Teatrul ,,Jean Bart" împlinește 18 ani

Teatrul este poezia ce se desprinde din carte și devine omenească

Federico Garcia Lorca

Luna februarie a anului 2026 marchează 18 ani de la începutul unei frumoase povești care a unit, a emoționat, a stârnit hohote de râs și multe ropote de aplauze din partea comunități orașului aflat la Porțile Deltei. Într-o sală modernă, nouă, o mână de oameni plini de entuziasm și cu o sete profundă de teatru și cultură, visau să transforme în orașul de la Dunare spectacolele ambulante în tradiție si proiectele teatrale locale, realizate cu multe eforturi și la intervale destul de mari și neregulate, într-o normalitate, ca raspuns la intrebarea: Ce facem în weekend-ul acesta?

Teatrul a fost înființat din dorința de a sprijini arta dramatică în Tulcea, de a oferi locuitorilor săi acces la producții culturale variate. Până la momentul prezent a avut un rol activ în consolidarea vieții culturale a orașului, devenind un punct de reper pentru iubitorii de teatru, de artă, având o contribuție semnificativă la educarea publicului tânăr și foarte tânăr.

Teatrul Jean Bart a realizat, de-a lungul timpului, numeroase producții teatrale. Bilanțul, până la data redactării acestui articol, este următorul: 79 de spectacole proprii, dintre care 64 destinate publicului matur sau de toate vârstele, și 15 pentru copii, însumând 1258 de reprezentații.

Istoricul acestui teatru rămâne însă, în mod firesc, strâns legat de activitatea actorilor și a regizorilor care au contribuit la dezvoltarea sa. Aceștia au avut un rol crucial în formarea unei tradiții teatrale a locului.

            Amintim, astfel, de actorii: Irina Naum, Cristian Naum, Mihai Gălățan, Ionuț Paul Ștefan, Oana- Lavinia Pisaroglu, Costel Zamfir, Nicoleta Lungu, Nelu Serghei, Ionel Durbală, Ion Dore, Vlad Matei Ajder, Cornel Cimpoae și mulți alți colaboratori dragi nouă. Un material despre contibuția fiecăruia în parte se va realiza în viitorul apropiat.

Regizori precum Aurel Palade, Vlad Cristache, Radu Nichifor, Nicolae Poghirc, Cristian Gheorghe, Radu Olăreanu, Dan Chiriac, Ion Dore, Marian Popescu, Alexandru Boureanu, Ovidiu Caița, Remus Vlăsceanu, Igor Ravițkii, Bogdan Ulmu, Valentin Potrivitu, Daniel Stanciu, Daniela Andrei, Vitalie Drucec, Alexandru Cozub, Ciprian Huțanu, Radu Niculescu, Oana-Lavinia Pisaroglu, Francisc Bucur, Ion Sapdaru, Ștefan Munteanu, Horia Suru și alții, și-au adus cu toți aportul la construirea unei personalități artistice proprii a instituției noastre de spectacole.

               În acești ani, Teatrul Jean Bart și-a facut loc în diverse festivaluri de teatru, atât la nivel național cât și internațional, câștigând premii și recunoaștere pentru calitatea producțiilor, atât din partea membrilor breslei, cât și din partea criticii de specialitate, dar mai ales a publicului. Amintim participările la festivalurile organizate de teatre din București, Ploiești, Constanța, Brăila, Galați, Iași, Suceava, Piatra Neamț, Bacău, Vâlcea, Giurgiu, Craiova, Lugoj, Oradea, Baia Mare, Dijon (Franța), Chișinău, Cahul și Bălți (Republica Moldova).

               A deschis larg ușile tinerilor actori absolvenți, oferind un cadru profesionist, promovând talente, dându-le șansa să se exprime. A desfășurat activități educaționale, întâlniri cu artiști, menite a încuraja tinerii să se implice în viața culturală a orașului, sau chiar să urmeze o carieră în domeniu.

             Teatrul Jean Bart și-a diversificat repertoriul prezentând atât piese clasice, cât și lucrări contemporane, adaptate temelor relevante pentru public (dramă, comedie, tragedie, spectacole pentru copii, teatru-dans, teatru-sport, spectacole de improvizație). Povestea noastră a început cu piesa clasică Nunta lui Figaro după Pierre de Beaumarchais, în regia lui Radu Olăreanu, a cărei premieră a avut loc în august 2008. Actorii, unii dintre ei abia ieșiți de pe băncile facultății, priveau oarecum cu admirație, oarecum cu teamă, la spațiul în care (cine și-ar fi imaginat?) vor fi muncit în toți acești ani. Iată că acum, după 18 stagiuni încărcate, după sute și sute de ore de lucru, Teatrul Jean Bart a devenit un organism viu, născut din dragostea nedisimulată a celor ce muncesc în spatele porților sale. Distribuția primei producții era formată din: Figaro- Cristi Naum, actualmente actor al Teatrului Jean Bart/Ionuț Paul Ștefan actualmente Manager si actor al Teatrului Jean Bart; Suzanne- Irina Leancă (Naum) actualmente actriță a Teatrului Jean Bart/Florina Bulgaru (Stănculeț) – actriță la Teatrul de Stat Constanța; Contesa- Rodica Gogu- actriță a Teatrului Elvira Godeanu- Tîrgu Jiu/Costina Ciuciulică (Cherouze) actriță a Teatrului Național I.L.Caragiale București; Contele– Cornel Cimpoae, actor al Teatrului Maria Filoti, Brăila; Cherubin-Vald-Matei Ajder, actor al Teatrului Fani Tardini- Galați si colaborator în prezent al Teatrului Jean Bart; Marceline- Laura Votrondos- actriță; Bartollo- Mihai Gălățan actualmente actor al Teatrului Jean Bart; Basil – Ionuț-Paul Ștefan, actualmente Manager si actor al Teatrului Jean Bart; Fanchette- Oana Gherbăluță- actriță/Oana – Lavinia Pisaroglu, actualmente actriță și coregraf al Teatrului Jean Bart; Antonio – Ion Dore- profesor, regizor și primul Manager al Teatrului Jean Bart; Bridoison- Robert Neagoe- actor. Scenografia a aparținui Mariei Dore, iar coregrafia spectacolului a fost semnată de Oana-Lavinia Pisaroglu.

 Anii au trecut, teatrul a evoluat, iar trupa s-a îmbogățit cu Nelu Serghei- figură emblematică a orașului Tulcea, promotor al teatrului de la Dunare, inițiatorul și mentorul Trupei de Teatru „Altar” și al Festivalului Internațional de Teatru ,,Tragos” care, începând cu 1990, au devenit fenomene ce au generat dezvoltarea activității teatrale în Tulcea; Ionel Durbală, Costel Zamfir, Nicoleta Lungu, Andra Colidiuc. Repertoriul cu spectacole diferite ca gen a adus cu sine și maturizarea profesională a colectivului. Iar dacă am amintit de prima producție a teatrului, suntem datori să o menționăm și pe cea mai recentă, care a venit după acești 18 ani ca o restartare a minții și trupului actorului, o provocare care să ne amintescă de începuturi, un spectacol de improvizatie modern, tonic și vibrant, intitulat sugestiv Ce-o fi o fi. Teatrul Jean Bart colaborează permanent și cu alți colegi actori din țară care, alături de nucleul echipei, au pus umărul la tot ceea ce înseamnă azi teatrul profesionist tulcean, în dorința noastră de a nu plictisi, de a diversifica distribuțiile spectacolelor, picurând permanent din esența elementului de noutate. Îi amintim aici pe colegii actori: Radu Niculescu, Inga Marcu, Emi Cristoiu, Alecsandru Dunaev, Simona Pustianu, Aida Economu, Dan Constantin, Gabriel Popescu, Sergiu Bucur, Vlad Logigan, Sever Bîrzan, Stefan Huluba.

                                          Cu toții vă multumim pentru acești 18 ani!

        Ar fi nedrept din partea noastră să nu menționăm faptul că funcționarea acestei instituții la parametrii exigenței autoimpuse, se datorează și oamenilor noștri dragi din spatele scenei, oameni care nu se văd, nu ies la aplauze, dar cu ajutorul cărora dumneavoastră, publicul, vă puteți bucura pe deplin de activitatea noastră- tehnicienii de scenă, costumiera, doamnele de la Agenția de Bilete, personalul TESA. Fiecare a contribuit la ,,fundația” și ,,construcția,” acestui templu.

Este Majoratul abia, suntem tineri și încă avem acel avânt pentru a susține tot ce am realizat și am demonstrat în acești ani. Vom continua acest frumos dialog intercultural început în 2008, pentru că arta teatrului creează o punte de legătură între oameni, oferind cele mai frumoase și mai inedite experiențe, aducând schimbări pozitive în societate, constituind o inspiraie pentru noile generații.

 Indiferent de cât de tulburi ar fi vremurile, nu renunțați să mergeți la teatru!

Oana-Lavinia PISAROGLU

...și un pic, Mihai GĂLĂȚAN

Mania Antonova, o divă a Bucureștilor interbelici

 Mihai Gălățan

Motto: ,, Am auzit că, la comunişti, arta trebuie să desăvârşească scopurile politice. Dacă-i aşa, să mă ierte domnii comunişti, dar aia nu e artă. Arta nu se poate naşte şi desvolta decât în libertate..”[1]

Mania Antonova

 

    Mania Antonova, actrița ,,sălbatică, crescută de sălcii”^[2] și ,,bălaie ca o chemare a disperărilor”^[3] a absolvit Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, la clasa profesoarei Maria Filotti, în anul 1926. După spectacolul de absolvire, în care a interpretat rolul Tofana din Patima roșie de Mihail Sorbul, Direcţia Generală a Teatrelor, condusă de poetul Ion Minulescu, îi acorda o bursă de studii la Paris. A fost actriţă la: Compania Blum – Grădina Astoria (1919-1920); Compania „N. Leonard” (1920-1923); Teatrul Naţional Cernăuţi (1923-1925); Teatrul Mic, Compania „I. Iancovescu” (1925-1926); Teatrul Popular Bucureşti (1926-1927); Teatrul „Regina Maria” Bucureşti (1927- 1932); Teatrul de Stat Constanţa (1951-1963).

Viața ei, legată prin mii de fire de însăși existența fenomenului teatral românesc dintre cele două războaie, compune în miniatură forma întregului, precum fractalul, din care se torc zeci și zeci de istorii. Se spune că actrița a iscat pasiuni în rândul unor nume mari ale epocii, precum gazetarul Pamfil Șeicaru sau poetul Ion Minulescu, ultimul dintre aceștia scriind o piesă special pentru ea, Porumbița fără aripi, în care Mania și-a putut etala, pe lângă virtuțile actoricești, și calitățile muzicale. Acțiunea se petrece într-un cabaret de marinari din Constanța. Iar ea, Porumbița, era una din multele fete pe care le spolia patronul localului. Lipoveanca cu păr blond și ochi albaștri, conform mărturiilor contemporanilor, a ,,pierit” întotdeauna ,,pe limba ei”. A fost supusă unui damnatio memoriae în anul 1948, după abdicarea lui Mihai I, atunci când a cântat în turneu, după o reprezentație a spectacolului Tosca, Trăiască Regele. Ca atare, a fost chemată de urgență în capitală și judecată la locul de muncă, într-un proces public desfășurat chiar pe scena teatrului Comedia, astăzi Odeon. I s-au interzis scenele bucureștene, apoi a fost trimisă cu domiciliul forțat la Constanța, precum Ovidius, loc din care nu a mai plecat niciodată. A avut totuși marele noroc că a scăpat doar cu atât. Povestea ei s-a încheiat de facto, atunci, în 1948, înainte de a se construi studiourile de la Buftea, înainte de naționalizarea teatrelor și înaintea înființării unui teatru profesionist la Constanța.

            Actrița, născută Maria, fiica lui Alexei și a Nadejdei Antonov, vede lumina zilei la 1 ianuarie (din alte surse 30 ianuarie) 1905, în orașul Tulcea, într-o familie modestă cu origini rusești. Casa ei părintească, desi aflată într-o stare deplorabilă, încă mai există. Atrasă de mică de magia scenei, actrița mărturisea într-un interviu:

,,Aşa, când eram mică, — aveam aproape opt ani, — darul care mi-a pricinuit cea mai mare şi mai durabilă bucurie a fost un teatru de păpuşi. Mi se pare că-1 mai văd aevea încă... Pe fronton, scria în litere aurite: Opera.”^[4]

    După cum preciza scriitorul și impresarul Gaby Michăilescu, cu care Antonova a trăit o frumoasă poveste de dragoste în tinerețe, și așa cum se poate deduce și din piesa de teatru autobiografică Fata lui Toma bețivul, pe care nu a apucat niciodată să o monteze, tatăl ei  ,,…bețivan, își dorise toată viața, visase sa aibă o plapumă caldă... Însă, rob al trăscăului, banii mai curând dați pe gât, n-a avut parte.”[5]. În jurul vârstei de 15 ani, Mania Antonova pleacă la București pentru a-și urma destinul și pentru a răscumpăra pentru sine plapuma de care bătrânul n-a avut parte. Împreună cu prietena ei cea mai bună, Silvia Dumitrescu (mai târziu Timică), se angajează coristă în compania lui Nae Leonard, care avea atunci trupa la terasa Oteteleșeanu, pe locul căreia s-a construit apoi Palatul Telefoanelor. Cu Leonard pleacă în numeroase deplasări, apoi, după câțiva ani, amândouă copile se înscriu la Conservator și urmează studiile universitare, la clase paralele. După absolvire, Maniei Antonova i se acordă o bursă de studii de 6 luni la Paris. Întoarsă în țară, semnează un contract pe 5 ani cu Teatrul ,,Regina Maria”, o companie condusă de cuplul Bulandra, Vladimir Maximilian și Gheorghe Storin. De pe urma unui conflict avut cu Lucia Sturdza Bulandra, pe care ar fi înjurat-o de mamă în timpul unui acces de furie, teatrul, în conclav, o dă afară. Nu se știe exact dacă acesta a fost, însă, motivul real al demiterii, pentru că actrița însăși afirma, într-un articol omagial, că l-a iubit nespus pe Tony Bulandra, pe care îl considera un artist și un amorez desăvârșit. Precum sublinia actrița Leanța Galaction, fiica părintelui profesor Gala Galaction, într-un reportaj al Televiziunii Naționale, în vremurile acelea talentul nu era niciodată suficient pentru a reuși în lumea teatrului. Era nevoie, pe lângă calitățile evidente, și de inteligența practică de a te adapta realităților meseriei. Acestea implicau o relație bună cu presa, dar, mai cu seamă, necesitatea unei legături cu un influent om politic, sau cu un om bogat. Acest demers era obișnuit în epocă, iar implicațiile lui erau pe cât se poate de serioase, așa cum reiese din povestea tristă a colegei de scenă a Maniei, Tita Cristescu. În 1935, un eveniment tragic a alertat societatea civilă și a făcut, pentru multă vreme, obiectul primei pagini a presei de scandal din București și din întraga țară. Fiica lui Gheorghe Cristescu- Plăpumarul, primul Secretar General al Partidului Comunist din România, era actrița Tita Cristescu, fostă Miss România, o demimondenă a Bucureștilor interbelici (și, prin absurd, conducătoare a organizației pentru femei a comuniștilor). Aceasta a fost ucisă prin otrăvire în apartamentul ei, în noaptea de Crăciun, 1934. Tatăl îl indica, la proces, pe principalul suspect: inginerul Liviu Ciulei Sr. (al cărui fiu a devenit un faimos regizor), căruia Tita îi era amantă. Pentru a ne face o idee despre potența financiară a inginerului Ciulei, se cere menționat faptul că acesta i-a construit și i-a făcut cadou de absolvire fiului său clădirea actuală a Teatrului ,,Nottara”, naționalizată apoi de regimul instaurat după război. Presupusă a fi o crimă pasională, speța nu a fost clarificată nici până în ziua de azi, Ciulei Sr. fiind achitat din lipsă de probe. Cu toate acestea, procesul, de mare răsunet în epocă, a devoalat poziția de sponsor al arhitectului, din avutul căruia sume imense de bani ar fi ajuns, prin Tita Cristescu, la familia Plăpumarului și în visteria Partidului.  

Gaby Michăilescu a mai declarat, într-un film documentar realizat la începutul anilor 2000, pe vremea în care era deja nonagenar, că după Mania Antonova se ținea disperat cel mai mare gazetar al prioadei interbelice, Pamfil Șeicaru, directorul ziarului ,,Curentul”, care a părăsit țara cu 13 zile înaintea întoarcerii armelor din 1944, și care a murit în Germania Federală, după ani de zile trăiți în Spania lui Franco.

    Ziarul Rampa scrie, la 13 septembrie 1942, că deși începuse o strălucită carieră, foarte puține actrițe din aceeași generație ajungând la măiestria ei profesională, Mania Antonova a fost eliminată, neprecizându-se motivul. Într-adevăr, o găsim în perioada aceasta în anunțuri din ziare de provincie, mai mereu plecată în turneu, activând în cadrul unor companii mai mult sau mai puțin obscure, deși excepții notabile există, precum colaborarea cu Teatrul Municipal ,,I. L. Caragiale” (azi Teatrul ,,Bulandra”), sau cu celebrul cuplu de comici Stroe și Vasilache. Regizorul Dinu Cernescu, în volumul Amintiri, ne oferă o posibilă explicație a intrării în acest con de umbră: se pare că în urma unui diferend cu regizorul Sică Alexandrescu, privind remunerația pentru un turneu, acesta a înlocuit-o în secret, repetând cu o altă actriță. Când a venit ziua plecării, Maniei i s-ar fi promis, pe peronul Gării de Nord, că nu va mai juca niciodată în București.

Conform revistei Cinema, aflăm că blonda făcuse parte din distribuțiile a două filme de lungmetraj din anii 1930, din păcate niciodată finalizate.

 ,,După film-ul englez, Suflete în furtună realizat de celebrul regisor Paul Fejős — creatorul neuitatului film Sing Sing — cunoscutul regisor român Jean Mihail lucrează o versiune în limba română, cu Dinu Bădescu, Tomel Pătaru, Mania Antonova, C. Hociung şi Mielu Constantinescu.”[6]

    ,,...campioana de repertoriu a generaţiei sale...”[7], după căderea într-un nedrept anonimat, este menționată în diferite relatări memorialistice în conjuncturi ce nu îi fac cinste, adesea având legătură cu escapadele ei bacchice. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, în volumul Scrisori către Monica, relatează un moment pe care l-a surprins atunci când luase cina într-un restaurant:

,,Când am intrat, la o masă, cocoțată pe masă, beată, stând turcește, o vilegiaturistă, în bleumarin, cu pantaloni și jerseu bleumarin, cu impecabilă bluză albă, cu păr blond platinat, cu ochii cu rimel, verzi nedefiniți, bătând înspre glauque. O prietenă încerca să o ducă acasă (...) O chiamă Mania.”[8]

    Ziarele scriu în continuare despre Antonova, însă cronicile despre spectacolele și calitatea jocului ei nu sunt mereu laudative, iar interviurile din Rampa sau din alte gazete, atât de dese în anii `30, dispar acum în totalitate. Mania colindă toată țara cu vagonul de turneu, alături de impresarul Michăilescu, ca într-o perpetuă fugă de sine și de necazurile lăsate în urmă la București, înecându-și amarul din ce în ce mai des în etanol. ,,Fata lui Toma bețivul”, în căutarea plapumei vrăjite, realizează cu spectacolul Tosca de Victorien Sardou cel mai lung turneu din istoria țării noastre, de 180 de zile în 180 de localități, performanță depășită ulterior tot de Gaby Michăilescu, când și-a bătut propriul record cu un turneu de 365 de zile cu un cvartet, o trupă restrânsă, cu instrumentiști. Au luat vagonul într-o zi de 20 noiembrie și peste un au l-au predat tot la 20 noiembrie haiducului Săbăreanu, un voinic de la CFR București. Vagonul, ca o anexă, era scos de pe linie moartă după ce se încărca cu decoruri și cu oameni și era anexat apoi garniturii de tren.

Propunem exercițiul de a ne-o imagina acum pe Mania intrând într-o magazie, împingând ușa cu umărul. Beată moartă. Are părul neîngrijit, cearcăne adânci. Poartă o rochie neagră. La gât o cruce de lemn. După ce privește cu nedumerire la pereți, de ca și cum i-ar fi văzut pentru prima oară, se repede, clătinându-se, spre un loc ascuns de unde mai scoate o sticlă. Îi golește conținutul din câteva înghițituri. Lichidul i se prelinge pe bărbie. Își șterge buzele cu palma, apoi apucă crucea. ,,Tatăl nostru care... sfințească-se numele Tău...” E atât de beată încât nu mai știe nici Tatăl Nostru. Pune un scăunel sub una dintre grinzi. Se descalță și se urcă pe el. Cu un băț trage de deasupra un laț ascuns acolo, pregătit din vreme. Se ridică pe vârfuri și încearcă să-și bage capul în ștreang. Se dezechilibrează și cade. O căzătură groaznică. Râmâne lată. Trec secunde întregi până ce, într-un final, se ridică, se suie din nou pe scaun și reușește, de data aceasta, să-și fixeze gâtul în laț. Cu vârfurile degetelor de la picioare împinge scaunul de sub ea. Se bălăngăne în gol, spânzurând de funie, ținută încă în viață, atât cât se mai poate, doar de mușchii și venele gâtului.

,,A ajutat-o la acest risc al spânzurătorii în final, la unele spectacole aproape pierzându-și cunoștința, și forța fizică, o sănătate anormală, sălbatică. Și trebuie să subliniez că, fără să-i influențeze creația, ea a fost și în viața de toate zilele o băutoare de cursă lungă, egalând bărbații, fără să se fi degradat vreodată ca și nenea Iancu Brezeanu, și, totuși, terfelită prin toate mocirlele, în acest alter ego al său, Madamme Frochard.”[9]

            Se spune că acest rol, Madamme Frochard din Cele două orfeline, a marcat apogeul creației ei. Avântul de dinaintea marii scufundări. Pentru că, în primele săptămâni ale anului 1948, cu Tosca în turneu la Târnăveni, după terminarea spectacolului, în restaurantul teatrului, în obișnuitul clinchet de pahare, atunci când noaptea își dădea întâlnire cu zorii de zi, Mania Antonova, solemnă, în picioare, face semn primarului să o acompanieze:

Trăiască Regele

În pace și onor

De țară iubitor

Și-apărător de țară.

Fie Domn glorios

Fie peste noi...

Ziarul ,,Rampa”, 18 mai 1948.

Din 1965, an care marchează venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu și deschiderea României spre occident, unele personalități aflate până nu demult în dizgrație sunt reabilitate. Astfel că în 1966, an în care primește titlul de Artist Emerit, Mania Antonova joacă și în primul său lungmetraj, Zodia fecioarei de Manole Marcus, regizor care a realizat și Actorul și sălbaticii sau Operațiunea Monstrul. Mania avea acum 61 de ani. Filmul este color, iar directorul de imagine transformă cadrele în fotografii de artă. Intervenția ei, o scenă lungă și bine jucată, nu ne convinge că este chiar ea decât la final, la momentul în care, arcuindu-și spatele, rostește aceste vorbe, refăcând parcă una din pozele ei din tinerețe:

,,Era mândră, bunicuța. Și era frumoasă. Și eu eram frumoasă! M-au ales fetele drăgaică, fiindcă eram frumoasă. La curțile Domnului, în palatul Șarpelui. Fără mamă și surori, singurică până mori. Mmmm...”[10]

Mania Antonova trece la cele veșnice pe 3 decembrie 1975, în Constanța.

                                              

 

Bibliografie:

Apostoleanu, Corina; Călinescu, Constanţa, Dicționar de personalități dobrogene. Vol. 4. Artă teatrală și cinematografică, bibliologie, jurnalism, literatură, muzică, Constanţa, Ed. Ex Ponto, 2019.

Asociația Artiștilor Plastici ,,Ancora”- Tulcea,  Vasile Pavlov, Restituiri, Constanța, Ed. Muntenia, 2008.

Bălăcioiu-Lovinescu, Ecaterina, Scrisori către Monica, Vol 1, București, Ed. Humanitas, 2017.

Cernescu, Dinu, Martor, București, Ed. Semne, 2012.

Michăilescu, Gaby, Maria cea fără de moarte, Cluj, Ed. Eikon, 2003.

Michailescu, Gaby, Vagonul de turneu Insemnarile unui impresar, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1986.

Michăilescu, Gaby, Cu și fără machiaj, Editura Minerva, București, 2001.

 

 

Articole presă

Marian, Paul B. Rampa, luni 23 Noembrie 1936, anul 19, nr. 5661.

Mengoni, Ștefan, Mania Antonova, ,,Universul Literar”, sâmbătă, 9 mai, 1942, nr. 19.

Revista Cinema, 7. 12. 1933

Ziarul Epoca, joi, 29 octombrie 1931

Ziarul ,,Rampa”, 18 mai 1948

 

Resurse web

https://vezionline.net/zodia-fecioarei-1967.html, 1.03.55.

https://www.youtube.com/watch?v=Cc19wHXOmwo.

https://www.youtube.com/watch?v=Cc19wHXOmwo&t=1160s

---

[1] Ziarul Epoca, joi, 29 octombrie 1931, p. 2..

[2] Gaby Michăilescu, Cu și fără machiaj, Editura Minerva, București, 2001, p. 26.

[3] Ibidem

[4] Paul B. Marian, Rampa, luni 23 Noembrie 1936, anul 19, nr. 5661

[5] Gaby Michailescu, Vagonul de turneu Insemnarile unui impresar, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1986.

[6] Revista Cinema, 7. 12. 1933, p. 25.

[7] ŞTEFAN MENGONI, Universul Literar, sâmbătă, 9 mai 1942, p. 2.

[8] Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Scrisori către Monica Vol 1, București, Ed. Humanitas, 2017, p. 65.

[9] Gaby Michăilescu, Cu și fără machiaj, Editura Minerva, București, 2001, p. 258-259.

[10] https://vezionline.net/zodia-fecioarei-1967.html, 1.03.55.

 

George Negoescu- Remarcabila carieră a unui actor... necunoscut

 

 

George Negoescu. Actor. Cine și-l amintește, oare? Este posibil ca acest nume să rezoneze doar în memoria celor pasionați de filmul românesc de artă din vremea comunismului ori din primii ani de după Revoluție. Deși a văzut lumina zilei în orașul Tulcea la 7 mai 1924, nici măcar tulcenilor nu le spune mare lucru numele acestui mare actor român de compoziție. Prezență discretă, cu o prolifică activitate atât în film cât și pe scena teatrului Nottara, George Negoescu nu și-a trăit viața sub semnul notorietății care, în general, vine o dată cu expunerea publică pe care o au slujitorii acestei profesii. Sursele oficiale sunt foarte sărace atunci când vine vorba de datele sale biografice. Practic acestea sunt cvasi-inexistente, iar cele puține pe care le putem găsi pe internet conțin date contradictorii.

Există o categorie aparte de actori a căror virtuozitate rezidă în calitatea lor de ,,aglutinant” al elementelor ce compun un spectacol de teatru sau un film. Fără ei nu se poate, munca lor este însușită de către aceștia până la nivel de filigran și totuși... ceva se întâmplă! Laurii victoriei sunt așezați pe fruntea celor care, poate mai puțin înzestrați, au darul de a se face vizibili. Actorul F. Murray Abraham, un ilustru reprezentant al categoriei pe care o supunem acum atenției, câștigător al premiului ,,Oscar” pentru rolul Antonio Salieri din ,,Amadeus” (1984), spunea:

,,Deși am luat Oscarul, pot merge în continuare cu metroul în New York, și nimeni nu mă recunoaște. Unii actori pot considera acest lucru deranjant, dar pentru mine este ceva revigorant.”[1]

  În „Dicționar de personalități dobrogene”, vol. al IV-lea (2020), aflăm că actorul ,, ...S-a născut la Tulcea. A absolvit Conservatorul de Artă Dramatică București. Desfășoară activitate teatrală la Teatrul din Brăila.”[2]. Din relatări familiale, reiese că tatăl artistului, Petre Negoescu, în timpul efectuării stagiului militar la Sulina (Marină) o va cunoaște pe grecoaica Maria Orcula cu care se va căsători în scurt timp. A existat în Tulcea și un hotel-restaurant care a funcționat până la demolările din anii `70, deținut, încă din anul 1939, de un anume Nicolae Orcula. Foarte aproape funcționa și terasa ,,Orcula” unde bunica celui ce iscălește aceste rânduri povestea că la începutul anilor `50, colegii săi de muncă petreceau în zilele de simbrie. Cuplul se mută la Tulcea, unde vine pe lume George, unul dintre copii. Apoi, după o serie de escale prin țară și tot atâtea domicilii provizorii, aceștia se vor stabili definitiv la București. Se pare că George Negoescu va alege, inițial, cariera militară, urmând exemplul tatălui. Poate de aceea îl regăsim, până la ieșirea sa la pensie (sfârșitul anilor `70), angajat al teatrului Nottara, ctitoria familiei maestrului Liviu Ciulei, edificiu smuls proprietarilor de drept de către comuniști, transformat în Teatrul Armatei. Cu trecerea timpului, teatrul a fost demilitarizat, adoptând numele pe care îl poatră și azi. Actorul-soldat Negoescu refuză transferul și implicit înaintarea în grad, pentru a putea rămâne în continuare credincios scenei.

 

Cariera cinematografică

Naturalețea lui a fost apreciată de mari regizori ai vremurilor, mai cu seamă începând cu anii `80, atunci când, inspirați de neorealismul italian, Noul Val Francez ori de Noul Hollywood, au încercat (și în cele mai multe cazuri au și reușit) să surprindă viața reală prin pelicule cine-verite, cu interpretări actoricești firești, cu cadre ,,imperfecte” prin utilizarea camerei mobile și cu sunet captat live (priză directă). Îl regăsim pe George Negoescu pe genericul unora din producțiile cele mai importante ale epocii, pelicule ale ,,cinematografului paralel” care nu au avut, date fiind cenzura și segmentul limitat -poate elitist- ce i s-au adresat, mare succes comercial. Excepții există, desigur, iar printre acestea menționăm ,,Totul pentru fotbal”, regia Andrei Blaier (1978) și celebra comedie ,,Secretul lui Bachus” de Geo Saizescu, (1984), unde Negoescu joacă un simpatic administrator de bloc.

În 2008, la solicitarea Asociaţiei de profil din cadrul Uniunii Cineaştilor, 40 de critici de film au răspuns la întrebarea ,,care sunt cele mai bune zece lungmetraje de ficţiune româneşti produse în România în intervalul 1912-2007?”. În acest top, alături de ,,Reconstituirea” lui Pintilie sau ,,Pădurea spânzuraților” de Ciulei, se regăsește și ,,Proba de microfon” de Mircea Daneliuc, film realizat în 1979, cu Tora Vasilescu și Mircea Daneliuc în rolurile principale. Tatăl protagonistului, mereu de partea fiului (căruia îi face, de exemplu, semnul O.K. după ce se întâlnește dimineața cu o prezență feminină în holul apartamentului), este George Negoescu. Filmul a fost incomod pentru autoritățile vremii. Nu se discută nimic despre construcția socialismului, personajele frizează imoralitatea, apar scurte scene de nuditate, iar unele cadre par greșite, dată fiind apropierea de zona reportajului. 

 

În ,,Proba de microfon”- 1979

 

Un exemplu asemănător este cel al peliculei ,,O lacrimă de fată” de Iosif Demian, realizată un an mai târziu, cu Dorel Vișan și cu George Negoescu în rolurile principale. Filmul a intrat în competiția Un certain regard pentru premiul Camera d'Or de la Cannes în 1982, fiind selectat dintr-o listă ce cuprindea 13 filme românești, conform spuselor regizorului.  

,, O lacrimă de fată (...) este unul dintre cele mai originale filme româneşti realizate în timpul comunismului, polemizând prin stilul său modern şi energic cu falsitatea care caracteriza cinematografia oficială a vremii.”[3]

Ionuț Mareș, critic de film

Filmul, bazat pe o nuvelă de Petre Sălcudeanu, urmărește doi anchetatori (Vișan și Negoescu) în investigarea unei crime petrecute într-un sat din Ardeal. Ca și în cazul ,,Probei de microfon”, ,,O lacrimă de fată” nu a fost pe placul ideologilor comuniști. Cristian Tudor Popescu explică de ce:

„În O lacrimă de fată, răul nu se opreşte la conducerea de partid. O întreagă societate alege să trăiască în minciună, furt şi, în cele din urmă, crimă, în cârdăşie cu Partidul, ca să-i fie bine. Un film fără nicio iluzie, cu personaje puternice, greu de uitat, O lacrimă de fată îţi lasă un gust dur şi amar care se  simte şi dacă îl vedeţi astăzi.”[4]

Această capodoperă cinematografică poate fi urmărită în prezent pe platforma Netflix.

 

În ,,O lacrimă de fată”-1980

 

În 1982 același Iosif Demian realizează ,,Lovind o pasăre de pradă”- partea a doua a proiectului anterior, în care se încearcă un artificiu surprinzător: Vișan și Negoescu fac schimb de roluri, în favoarea celui din urmă, pus acum în centrul narațiunii. În fine, un al treilea film, ,,Bunicul și o biată cinste” (1984) completează seria.

Mult timp după 1989, lui Iosif Demian- director de imagine devenit regizor de film- îi va apărea filmul ,,Baloane de curcubeu” care, la vremea realizării lui (1982) a fost oprit cu totul de cenzură. Și aici își susțin cu măiestrie partiturile actorii preferați ai cineastului, printre care se numără -cum altfel?- și George Negoescu.

Îl mai găsim în distribuțiile filmelor ,,Domnișoara Aurica” (1986), regia Șerban Marinescu, ,,Cel mai iubit dintre pământeni (1993), regia Șerban Marinescu și ,,Crucea de piatră” (1994) de Andrei Blaier.

În legătură cu modestia ce i-a caracterizat întreaga viață, oferind o posibilă explicație pentru anonimatul sub care a preferat să se ascundă, Petru-Liviu Negoescu, fiul artistului, scrie pe blogul personal:

Tata nu-şi pusese plăcuţă pe uşă, cum era moda vremii: „Arhitect Ion Popescu”, sau „Vasile Mihai” şi dedesubt: „Inginer”. Nu, însă scrisese mic, undeva pe un spaţiu meschin ataşat butonului soneriei, pe un cartonaş aproape invizibil : „George Negoescu – Actor”. Nu vedea nimeni nimic, bineînţeles. Modest şi recunoscându-şi limitele nu voia să se facă mare caz de profesiunea lui, mai puţin obişnuită.[5]

 

 

Dar totuși, a scris. Chiar dacă ,, ...pe un cartonaș aproape invizibil”. Așa cum, la fel de modest, ca într-un basm de Ispirescu ce seamănă izbitor cu ,,Regele Lear”, s-a risipit asupra filmului românesc de artă, în sobrietatea-i metaforică, uneori plictisitor de intelectualizată, precum sarea în bucate.

Mihai Gălățan

.

Bibliografie:

 

1.      Călinescu, Constanța/Culicea, Vanghele/Faiter, Ion/Gheorghiu, Adriana/ Păvăloiu, Mariana/Tavitian, Anaid /Timofticiuc, Eugenia- „Dicționar de personalități dobrogene. Volumul IV. Artă teatrală și cinematografică, bibliologie, jurnalism, literatură, muzică“, ed. Ex Ponto, 2020;

2.      Corciovescu, Cristina- ,, Criticii au ales - Top 10 - Cele mai bune filme româneşti”- Agenda LiterNet, revista HBO, octombrie 2008;

3.      Dima, Ligia- ,,Tulcea - oraş turistic”, articol apărut în ,,Ziua de Constanța”, 15 august 2018;

4.      Epure, Adrian- „Din culisele cinematografiei“. Cum a ajuns regizorul Iosif Demian la Cannes îmbrăcat într-un frac „ciuruit“ de gloanţele Comisarului Miclovan ,,Adevărul”, 2 martie 2018;

5.      Mareș, Ionuț- ,,O lacrimă de fată. Polemizând cu falsitatea”, Ziarul ,,Metropolis”- cotidian cultural, 30 ianuarie 2015;

Resurse web:

1.      https://gandurizob.wordpress.com/

2.      https://www.imdb.com/?ref_=nv_home

3.      https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/film/cinematepeca/sambata-la-cinematepeca-o-lacrima-de-fata-mai-mult-decat-un-film-politist-1143825

 

---

[1] https://www.imdb.com/name/nm0000719/bio?ref_=nm_ov_bio_sm

[2] Călinescu, Constanța/Culicea, Vanghele/Faiter, Ion/Gheorghiu, Adriana/ Păvăloiu, Mariana/Tavitian, Anaid /Timofticiuc, Eugenia- „Dicționar de personalități dobrogene. Volumul IV. Artă teatrală și cinematografică, bibliologie, jurnalism, literatură, muzică“, ed. Ex Ponto, 2020;

[3] https://www.ziarulmetropolis.ro/o-lacrima-de-fata-polemizand-cu-falsitatea/

[4] https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/film/cinematepeca/sambata-la-cinematepeca-o-lacrima-de-fata-mai-mult-decat-un-film-politist-1143825

[5] https://gandurizob.wordpress.com/