntem?”- mă întrebă Rilă, zburând și el. ,,Unde?” ,,Ghici!” ,,Nu-mi spune că...” ,,Ba da!”.

Nu am ajuns acolo cu racheta, ci pe jos, condus de un iepuraș cu salopetă cu pătrate roșii și negre, cu ochișori veseli din bumbac și năsucul roz, murdar de-atâta pupat.
,,Vino după mine!” spuse Rilă făcându-mi semn cu lăbuța, apoi zbură în direcția castelului, cu urechile fluturându-i pe spate. Din ghiozdanul meu, banii vechi ieșeau ca pe banda unui utilaj industrial, transformându-se în avioane de hârtie ce ningeau peste oraș. Lumea Poveștilor, văzută de sus, avea străzile pavate cu pernuțe de pluș. Din metru în metru erau leagăne și tobogane, tiribombe și tarabe unde ursuleți cu ochi din nasturi serveau pe gratis cetățeniilor (măgăruși cu costume și serviete-diplomat, rațe cu pălării, căței cu halate de maistru) gogoși, cacao cu lapte și suc la dozator. Văzusem, la una dintre acestea, cum un purcel roz cu coada răsucită și cu salopetă de muncitor, ceru pofticios un pahar cu suc pe care, însetat fiind, îl dădu peste cap dintr-o suflare. Apoi se înecă, tușind zgomotos. Imediat veni o salvare cu un girofar uriaș, din care coborî un domn doctor ren ce bătu bolnavul pe spate. La o intersecție, un polițist berbec îi scrise o amendă și-l sancționă cu trei puncte de penalizare pe un melc ce depășise viteza admisă cu 20 kilometri pe oră. La un colț, cu ochelari de soare și lanț de aur la gât, un vulpoi schimba bani de la Monopoly în dolari cu calendar. Alt vulpoi, la capătul celălalt al străzii, îi înmână unui urs Koala, pe șestache, un pliculeț cu frunze de eucalipt.
În fața castelului aterizaserăm ușor, pe o pajiște cu căpșune pudrate cu zahăr. Rilă scoase două carduri cu șnur. Mi-l înmână pe acela pe care scria Musafir, apoi trecu banda magnetică peste senzorul de la poarta din lemn-dulce, care se deschise, lăsându-se pe două lanțuri de plastic. Intrarăm. Înăuntru mirosea a gumă Turbo. Pe de-o parte și de alta a culoarului luminat cu globuri de discotecă, stăteau aliniate armuri din staniol de ciocolată. Unele aveau urechi ascuțite, altele cioc, unele aveau două picioare, altele patru. Alta, mică de tot, avea douăzecișipatru. Pe jos era o mochetă roșie ce se termina, o dată cu coridorul, într-o ușă din aluminiu, deasupra căreia scria Atelier. Ca să poată deschide, Rilă trecu cardul prin aparat, apoi puse lăbuța pe un rotund din plexiglas care pâlpâi de câteva ori cu roșu, apoi cu lumină de quarț. Dintr-un arc fixat în podea țâșni o portavoce care tună:  

E drăguț, civilizat,
Și murdar de-atât pupat.
Pe șpilhozi are pătrate,
Urechi lungi îi cad pe spate.
Este alb și drăgălaș
Cine e?...

,,Un iepuraș!”- spuse Rilă într-un microfon, dând ochii peste cap. Apoi mă rugă și pe mine să repet același ritual. După ce am folosit cartela și mi-am scanat palma, din portavoce am auzit:

Salam, brânză și ciuperci
Cașcaval și roșii terci
Pe-o clătită ca pâinița,
Ce să fie...?

,,E o pizza!”.
Ușa se deschise, iar noi înaintarăm într-o sală împodobită cu ghirlande multicolore de hârtie glasse și creponată, în mijlocul căreia era întinsă o mantie albă, de dimensiuni colosale, cusută cu fire de aur și argint și împodobită cu pietre prețioase ce sclipeau orbitor. Aceste nestemate refăceau pe mantie harta cerului. Cea mai strălucitoare dintre ele, un diamant cât pumnul, era Sirius. În dreapta, din perle albe, plecau în linie dreaptă trei stele din constelația Orion. Tot în dreapta, dar mai sus, era și steaua Aldebaran-un mărgăritar rotund cu reflexe sidefii. În partea stângă, steaua Procyon din onix proiecta reflexe roșii pe alte trei stele mai micuțe din ametist, acvamarin și safir. Perseu, Auriga și Andromeda, toate trei din opal, datorită microcristalelor conținute, dădeau naștere fenomenului fascinant de interferență a luminii. Luna era din agat-caisă, iar Soarele din agat de foc.
De jur-împrejurul largului veșmânt se aflau bucăți de cretă, un metru de croitorie, cutii pline de papiote și ace cu urechi sau cu gămălie. Din spre balconul art-nouveau veneau rotocoale de fum, pentru că zânele brodeuze erau în pauza de țigară. Se puteau vedea prin ferestre în contra lumină, îmbrăcate în dantele și mătăsuri, cum sorbeau din cafele și scoteau cerculețe de fum din gât, țuguindu-și buzele. Una din ele, tolănită pe un fotoliu, își dădea unghiile cu ojă.
Rilă-Iepurilă bătu o dată din palme, iar zânele încremeniră. Aruncară chiștoacele cât colo, se primeniră în grabă și se apoi ni se înfățișară, făcând plecăciuni până la pământ. Erau în număr de trei.
,,Bună ziua, domnule Rilă!”-spuseră în cor.
,,Bună ziua!”-răspunse Rilă sever. ,,Mai aveți mult?”
Zâna Puilor de Găină înghiți în sec, apoi își luă inima în dinți și făcu un pas în față: ,,Mai avem de cusut doar constelația Canis Minor. Am fi terminat până acum, dar toanta de Zână a Mălaiului, Malțului și Hameiului a adus sare în loc de boracit. Am trimis-o înapoi în Germania, la Kalkberg Hill, să aducă ce trebuie. Trebuie să pice din clipă în clipă.”.
Pe această zână pârâcioasă, care se numea astfel probabil din cauză că avea părul vopsit blond, aveam să o reîntâlnesc după mulți ani, când eram în ultimele clase de liceu. Ciocănisem atunci la un birou din clădirea mare a Fiscului, căutând pe cineva care să mă lămurească în legătură cu impozitul pentru o colaborare. Când am deschis ușa, am surprins-o pe Zâna Puilor de Găină cu un dumicat în gură. Am recunoscut-o imediat. Apoi o mai întâlneam când și când prin cartier, umblând machiată și aranjată frumos, cu părul galben curgându-i pe spate în bucle răsucite ca niște unde electromagnetice. La început ne salutam. După o vreme am intrat la facultate. Când am revenit în oraș, după studenție, am văzut-o iar. Însă, după cum se știe, dacă cineva se face o dată că nu te cunoaște, e limpede că nu vă veți mai da binețe niciodată. După încă zece ani aflându-mă în drum spre piață, mă gândeam să cumpăr și să dau de pomană cuiva o pâine. La intrarea în Piața Nouă, cum vii dinspre centru, am dat cu ochii de ea. Zâna era cu câțiva pași mai în față. Deși stătea cu spatele, am recunoscut-o ușor. După pieptănătură, după talie, după acel ceva. În piață era lume multă și înghesuială cât cuprinde. ,,Ai să te întorci acum!”-i-am spus în gând. Ea s-a întors, iar atunci când a făcut-o, am depășit-o. Nu ne mai salutam. Cu un an înainte i-am cerut prietenia pe Facebook, după ce o întâlnisem într-un magazin. Dar ea nu a dat accept. Mă gândeam să cumpăr pâinea aia despre care ziceam mai devreme și să i-o dau chiar ei de pomană. N-am făcut-o, totuși. Cum ar fi fost? După un timp, privind peste umăr, văzusem că Zâna Puilor de Găină se oprise să stea de vorbă cu tanti de la plăcintărie. Așa că am mai mers un pic, apoi m-am întors din drum ca să pot trece prin fața ei. O dată, numai. Hai, de două ori. Nu era nimic dubios, deoarece multă lume se fâțâia brownian printre tarabe. Așa-i la piață! De ambele ori m-a văzut și tot de ambele ori se purtă normal atunci când am trecut. În general, atunci când se știu privite, femeile își umblă prin păr, vorbesc ca să le auzi tu sau nu mai știu ce. Am intrat după aceea la Profi ca să trag de timp, gândind că dacă zâna blondă termină de vorbit cu tanti aia, se duce acasă, iar eu o voi putea conduce un timp, petrecând-o cu privirea de departe. Mi-am luat un energizant la 2 lei 70 de care n-aveam nici poftă, nici nevoie. E o mare performanță femeiască asta, să nu te mai saluți cu un tip și cu toate astea să-l faci să cheltuie pentru tine 2 lei și 70 de bani. Zânele au superputerile lor. În fine...
Rilă-Iepurilă făcu prezentările. Cea de-a doua zână era Zâna Valsului. Avea ochi de căprioară, păr șaten și buza superioară mai mare decât cea de jos, cum au franțuzoaicele. Zâna Valsului își făcu apariția în viața mea și mai târziu, întrupându-se într-o zi de primăvară la intrarea din spate a teatrului. Dădu bună ziua și mă rugă să-i arăt și ei nu știu ce sală pe care voia să o închirieze pentru un eveniment. Am condus-o prin labirintul holurilor întortocheate, apoi am coborât în beznă pe niște scări. I-am întins mâna, pentru echilibru, iar ea mi-a strâns-o într-un fel anume. Ajuns exact aici, în Sala Studio, am apăsat pe întrerupător, iar tuburile de neon începură să bâzâie, aprinzându-se unul câte unul. Atunci când i-am furat o privire, am observat că ea zâmbește. La petrecerea dată în cinstea evenimentului organizat am fost și eu invitat, pentru că am fost drăguț și am ajutat-o. La sfârșit am dansat. ,,Nu mă mai ții minte?”-i-am șoptit, cuprinzând-o de mijloc. Mâna femeii tresări pe umărul meu. ,,Ne-am mai întâlnit o dată, demult de tot.”. ,,Tot ce se poate!”-mi-a răspuns ea, scormonind în memorie, fără să se prefacă. Și asta a fost tot.    

Cea de-a treia zână, cea care-și făcea unghiile, era Zâna Veseliei. Avea flori în părul negru și lins și purta ochelari fotocromatici heliomați. Dacă i-ai fi strâns părul și i-ai fi văruit chipul cu alb, ar fi semănat leit cu o gheișă. Părea singura dintre ele care mă privea cu mare drag. Avea un râs contagios și niște dinți micuți ca boabele de silicat din pliculețele ce se puneau la bascheți. Peste douăzeci și ceva de ani, am avut-o tovarășă de drum, atunci când m-am suit într-un microbuz de București. Am povestit tot drumul verzi și uscate. Ea m-a servit cu sărățele, iar eu i-am oferit o cafea la popasul de la Drajna. Pe drum, Zâna Veseliei și-a scos un pantof și și-a masat talpa piciorului, intersectând deliberat câmpul meu vizual. La un moment dat, povestind un lucru neinteresant, mi-a pus mâna pe genunchi. Am schimbat id-uri și numere de telefon, apoi am ieșit în oraș de câteva ori. Într-o seară m-a invitat la ea, dar eu nu am vrut. În altă seară am invitat-o eu, dar ea n-a vrut. Cum e în viață. În ziua în care am înțeles că Zâna Veseliei era doar o himeră, mi-am cumpărat o pungă de chipsuri de la fostul supermarket Union-Visa. Când am intrat era soare. Când am ieșit, cerul deja se învolburase, iar vântul începuse să bată cu putere. Se pusese pe plouat. Am intrat pe pietonala ce străbătea un singur bloc de locuințe, legând centrul comunist al orașului de ce mai rămăsese din centrul vechi. Diferența dintre lumi și stiluri arhitecturale era evidentă. Pasajul părea un portal. Tuna și fulgera, iar apa cădea șiroaie, din ce în ce mai multă, din ce în ce mai deasă și mai violentă. După ce am privit pentru câteva clipe acest spectacol al naturii, am pornit hotărât prin ploaie, urcând strada pavată cu piatră cubică, transformată în râu. Apa curgea la vale ca o cascadă. Eu urcam împotriva viiturii. Revărsarea era tot mai mare, ajungându-mi până aproape de genunchi. Un pic mai sus, o canalizare aflată în mijlocul străzii defulă, iar jetul ei era chiar mai mare decât un stat de om. Era apă este peste tot.

Deodată ușa gri din aluminiu de deschise cu un piuit electronic și înăuntru intră o zână cu ochi mari, îmbrăcată într-o rochie din tifon cu crinolină. În mâna dreaptă ținea o baghetă magică cu steluță, iar în stânga o sacoșă Marlboro, plină cu minereu. ,,Bună ziua, dom` Rilă!”-spuse și se înclină când îl văzu pe iepuraș, pitind sacoșa la spate. Rilă-Iepurilă mi-o prezentă pe Zâna Mălaiului, Malțului și Hameiului. ,,Anșante!” spuse ea, punând bagheta sub braț și întinzând o mână umedă, cu gropițe. Pe Zâna Mălaiului, Malțului și Hameiului, o voi fi cunoscut-o peste exact un deceniu, în chip de studentă la medicină. Locuiam în același cămin. Într-o seară, când colegele de cameră îi plecaseră, ea mă chemă să-mi dea în tarot. Mi-a spus că am suflet bun, că viitorul îmi va străluci, doar că nu ar trebui să mă las atât de influențat de Andrei-un coleg mai mare cu care beam vodcă Scandic și care mi-a povestit că a făcut prostii cu Zâna M. M. H. pe malul mării, noaptea. Zâna se dezbrăcă apoi de halat ca să-mi arate cât de nașpa îi stătea în bustieră și colanți, apoi se trânti în pat, strângând la piept un animăluț din pluș, despre care susținea că este singurul ei prieten. Apoi...

Ceasul cu cuc din perete bătu singura oră pe care o avea scrisă pe cadran, ora Zânei Celei Mari. Cele patru zâne așezară atunci în dreptul mantiei un jilț cu spetează din burete de apă, pernă din puf de păpădie și brațe răsucite de aur. Din detectoarele termice cu cameră de ionizare montate în planșeu începu să se cearnă pulbere de stele. De sub uși și pe gaura cheilor pătrundea fum gros de banane, așternându-se pe jos ca o pătură de vată. În depărtare cântau viori. Pe scaunul înalt, întâi ca o imagine rămasă pe retină, apoi din ce în ce mai clar, se contura Zâna cea Mare. Purta o togă albă ca laptele, prinsă pe umăr cu o fibulă-fluturaș din aur curat. Chipul îi era luminos ca un quasar, cu mult mai strălucitor decât Soarele. Purta pantofi transparenți din cristal de Bohemia prin care i se vedeau degetele cu unghii pictate în roșu vermilion. Ea nu călca pe pământ. Sub condurii ei răsăreau la fiecare pas petale de trandafir. Într-o mână ținea o crenguță de cireș în jurul căreia se învârteau licurici și buburuze. Jilțul se transformă în câteva clipe într-un car triumfal din lemn de Balsa, împodobit cu flori și ornamente neoclasice. Zâna cea Mare se afla acum în picioare pe un soclu de quarț, șlefuit cu pricepere dintr-un singur bloc. În stânga și în dreapta ei, doi struți purtau la gât coroane de iederă și măslin. Deasupra capului, două armuri din argint lustruit sprijineau spate-n spate un stâlp cu panglici din mătase și mușcate tiroleze. În diblurile de pe stâlp erau înșurubate steagurile fiecărei bresle meșteșugărești din Lumea Poveștilor. Erau atât de multe, încât întreaga instalație se asemuia unui copac cu o bogată coroană. Rilă-Iepurilă sări în brațele Zânei celei Mari, iar ea îl pupă lung și apăsat pe năsucul lui cel roz. Celelalte zâne, retrase într-o laterală, îmi făceau semne din cap. M-am apropiat de făptura luminoasă și am făcut o plecăciune cu mâna la piept.
,,Bine ai venit, copil bun! Te așteptam!”-spuse Zâna cea Mare cu un glas ce nu se auzea în timpane, ci rezona în inimi. ,,Am ceva pentru tine!”. Mi se materializă atunci în palme un sul din piele de vițel cu pecete și bulă:

INVITAȚIE
Guvernul Lumii Poveștilor are deosebita onoare de a vă invita la încoronarea Împăratului Poveștilor. Ceremonia va avea loc vineri, la ora de basm.
Oaspeții sunt așteptați la cantina Vinalcool, str. Viticulturii, nr. 2.
P.S. Nu mâncați acasă, vor fi bucate din belșug!

Invitația era iscălită de toate zânele. Semnătura Zânei cea Mare, scrisă cu cerneală care-și schimba culoarea în funcție de poziția luminii, era cea mai frumoasă. Am realizat atunci, punând informațiile cap la cap, că Zâna cea Mare trebuie să fie un fel de prim ministru, celelalte zâne miniștri, iar Rilă nu se știe, dar cu siguranță ocupă un post foarte important în conducere. După ce îl mai pupă o dată pe Rilă, zâna și carul fermecat dispărură ca o vedenie, iar nimfele se retraseră la cusut. Iepurașul sări atunci în cârca mea și amândoi ieșirăm în zbor prin balcon, pe unde am fi putut să intrăm de la bun început, numai că nu se cade să poftești un oaspete pe geam, nu? ,,Unde mergem, Rilă?” ,,Cum unde? Nu ai citit invitația? Mergem către S.C. Vinalcool S.A.”. Am lăsat în urmă Lumea Poveștilor și plutirăm prin văzduh pe linia falezei, până la hotelul Delta. Apoi, de la sensul giratoriu, pornirăm deasupra primelor blocuri de pe Păcii și ne așezarăm pe un autobuz care ne ducea spre piață. La piață, autobuzul își văzu de traseul lui, iar noi străbăturăm din nou aerul, făcând dreapta către Liceul de Artă și apoi stânga, către 23. Pe terasă la Boema, unde se vindea și plăcintă rotundă, începură să se adune clienți mai mulți ca de obicei, că doar era vineri. Ne continuarăm drumul pe deasupra benzinăriei și a cimitirului evreiesc cel vechi, ajungând la BIG și la consignațiile de vis-a-vis. Apoi, o dată cu poșta, începea cartierul C5. Mă gândeam să cobor să iau o savarină de la cofetăria Agache, dar mi-am amintit ce scria pe invitație și am renunțat imediat la acest gând. Mai sus erau magazinele Polar și Casablanca. La Casablanca lucrau cele mai frumoase vânzătoare din oraș, căci și patronul era un băiat frumos și tânăr. Mai sus, strada se oprea în vie. Pe partea stângă pornea strada Viticulturii iar călătoria noastră se opri în fața celei de-a doua clădiri pe care scria S.C. Vinalcool S.A. Imobilul arăta, privit din afară, cât se poate de comunist, însă atunci când am intrat pe ușă, călcând pe treptele de ciment cu pietricele albe, am fost întâmpinați de un decor imperial. Pe sub podelele din sticlă înotau peștișori colorați. Coloanele din silex păreau gigantice batoane Snickers, de care atârnau ghirlande cu flori de tot soiul, ca eghileții pe haina unui militar. În centru trona o masă lungă, făcută dintr-o singură scândură de Sequoia Gigantea, cu un milion de scaune cu fundițe. Unul din pereți era tapetat de sus și până jos cu televizoare color Nei și Goldstar, iar într-un coș mare de rufe aflat în apropiere erau telecomenzile fiecăruia. Toate aparatele erau deschise pe Cartoon Network. În fundul sălii se afla un balcon enorm cu vedere către marea Egee, flancată de vârful Mitikas, Tronul lui Zeus din Olimp. Din televizoare au început deodată să coboare personaje cunoscute de desen animat, așezându-se la masă în dreptul cartonașului cu numele țărilor lor de baștină. România era reprezentată de Mihaela, Omulețul Gopo și Bălănel cu Miaunel. Din Ungaria venea Dr. Bubo. Din Polonia Lolek și Bolek. Din U.R.S.S Zaieț și Lupul. Din Italia Calimero. Din Franța Pif și Hercule împreună cu Asterix și Obelix. Din Japonia Sandy Belle. Mai veniseră și din Bulgaria și Cehoslovacia câteva personaje desenate cam prost, pe care nu le cunoșteam. Cea mai numeroasă delegație venea din Statele Unite. Prima care păși în spațiu era Betty Boop la braț cu Popeye marinarul. Apoi urmau Tom și Jerry, Mickey, Goofy, Donald, Daisy și unchiul Scrooge. Fred și Barney veniseră neînsoțiți, lăsând nevestele acasă pentru a avea grijă de cei mici. Lista se completă și cu cei de la Looney Toons și cu Scooby Doo și prietenii, urmați de cei tineri, care erau Two Stupid Dogs, Dexter și Dee-Dee, Cow and Chicken, Johnny Bravo, Fetițele Powerpuff și Ed, Edd & Eddie. Americanii s-au așezat ultimii la masă, împărțiți pe căprării. Cei de la Disney într-o parte, cei de la Hanna-Barbera în cealaltă parte. O dată ce invitații și-au ocupat locurile, pe masă se așezară singure, aduse pe farfurii zburătoare, bunătăți de tot soiul. Fiecare mesean avea în față câte-o sticlă de Cola și una de Fanta, ambele la un litru. Castroane întregi cu jeleuri Jelibon în formă de ursuleți parfumau camera, alături de care zăceau împrăștiate ciocolate Kiss, Lacta și Toblerone. Mai erau cornuri Fantastic Star cu ciocolată și un munte de pungi cu snacksuri. Pe o tăviță cu șervețel erau așezate caise-prăjitură cu cremă de cacao și nucă, tăvălite prin zahăr pudră. Mâncărurile mai serioase erau vrafurile Pizza cu blat gros și un ou prăjit deasupra, șnițelele de parizer și cartofii prăjiți cu smântână, cașcavalul, salata de Beouf cu măsline negre, crețe și amare, păstrate o groază de timp în cutie. Plăcinta rotundă cu brânză aburea într-un paner de nuiele, iar sărmăluțele cu viță și cu varză stăteau pe un pat de mămăliguță. Nu lipsea nici pâinea turcească, nici batoanele și nici simiții. Aș fi vrut să mă așez și eu la masă cu pestrița adunare, dar Rilă mi-a spus că a rezervat pentru mine un loc mai bun, așa cum se cuvine unui invitat de onoare. Un valet pisoi bătu un gong uriaș și toți amuțiră, ridicându-se în picioare. Motanul anunță: ,,Urmează încoronarea Majestății Sale Împăratul Poveștilor!”. Faldurile unei perdele se ridicară și o formație de clovni începu să cânte la trompete, xilofoane și sintetizatoare Moog melodii vesele din desene. Din depărtări creștea în zare, venind dinspre Tronul lui Zeus un alai de îngerași cu părul creț care îl purtau pe un covor vrăjit pe viitorul împărat. Când se apropie suficient ca să i se distingă chipul, nu mică mi-a fost mirarea când îl recunoscusem pe tataia. Era îmbrăcat așa cum îl știam, cu fesul cu pompon și puloverul său cu modele. I-am sărit în brațe. Prin podeaua de sticlă crescu un crin uriaș pe care tataia se așeză împreună cu mine. Lângă noi înflori un bujor, puțin mai mic, iar eu am înțelese că era pentru mine. Ceremonia începuse. Formația atacă o melodie solemnă. Pe ușă intrară Zâna Puilor de Găină, Zâna Valsului, Zâna Veseliei și Zâna Mălaiului, Malțului și Hameiului, ducând fiecare de câte-un colț mantia cea albă cu harta văzduhului, încărcată de briliante. O așezară cu atenție pe umerii lui tataia, lăsând partea de jos să alunece până peste balcon, ca să fluture în legea ei deasupra Mării Egee. Dintr-un vârtej din flori parfumate de tei apăru în mijlocul sălii Zâna cea Mare cu chipul ei de raze. În mâini ținea o coroană din aur în jurul căreia pluteau atomi care se compuneau în diverse forme și unghiuri, pe toată lungimea unor catene de carbon. Când zeița îi așeză coroana peste fesulețul din lână, tataia se făcu deodată tânăr ca în tabloul retușat de nuntă. Îngerașii creți care-l aduseseră cântară în cor un psalm de o frumusețe divină, iar zânele, din ciuturi de pământ ars deșertau asupra lui monede din gumă de mestecat și ciocolată, învelite în staniol auriu. Un vrăjitor cu păr lung și barba albă, cu o pălărie ascuțită pictată cu stele, rosti cu glas puternic: ,,Trăiască Împăratul!”. În mână ținea o sticlă cu vin din care stropi la picioarele lui tataia. Mi-am dat atunci seama atunci că druidul nu era altcineva decât popa Dubău, cel pe care bunicul meu nu prea îl simpatiza. Atunci Rilă-Iepurilă țâșni din locul lui ca ars și îmi spuse, luându-mă de mână, că trebuie să fugim. Nu aș fi vrut să plec nici în ruptul capului, dar iepurașul mă scoase afară, împingându-mă cu lăbuțele lui din bumbac umplute cu vatelină. ,,Ai tăi trebuie să fie foarte îngrijorați!” îmi spuse el, luând-o la pas grăbit prin curtea cu fierătanii și carcase de mașini ce lega cantina Vinalcool de gardul cimitirului Eternitatea. La poartă ne-am oprit și ne-am îmbrățișat. ,,Auzi Rilă? O să ne mai vedem vreodată?” ,,Cu siguranță! Tataia tău și Zâna cea Mare m-au rugat să am grijă de tine mereu.”. După ce mi-a trimis o bezea, Rilă-Iepurilă se ridică în aer și apoi dispăru în zări. La câțiva metri de la intrarea în cimitir, pe băncuța de la cișmea, aștepta Viorel. Chipul lui era întunecat, iar bărbia și-o ținea în piept, sub greutatea gândurilor care-l măcinau. Plecarăm amândoi spre casă fără să ne vorbim.

Vara aceea mi-am petrecut-o mai mult la blocul bunicilor, în centru, jucându-mă cu copiii de acolo. Deși se adunau serile pe scări sau sub cireșul doamnei Popescu să povestească întâmplări paranormale, nici unul din ei nu aflase istoria cu Rilă-Iepurilă, Zâna cea Mare, Zânele cele Mici și Tataia-Împărat. Asta din cauză că ceilalți băieți mințeau de înghețau apele, iar eu nu aveam de gând să stric o poveste frumoasă și adevărată punând-o în aceeași panoplie cu fabulațiile tovarășilor mei de joacă. Frații Dani și Bebe spuneau că au văzut noaptea, la țară, un OZN enorm și argintiu care lumina puternic în toate culorile spectrului cromatic. Bebe își mai aminti că apoi apăruseră pe cer diavolul și cu un înger ce se băteau, iar frate-său aprobă acest mic detaliu care îi scăpase. Alexandru a zis că a văzut un satelit, iar satelitul se vede o dată la  două sute de ani. Am tras și eu niște minciuni, pe care le-am notat într-un caiet făcut chiar de mâna mea, din foi de scris capsate. Cartea se numea ,,Paranormal 666 și telefoane”, iar jos scria ,,Creat de Mișu. Scris de Mișu.”

Capitolul I
Eu eram de multe ori de față când se întâmplau întâmplări paranormale.
*
Era ziua. M-am dus să cumpăr cola. Când m-am întors acasă am văzut cu coada ochiului în fața blocului un om îmbrăcat în negru, care de sus dispărea.
Pagina se încheia cu ilustrația unui om a cărui parte superioară se pierdea în albul foii.

Capitolul II
Era de Ziua Copilului. Făcusem serbarea. Cântau fetele de la grupul vocal. Deodată le-am văzut deasupra capetelor aureole albe și albastre.

Mai jos era un desen cu o scenă cu microfon, iar niște arătări, ce semănau mai degrabă cu figurinele antropomorfe din cultura Cucuteni, aveau în jurul capetelor nimburi ca sfinții din icoane. Aici se termina prima parte a cărții. A doua parte, pe pagină nouă, începea așa:

931 Informații
951 Informații diverse
958 Ora exacta
911 Comenzi interurbane
Cinema Patria- 51527
Cinema Select-514801
Magazinul Diana-514785

Apoi veneau numerele de telefon ale colegilor. După cartea asta au urmat și altele. Ca să-mi fac mâna, ziceam eu, pentru ca atunci când voi fi mare să pot scrie, în cuvinte alese, minunata aventură a acelei zile de sfârșit de clasa a treia. Dar… cum oamenii mari nu dau doi bani pe promisiunile pe care și le fac când sunt copii…

Într-o zi hoinăream cu băieții pe străzile vechi din apropiere. Deși trotuarele din blocuri mari de marmură roșie aveau peste o sută de ani, încă arătau bine sub lustrul sumedeniei de pași ce le-au tocit. Clădirea mare a Sanepidului avea  pe margini fețe de îngerași. Mai la vale, pe zidul de lângă gunoaie, rămas probabil după o demolare, scria cu spray No gipsy! Faceți România albă! Strada se intersecta un pic mai jos în unghi ascuțit cu o alta și amândouă se terminau într-un bloc de pe vremea lui Ceaușescu. O altă străduță, lungă cât clădirea cu câteva scări, pleca tot de acolo și ducea către leagănele de lângă Casa Armatei. Acolo, lângă atelierul din tablă al meșterului care punea gaz și piatră la brichete, am găsit trei bobine de film. Erau pelicule de 35 de milimetri. Una era cu Amza Pellea în nea Mărin, celelalte două cu mașini. De la acea succesiune de fotografii care compuneau mișcarea, îmi veni ideea să mă duc și să-l fur din ochi pe tataia, pentru a înregistra pe filmul memoriei cât mai multe imagini cu el. Ajuns acasă asta am făcut. Iar acea bobină imaginară îmi rămase una din cele mai limpezi mărturii ale existenței lui tataia, mult mai reală, mult mai concretă decât cele arse în bromuri de argint. Tataia nu prea mai dormea noaptea, iar când dormea își punea un metru cub de perne sub cap, zicând că-i vine apă pe gât. Mamaia era cam îngrijorată, pentru că moșul nici nu prea era cuminte, bea cafele și mânca mult, iar de vreo două ori s-a și îmbătat. Când urcam împreună pe 23, bătrânul se oprea pe scările de la BIG să-și tragă sufletul, iar eu mă dădeam pe balustrata groasă și plată din ciment. ,,Auzi, tataia? Tu ce făceai când erai de vârsta mea?” Atunci tataia îmi povesti o pățanie de când era el mic, din vremea în care copiii umblau desculți și jucau fotbal cu mingi din cârpe. Părinții lui erau săraci lipiți. Din puținul lor îi cumpăraseră prichindelului o călimară cu toc, ca să învțe carte și să ajungă domn. L-au prevenit că dacă o sparge îl omoară, apoi nu-i mai iau alta. Într-o pauză, pe când luase călimara cu el în curtea școlii ca s-o admire cât era de frumoasă, a scăpat-o pe jos și a făcut-o țăndări. Și pune-te pe plâns. Învățătorul, aflând această istorie, arătă cu degetul spre spre fiul boierului: ,,Nu-i așa că te-a împins Mavrocordat?”. Mavrocordat făcu ochii mari și se ridică în picioare: ,,Nu eu, domn învățător!” ,,Lasă că știu eu că tu l-ai împins! Ia duceți-vă amândoi la taică-tău și spune-i să-i dea copilului ăsta bani să-și cumpere o călimară nouă!”. La kula vilei sale în stil neoromânesc, kir Ernest Mavrocordat își savura cafeaua cu o cu țigară de foi, îmbrăcat în kimono de mătase. ,,Ce-i, mă, cu voi?” îi întrebă pe copii sugrumându-și un zâmbet, privindu-i de sus cum stăteau proțăpiți cu privirea în pământ. ,,Sărut mâna, tată! L-am împins din greșeală pe tataia lui Mișu și el și-a spart călimara.” ,,De ce nu ești atent?”-îl mustră boierul pe fiul său cu blândețe și scoase din buzunar o monedă nou nouță din argint de o sută de lei, ce avea pe avers chipul unuia din amicii săi, tatăl unui băiat pe care-l chema tot Mihai. Din banii primiți, tataia își cumpără o călimară nouă, pantaloni, cocoșei din zahăr de la turci, semințe prăjite, covrigi cu susan și văzu de două ori The Public Enemy cu James Cagney, la cinematograful lui Scultetty. S-ar putea spune, deci, că acea monedă a determinat traseul viitorului său. Fără ea, părinții nu l-ar mai fi putut ține la școală iar el nu s-ar mai fi putut bucura de îmbrăcăminte nouă, și nici de bunătăți, ori de mirajul celei de-a șaptea arte.

Vara lui 1995 a rămas scrisă cu litere de aur în calendarul copilăriei mele. Cu Dani și Bebe aveam un program bine structurat pe durata unei zile întregi. De regulă, diminețile călătoream pe Isaccei, treceam prin Piața Veche pe la tarabe, apoi urcam scările până la o intersecție pentru a ieși pe Victoriei-strada aceea cu Sanepidul și cu zidul în ruine de la gunoaie. Mergeam apoi prin intrândul de la afișe (vă mai amintiți acel portal dintre lumea veche și cea nouă, atunci când povesteam de Zâna Veseliei și de ploaia cu clăbuci?-ei, acolo suntem!) apoi făceam stânga pe la Union-Visa și din nou eram pe Isaccei, în drum spre Garofița. Garofița era și bar și cofetărie. Acolo, ne uitam la băieții mai mari cum joacă la păcănele Mortal Kombat II și Street Fighters. Pe la prânz mergeam la Mirex, o consignație din traverse de aluminiu, ce semăna foarte bine cu poarta securizată de la Atelierul zânelor din Lumea Poveștilor. De acolo luam gumă turcească Action Man, pentru a completa albumul cu abțibilduri pentru concurs. Iorgu de la școală a spus că a văzut cu ochii lui cum un vecin a primit prin poștă, tocmai de la Istambul, două action figures cu Dr. X și cu nu mai știu cine. Și noi ne-am fi dorit să câștigăm, numai că nu pica niciodată blestemata aia de surpriză cu jeep-ul, ca să putem întregi seria. De pe la 12 până la 14 stăteam în casă, fiindcă era prea cald. Mâncam, dormeam, jucam Tetris. Cine avea tv și cablu se uita pe Cartoon. Seara jucam Mijita, Joagăr sau 9 pietre.
În curând a venit toamna și a început școala. Școala era principalul motiv al depresiilor acelora de copil pe care la vremea aceea nici nu știam că le am. Marele șoc al vieții, acel welcome to the real life, nu a avut loc, în cazul meu, nici la prima decepție, nici la vârsta majoratului, nici în prima zi de facultate și nici măcar atunci când am devenit salariat. Amputarea aripilor de zbor ale ființei mele se produsese la vârsta de șapte ani. Șapte ani fără o lună, mai exact. Totul a început când am făcut poză color în curtea Bisericii Grecești, lângă o tufă de trandafiri. Uniforma școlară trimitea la costumul de corporatist, iar ghiozdanul la geanta diplomat. Joaca asta de-a adultul se arăta absurdă. Fiecare toamnă a adus cu ea supărări sincere și nedisimulate care erau, raportate la unghiul din care priveam enigma vieții, la fel de dureroase ca problemele de om mare. A fi copil e cam greu. Și cu toate acestea, imaginile copilăriei întotdeauna m-au redat mie însumi sub forma omului pe care am simțit mereu că l-am iubit și l-am pierdut. Cel fără ranchiună, răutăți și minciuni. Iertător. Creator și curios. Transformarea acelui micuț cu păr șaten și moale, care îl privea uneori pe adultul de acum dintr-o fotografie veche, nu avea nimic în comun cu metamorfoza omizii în fluture, ori cu prefacerea cărbunelui în diamant. Dimpotrivă, efectul spiritual al trecerii timpului era identic cu ravagiile acestuia asupra materiei.
Într-o zi de iarnă, am mai primit prin mamaia o scrisoare:

Frumosul lui tătăița!
Era vorba ca astăzi să vii aici. Promisiunea făcută este obligație curată. Vino cât mai repede, altfel n-o să-ți pară bine dacă urc eu până acolo. Îți dau un șut (știi tu unde) și zbori până aici ca un îngeraș.
Frumosule, dacă nu vii cu mămăița, scrie-mi tot pe acest bilet, să văd cât mă minți.
Te aștept cu nerăbdare,

Eu
Decembrie 1997

Pe spate, eu am completat:
Tataie! Cred că o să vin mâine dar nu stau mult. De câte ori vin la voi răcesc.
Pa, tataia!



Nu m-am mai dus. Peste câteva zile, am găsit în zăpadă o monedă de argint cu regele Carol al-II-lea, din 1931. Nu mi-a venit să cred. Era lucioasă de parcă abia ieșise din monetărie. Cineva o păstrase cu drag. Era la fel ca cea pe care zicea tataia că o primise de la Mavrocordat, în copilărie. Am vârât-o fericit în buzunar. A doua zi, însă, am aruncat moneda pe geam cât colo, plângând cu sughițuri. Pentru că a doua zi, tataia plecă în Lumea Poveștilor să se facă Împărat.





14. 9. 2017

marți, 14 noiembrie 2017

Jurnalul online al Festivalului Internațional de Teatru ,,Tragos”, ediția a XV-a, 2017













19 septembrie.
Jupâni și jupânese! I pak dăm de știre că Festivalul Internațional de Teatru ,,Tragos”, carele aflat hiind la cel de-al XV-lea văleat, purcede în centrul meșteșugului cultural al cetății, înnoit cu ipochimeni și spectacole noi (de aci sau de aiurea). El urmărește poteca bătută de mai bine de douăzeci de toamne, când înțălepții kir regizore Ion Dore și kir attore Nelu Serghei trasat-au cu dibăcie liniile dă derecție ale înfăptuirii primului hram (leat 1994 de la Hristos). Serbările ține-vor unsprezece zile, cădzând între 1 și 11 brumărel 2017. Gospodarii chemat-au la această ediție, ca și în edițiile dindărăt, pre artiști de înaltă ținută din Bucuresci ori de la teatrele de samă din țeară. Cetitorului sănătate!

30 septembrie
Lume, lume! Mâine începe Marea Sărbătoare! Teatrul ,,Jean Bart” vă oferă 11 zile de reverie, basm și bucurie, începând cu 1 octombrie 2017. Vă așteptăm cu drag la cea de-a XV-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru ,,Tragos”!

1 octombrie
Dragi tulceni, a sozit Ziua cea Mare! Astăzi, 1 octombrie, începe cea de-a XV-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru ,,Tragos” 2017. Deschiderea va avea loc la ora 16.00, în fața Teatrului ,,Jean Bart”, unde, în aer liber, va avea loc spectacolul ,,Dansul dragonilor”, fragment din ,,Drumul mătăsii”, scenariul și regia Ana Pepine și Paul Cimpoieru. De la ora 19.00, în Sala Mare, se va juca one man show-ul ,,O mie de motive', de Duncan Macmillan, Teatrul ,,Point”, București, regia Horia Suru, cu Florin Piersic jr. Vă așeptăm cu drag!

1 octombrie
Seara. Astăzi, 1 octombrie 2017, s-a încheiat prima zi de Festival ,,Tragos”. ,,Dansul dragonilor”, început în Piața Civică, a condus publicul către porțile deschise ale teatrului ,,Jean Bart”, acolo unde statui vivante au poftit spectatorii în Sala Mare. Au fost ,,O mie de motive” pentru ropotele de aplauze închinate lui Florin Piersic jr. Festivalul a debutat sub semnul unei nemăsurate bucurii. Colegii noștri, Cristi și Irina Naum, au fost anunțați că au câștigat premiile pentru cel mai bun actor și cea mai bună actriță cu rolurile din ,,Oleanna”, regia Vlad Cristache. Spectacolul Tulcean a fost invitat săptămâna trecută la FITO, Festivalul de Teatru Scurt din Oradea. ,,Oleanna” a mai fost nominalizată și la categoria ,,Cel mai bun spectacol”, în cadrul aceluiași eveniment. Cum spuneam, bucuria este nemăsurată! Iată încă un motiv pentru care putem afirma cu mândrie că teatrul din Tulcea va avea un viitor strălucit. Vă mulțumim că sunteți alături de noi!

2 octombrie
Astăzi, 02 octombrie 2017 s-a încheiat cea de-a doua zi a Festivalului Internațional de Teatru ”Tragos”. Ca în ziua precedentă, ”Dansul dragonilor”, început în Piața Civică, a deschis drumul către Teatrul ”Jean Bart”. La ora 19.00, spectacolul de teatru-dans ”Dorian”, cu George Albert COSTEA , în regia Oanei RĂSUCEANU, a fost răsplătit cu binemeritate aplauze. Vă așteptam și mâine cu mare drag!

3 octombrie
Iată că s-a încheiat și cea de-a treia zi a Festivalului Internațional de Teatru ,,Tragos”. La matineu s-au jucat două reprezentații ale spectacolului pentru copii ,,Carina în drumul spre casă”, regia Oana Răsuceanu, răsplătit cu strigăte de veselie și multe aplauze din partea micilor spectatori. Teatrul ,,Elvira Godeanu” Târgu Jiu, prezent cu piesa ,,Actrițele”, regia Cristian Ioan, ne-a introdus în atmosfera din culisele teatrului, punând în lumină frământările și slăbiciunile vieților artiștilor. Apoi, de la ora 20.30, echipa Teatrului Municipal ,,Traian Grozăvescu” Lugoj ne-a făcut cunoștință cu isteața hangiță Mirandolina și un alai de nobili buclucași. Piesa se numește ,,Hangița” și a fost regizată de Maria Voronca. Vă mulțumim, dragi tulceni, că ne sunteți alături, așa cum știm că ne veți fi și în continuare, până pe 11 octombrie, când festivalul se va încheia. Și mult, mult timp după...

4 octombrie
Astăzi, 4 octombrie 2017 s-a încheiat și cea de-a patra zi de Festival ,,Tragos” cu piesa de teatru ,,Metoda”, regia Adi Iclezan, producție a Teatrului ,,Fani Tardini” din Galați. O joacă ingenios construită între actori și publicul tulcean, plecând de la textul foarte bine scris al dramaturgului Jordi Galaceran. Nu uitați să treceți porțile teatrului ,,Jean Bart” și mâine! Vă așteptăm cu drag!

5 octombrie
Cea de-a cincea zi a Festivalului Internațional de Teatru ,,Tragos” va debuta cu piesa de teatru ,,Wolfgang” de Yannis Mavrritsakis, regia Radu Afrim. Spectacolul este o producție a Teatrului Tineretului Piatra Neamț și se va juca în Sala Mare a Teatrului ,,Jean Bart” joi, 5 octombrie 2017, la ora 19:00.

6 octombrie
Ieri, 5 octombrie 2017, cea de-a cincea zi a Festivalului Internațional de Teatru ,,Tragos” a debutat cu piesa de teatru ,,Wolfgang” de Yannis Mavrritsakis, regia Radu Afrim. Spectacolul s-a jucat de la ora 19.00. După terminarea acestuia, la Sala Studio, ne-a așteptat Paul Cimpoieru cu al său one man show ,,Homo Americanus ”, un spectacol de teatru-dans realizat de un actor crescut în pepiniera de talent a companiei Passepartout. Astăzi vă pregătim surprize noi. Rămâneți alături de Teatrul ,,Jean Bart”!

6 octombrie
 În cea de-a șasea zi a Festivalului Internațional de Teatru ,,Tragos” 2017, vineri, 6 octombrie, de la ora 19:00, Teatrul ,,Jean Bart” vă invită să vizionați spectacolul ,,Demonstrația” de David Auburn, regia Vlad Cristache.
,,Piesa are o structură filmică, evenimentele nu sunt redate cronologic, autorul jonglând cu planurile precum un matematician priceput cu cifrele. Și chiar despre un matematician este vorba aici. Robert (Nelu SERGHEI), profesor al Universității din Chicago, se luptă cu porpriii săi demoni într-un univers în care singura ființă capabilă de a-i oferi echilibrul vital este fiica sa cea mică, Katherine (Aida ECONOMU). ,,Demonstrația” este un text surprinzător și imprevizibil, David Auburn reușind cu mare talent să compună, dintr-o propunere de situații scenice aparent împrăștiate brownian, un tablou rotund. Katherine, îngrijindu-și tatăl în ultimii săi ani de viață, neagă practic faptul că ea însăși are nevoie de ajutor. Iar sinusoida își continuă astfel, ca în grafic, mișcarea sa ondulatorie...
Sora lui Katherine, Claire (Oana-Lavinia PISAROGLU), alături de Harold Dobbs (Florin Hrițcu), un fost student de-al lui Robert, au toate premisele să devină căile de evacuare ale dramei protagonistei. Însă nu este așa. Interesele personale prevalează, iar aceste puncte de sprijin sunt inutile precum inutile sunt proptelele ce susțin formele moi din tablourile lui Dali. Tatăl supraviețuiește prin fiica sa, care-i moștenește părintelui talentul la cifre, iar rezultatul combustiei lăuntrice a fetei se concretizează printr-o demonstrație matematică revoluționară, notată pe un banal caiet. Dar geniul, în multele lui forme- geniul compus din vulnerabilități și puncte forte, anunță și o altă moștenire, care aparține patologiei.”- M. Gălățan
Regia și scenografia: Vlad CRISTACHE. Distribuția: Katherine: Aida ECONOMU; Claire: Oana-Lavinia PISAROGLU; Robert: Nelu SERGHEI; Harold Dobbs: Florin HRIȚCU.

6 octombrie, seara.
Cea de-a șasea zi a Festivalului ,,Tragos” se apropie de sfârșit. Au evoluat în fața dumneavoastră Edith Alibec în one woman show-ul ,,De ce fierbe copilul în mămăligă”, regia Aglaja Veteranyi și actorii Teatrului ,,Jean Bart” din Tulcea în ,,Demonstrația”, regia Vlad Cristache. Vă invităm să ne fiți alături și în zilele următoare! Vă promitem spectacole bune, hohote de râs și lacrimi. Trăiri...

7 octombrie
 Să ne lăudăm un pic: între 24 septembrie și 1 octombrie 2017, a avut loc la Oradea Ediția a XXIII-a a Festivalului de Teatru Scurt, componentă a Festivalului Internațional de Teatru Oradea. FITO este unul din cele mai importante festivaluri de teatru din țară. Din juriu au făcut parte cunoscuții critici Ion Parhon, Doru Mareş, Octavian Saiu. Aceștia au hotărât că piesa ,,Oleanna” (regia Vlad Cristache, Teatrul ,,Jean Bart” Tulcea) merită să fie distinsă cu o nominalizare la categoria ,,Cel mai bun spectacol” și răsplătită cu premiile ,,Cel mai bun actor” și ,,Cea mai bună actriță” pentru Cristi și Irina Naum. Ieri, 6 octombrie, în plin festival Tragos, criticul Doru Mareş, un prieten vechi al teatrului tulcean, le-a înmânat premiile. Felicitări şi... la mai multe!

7 octombrie, seara
 Astăzi, 7 octombrie 2017, s-a încheiat și cea de-a șaptea zi de Festival ,,Tragos”. Musafirii de la Teatrul Muzical-Dramatic ,,V. Vasylko” din Odesa au oferit un spectacol bine interpretat, în ciuda panei de curent ce a afectat, se pare, mai multe zone ale orașului. Incidentul a fost rezolvat rapid, iar spectacolul a continuat la înălțime. Nu uitați să veniți și mâine la Teatru, încă mai avem multe surprize pentru dumneavoastră. Festivalul continuă!

8 octombrie
 S-a încheiat și cea de-a opta zi a Festivalului Internațional de Teatru ,,Tragos”. La Sala studio a Teatrului ,,Jean Bart” s-a jucat spectacolul ,,Albastru. Galben. Roșu”, un one woman show cu Inna Andriucă, regia Radu Macrinici, unde viețuirea e văzută prin ochii fetiței Ela, într-un atlas cu frumusețile țării.
La ora 19, la Sala Mare s-a desfășurat spectacolul ,,Prah” de Spiro Gyorgy, regia Cătălin Mardale, unde, in aburi de tocăniță, publicul a cunoscut viețile modeste ale unor soți, pe care câștigarea unei sume imense la loterie ii modifica teribil. Ambele producții aparțin Teatrului Municipal Baia Mare.
Vă așteptăm și mâine seara!

9 octombrie
 Festivalul ,,Tragos” -a zecea zi. Au evoluat astăzi, în fața publicului tulcean, Dana Dumitrescu, Marius Bodochi și Marian Adochiței, în comedia ,,Ursul” de A. P. Cehov, producție a Teatrului de Stat Constanța. Regia: Felix Alexa. Spectatorii au primit cu căldură conflictul iscat în urma unei datorii pecuniare, transformat în scurt timp într-o furtunoasă poveste de dragoste. Vă așteptăm și mâine cu mare drag, deoarece Festivalul continuă!

10 octombrie
 Astăzi, 10 octombrie 2017, s-a mai încheiat o seară ,,Tragos”. La ora 17, trupa Teatrului ,,Tudor Vianu” Giurgiu ne-a făcut cunoștință cu ,,Omul care aduce ploaia” (regia Cosmin Crețu), un șarlatan căutat de forțele de ordine ce călătorește din oraș în oraș, ispitind, fermecând și... inspirând. La ora 20.30, Răzvan Vasilescu a prezentat magistral one man show-ul ,,Era ok și la 60”. Mâine va fi ultima zi de Festival, așa că nu uitați să veniți la Teatru.

11. octombrie

 Festivalul ,,Tragos” a luat astăzi sfârșit cu piesa de teatru ,,Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare” după Tankred Dorst și Ursula Ehler, regia Alexandru Hausvater, Teatrul Municipal ,,Matei Vișniec” Suceava. Tulcea a cunoscut, pe perioada desfăsurării Festivalului, oameni și spectacole noi. Este foarte posibil ca aceasta să fi fost cea mai bună ediție. Ba nu, greșim! Cea mai bună, conform spuselor managerului TJB Ionuț-Paul Ștefan, va fi cea de la anul, depășită doar de cea de peste doi ani și tot așa. Au fost momente de revelație (epiphany, cum zic americanii), iar puncte slabe, în afară de unele defecțiuni ce țin de hazard sau mici erori umane, parcă nici n-au existat. Rămânem, după acest maraton teatral, doar cu golul acela sufletesc, (știți voi care, acela precum suferința din amor), vindecabil doar de puterea timpului și de ideea continuității muncii pe care slujitorii teatrului ,,Jean Bart” o depun. Invitații noștri ne-au sedus și au plecat. Nu-i nimic! Până la urmă nu se schimbă mare lucru. La TJB se va juca în fiecare week-end, producții noi se pregătesc, iar colegii de la teatrele din țară au spus că mai vin pe la noi. Alecsandri zicea că ,,Așa e viața, o comedie/ Iar noi, actorii care-o jucăm /N-avem dorință, alta mai vie,/ Decât aplauze să merităm.”. Așa că am dori să îndreptăm aplauzele noastre către organizatori, musafiri și public, menționându-i, în special, pe cei din spate, pe cei nevăzuți, pe cei a căror muncă a fost, în acest tur de forță, cel puțin la fel de istovitoare și de importantă precum a artiștilor. Ei sunt tehnicienii noștri dedicați. Hardul solid fără de care softul nu ar putea străluci pe displayuri colorate. Frumoși (mai ales fetele) și voinici (mai ales băieții)! Dedicați. Întreaga echipă a muncit pe rupte pentru a oferi publicului din Tulcea unsprezece zile de neuitat. La revedere, ,,Tragos”! Te așteptăm la anul!



Mihai Gălățan