Teatrul ,,Jean Bart” în turneu la Giurgiu și Vâlcea

Începusem primul an de facultate foarte crispat. Eu nu terminasem liceul de teatru, ca unii din colegii mei, să zici că aș fi avut, măcar cât-decât, oarece exercițiu sau experiență. Și nici prea îndrăzneț nu eram. Îmi venea greu să înțeleg ce vor profii de la mine. Adică, de înțeles înțelegeam eu, dar nu puteam traduce în acțiune propunerile scenice venite din partea lor. Nu îmi ieșea și pace! Timiditatea mă gâtuia până în punctul în care nu mai eram bun de nimic. Practicabilul din scândură ce trona în fața clasei era, la început de zi, ultimul loc din lume pe care mi-aș fi dorit să pășesc. Iar după ce apunea soarele, când, în sfârșit scăpam, mă simțeam vlăguit și vampirizat. Mie uneori îmi e rău de la… oameni. Unii îi zic deochi.

Pe timpul acela nu eram deloc mulțumit de mine, așa cum nici dascălii mei nu erau. Într-o zi, când vasul cu frustrări dădea pe afară, am izbucnit:
,,Da` doam`p-soară, dumneavoastră ne spuneți tot timpu` numai de rău!”

Exact la acea perioadă, frumoasă și rea totodată, am fugit cu gândul deunăzi, când cineva mi-a spus :
,,Bă, da` las` că tu nu scrii decât de bine în articolele tale!”. I-am răspuns: ,,Doar nu vrei să scriu acuma de rău, despre teatrul în care sunt angajat, ești nebun?”.

Profesoara mea ne spunea numai de rău pentru a ne corecta și pentru a ne căli în ideea frământărilor tempeste pe care le aduce cu sine meseria de actor. Or eu, precum mi se pare și firesc, voi scrie mereu numai despre lucrurile bune ce se întâmplă la Jean Bart, întrucât, vorba lui Nichita Stănescu: ,,…nu vorbim de furtună, că de furtună suntem sătui!”.
Da, voi scrie deci, de bine, în cele ce urmează. Iar de se vor fi întâmplat și rele, ele țin numai și numai de chestii personale, fără nicio legătură cu misiunea pe care am îndeplinit-o prin această deplasare. Hai, fie! Unul din lucrurile cele mai rele și singurul despre care voi povesti, este că mi-am uitat acasă fesul. Iar dacă te afli la poalele Carpaților, chiar dacă e jumătatea lui octombrie, acest mic amănunt devine ,,rău lucru!”, cum zicea nenea Iancu.

Am plecat spre Giurgiu cu ,,20 de minute cu îngerul”, piesă scrisă de Aleksandr Vampylov și regizată de Ion Sapdaru. În prima seară a plouat năpraznic. Priveam de pe terasa hotelului cum, sub cerul englezesc de sticlă aburită, se perindă, ,,rânduri-rânduri”, o groază de tiruri bulgărești. Ca o simpatică (dar totuși banală) coincidență, chiar în acea seară evolua, pe scena teatrului ,,Tudor Vianu”, trupa teatrului din Ruse- Bulgaria. Cică din punctul în care eram noi, până în Ruse, erau 3 km. Băiatul de la recepție ne-a spus că până la teatrul giurgiuvean sunt vreo 4. Am zâmbit. Iată de ce actorii din Ruse n-au solicitat cazare! În jumătate de ceas erau acasă.

A doua zi am descărcat decorul, iar băieții l-au montat pentru spectacolul de seară. Teatrul ,,Tudor Vianu” este spațios și se observă că e renovat de curând. După bătaia gongului, am jucat în fața unui public călduros, poate puțin gălăgios. Undeva, pe la jumătatea reprezentației, îmi intrase în cap o prostie. Îmi închipuisem că am picioarele înfipte în scenă precum rădăcinile copacilor. O nebunie… un gând prostesc de actor ce-și așteaptă replica, gând care mi s-a înfășurat în jurul creierului ca o caracatiță. Din cauza asta m-am mișcat cam robotic prin spațiul de joc, sau, cel puțin, așa mi s-a părut. Imediat după aplauze și după discursul directorului, am fost invitați la Sala Studio, unde am avut bucuria să vedem un spectacol foarte reușit, al trupei locale. Se numește ,,Șantaj”, e scris de Ludmila Razumovskaia și îl recomand din toată inima creatorilor de teatru și nu numai, ca pe un exemplu strălucit de coerență și inteligență dramaturgică.

Afară, la tutun, un muzician local ne-a explicat un fapt foarte interesant, la care -trebuie să mărturisesc- nu am reflectat niciodată. Cică e extrem de dificil pentru un oraș, aflat la foarte mică distanță de un centru cultural puternic (în cazul de față- Bucureștiul), să întrețină o echipă bine închegată de actori sau muzicieni. Asta deoarece te poți desfăta, pe alese, cu felurite produse de acest fel, câteva zeci de kilometri mai la nord (și cam tot atâtea minute). Din acest motiv, cred eu, Mallul din Giurgiu arată cam ca un depozit mai răsărit, ca acelea de după calea ferată de la noi din Tulcea. Mi-am spus atunci că cei 270 de kilometri ce ne despart de Capitală pot fi priviți ca pe un fapt ce ne și avantajează, uneori.

În următoarea zi, Râmnicu-Vâlcea ne-a întâmpinat cu vreme frumoasă. Ne-am cazat la un hotel cochet, aflat pe un deal ce mi-a amintit de casă. După odihnă, s-a transportat decorul de la Vrăjitorul din Oz, pentru a doua zi dimineața.

Iar dimineața…

Dorothy și Toto (de ce-mi vine mereu să-i zic Patrocle?), împreună cu prietenii lor, au adus câmpiile din Kansas în fața ochilor copiilor vâlceni, teleportându-i apoi și mai departe, tocmai în Împărăția lui Oz. După, colegii mi-au povestit că o doamnă învățătoare ar fi zis: ,,În sfârșit a venit cineva și cu o piesă bună pentru copii!”. Și că o mamă și-ar fi pocnit băiețelul, pentru că nu a stat cum trebuie la poza de final. Părinți idioți! Te umflă și râsul! L-a plesnit pentru eșecul scrierii, în pixeli, a unei amintiri plăcute, înlocuindu-i-o cu una mai puțin plăcută, picată tot cu un soi de steluțe…
Și, apropos de ,,picat”... ,,Iote, bă! Iar mă picai!”- spunea Marcel Iureș la începutul One Man Showului ,,Absolut”, când își dădea din greșeală pe pantaloni cu fasole din conservă. Apoi lua câte-un castravete, făcea: ,,Ia vino, mă, încoa`! Ia vino, mă, încoa`!” și apoi îl înghițea cu poftă. Monologul său începea, românește, cu o pauză de masă! ,,Gata, bă! Acuma-ncepem!”. Am rămas foarte plăcut impresionat de spectacol. Nu mai sunt la vârsta la care să spun: ,,Vezi așa ceva și-ți vine să te lași de actorie!” Nu. Acum văd altfel lucrurile. Nu îmi mai vine să mă las. Îmi vine să mă apuc și eu.

După ce l-am admirat pe Iureș, în holul localului unde se servea masa, am făcut fotografii la panoul festivalului (parcă spider i se zice- o apariție destul de nouă în peisajul românesc) care purta scris numele evenimentului la care am participat: Râmnic Interfest 2016.

,,Știi că voi, tulcenii, aveți accent?”- mi-a zis, undeva pe la începutul anului, un regizor cu care am lucrat. Mă ofuscasem un pic, nevrând să recunosc asta, deoarece mi-a intrat în cap, încă din pruncie, că dobrogenii au accentul plat. Însă i-am dat un pic de dreptate când îi ascultam pe vâlceni vorbind o română pură și curată. Dar i-am dat dreptate, cu adevărat, la întoarcere, când am intrat la Diana, la supermarket și am ciulit urechile la discuțiile oamenilor. Da, ne place sau nu să recunoaștem, avem accent.
Voiam să spun doar că vâlcenii nu vorbesc în grai, dar, știți cum e când scrii, începi să bați câmpii și să te duci dintr-una într-alta fără să realizezi. Mă întorc...

 După micul dejun, în dimineața celei de a cincea zi de turneu, am urcat în microbuz și am pornit-o spre casă. La primul popas am început să culeg înapoi de pe drum grijile pe care le risipisem la dus.
Cu un an în urmă, am schimbat țigările tari pe super-lightsuri și super-slimuri, din cauza stărilor de anxietate pe care le aveam când o fumam pe prima. De aceea, prima țigară- chiar dacă e super-light și super-slim- o împing undeva până după prânz.

În turneu, în schimb, am fumat de la primele ore, fără să am nimic, fără să mă sperii. Asta fiindcă, timp de aproape o săptămână, nu am avut griji.

La Tulcea, ne-am luat înapoi în primire pe noi înșine. Cu toate astea, știu un lucru și bun: că peste ani vom contempla în amintire acest miez de octombrie, zâmbind cu nostalgie spre trecut. Pentru că senzațiile trăite, ființele cunoscute, locurile vizitate- dacă sunt faine- le prefacem în gând și le tăinuim în inimile noastre pe vecie. Le scoatem când și când, ne bucurăm de ele și apoi le punem la loc. Și nu zicem la nimeni, că e secret!

,,La ce te gândești?”. ,,La nimic! Stau așa...”

Mihai Gălățan, actor

Primele roade de toamnă: începe cea de-a XIV-a ediție a Festivalului de Teatru ,,Tragos”

Cea de-a XIV-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru ,,Tragos” stă să înceapă. Un prieten mă întreba, de curând, de ce îi spune așa. Propun să facem o scurtă istorie a semnificației numelui, pornind de la apariția teatrului în sine și cam sub ce formă se joacă la noi. Pe scurt. Pe foarte scurt, chiar. Da, există mai multe forme de teatru. Iar prin aceasta nu mă refer la rămurelele ce au derivat din aceeași tulpină, de exemplu: teatrul-dans, teatrul social, teatrul documentar, teatrul labirint, etc. E ca la religie. Sectele religioase creștine sunt reflexe ale catolicismului, neputând fi puse în aceeași categorie, pentru clasificare, cu religiile mari. Voi sintetiza acum niște informații extrem de interesante, așa că vă invit să fiți atenți.

Un pic de istorie:

 Teatrul, în forma pe care o cunoaștem azi, este un ansamblu occidental de mijloace de expresie artistică. Acesta s-a născut în Grecia Antică în jurul anilor 500 î. Hr. ,,Theatron”, cuvântul din care provine, înseamnă ,,loc de privit”. Spectatorii se adunau într-o vale ce semăna cu un amfiteatru, la baza căreia un sobor de preoți rostea incantații dedicate lui Dionysus, zeul fertilității. Erau așa numitele serbări dionisiace. Poate că din cauza asta teatrul a avut un nume rău famat, până mai spre vremurile noastre, dat fiind ritualul din care își are originile. În cadrul acestor zile de petrecere, ceremonia realizată de bărbați deghizați în țapi- prieteni de-ai lui Dionysos- implica existența unui dialog între două semicoruri, conduse de câte un corifeu. ,,Tragos”, numele festivalului nostru, înseamnă țap. De aici și cuvântul tragedie. Dar, totuși, de ce acest nume pentru festivalul tulcean? Păi, se pare că sunt dovezi arheologice care atestă faptul că primele manifestări teatrale de pe teritoriul țării noastre (și printre primele din lume), au avut loc în interiorul cetăților grecești din… Dobrogea de Nord, acum 2000 de ani!

Legătura dintre aceste manifestări și teatrul din ziua de azi a făcut-o dramaturgul Eschil, care a început să scrie texte pentru corifei și cor, introducând al doilea personaj. Apoi a venit Sofocle, dramaturgul ce a introdus al treilea personaj și a îmbogățit structura dramatică, acordând atenție decorului și costumului. Cel de-al treilea mare tragedian grec s-a numit Euripide. Considerat filosoful dramaturgiei antice, el a restrâns și mai mult rolul corului, a laicizat acțiunile scenice și a pus în prim plan omul obișnuit.

În câteva fraze, cam astfel s-ar putea rezuma modul în care a apărut și s-a dezvoltat teatrul pe care azi îl cunoaștem, la care mergem și pe care îl iubim.

La începutul secolului al XX-lea, o dată cu descoperirile lui Freud din zona psihologiei, Konstantin Stanislavski concepe primul sistem modern, prima metodă actoricească complexă folosită în compunerea personajelor din carne și sânge. Și viață. Unii din discipolii săi, în mare parte evrei, au fugit în Statele Unite, acolo unde au pus bazele prestigioasei școli americane de teatru, care a creat actori de prima mână (method actors) precum Marlon Brando, de Niro, Pacino, etc.

Dar… știați că nu toate formele de teatru din lume derivă din faptele și practicile relatate mai sus? Indienii și japonezii au făcut și ei teatru, bazându-se pe alte principii estetice decât cele europene. Iar acest lucru se poate observa cel mai bine la vizionarea filmelor provenite din aceste două țări și prin extensie- regiuni geografice învecinate, dar de același neam.  

De la Bollywood…

În teatrul indian, fiecare stare umană dominantă (furie, compasiune, iubire, ș.a.m.d.) se numește rasa. Ele sunt în număr de nouă, conform textului antic de teorie dramatică Natyasastra. Religia indienilor este politeistă, iar fiecărei rasa îi corespunde câte o zeitate. În filmul indian vom observa, în cadrul unui singur titlu, un amestec de genuri (comedie, dramă, acțiune, melodramă), nimic altceva decât expresia unui vechi ritual de preamărire a diverselor zeități. Spre deosebire de metoda lui Stanislavski, care cere ca actorul să fie una cu personajul, să nu se ,,prefacă” ci să ,,fie”, manualul actorului indian sugerează că emoția trebuie să i se transmită spectatorului prin empatie. Extragem de aici că se cere un joc puțin exagerat. Exact ceea ce vedem în filme. Nu e nici mai prost și nici mai bun decât cum facem noi. Nu se poate compara. E pur și simplu… altceva.  

…la filmele cu bătaie.

Teatrul japonez tradițional (originar din China) numit No, respectiv forma sa îmbunătățită (Kabuki) se distinge prin machiajul deosebit al actorilor, prin costumele spectaculoase și nu în ultimul rând prin accentul mărit ce cade pe mișcările atent studiate ale protagoniștilor. Exact ca în filmele lor. Nu e nici mai prost și nici mai bine decât cum facem noi. Nu se poate compara. E pur și simplu… altceva.

Festivalul ,,Tragos”

Întorcându-ne la oile noastre (sau mai bine zis, la… țapii noștri), Festivalul Internațional de Teatru ,,Tragos”, aflat acum la cea de-a XIV-a ediție, a revenit în centrul activității culturale a urbei, reîmprospătat cu oameni și spectacole noi (proprii și invitate), urmărind poteca bătută de mai bine de douăzeci de ani, atunci când regizorul Ion Dore și actorul Nelu Serghei au trasat liniile directoare ale organizării primei ediții (1994). Festivalul va dura zece zile și se va desfășura în perioada 17-26 septembrie 2016. Organizatorii au invitat la această ediție, ca și în edițiile precedente, spectacole de înaltă calitate artistică din Capitală sau de la teatrele importante din țară.

PROGRAM:

Sâmbătă, 17 septembrie, ora 19:00- Oscar și Tanti Roz- Teatrul ,,Jean Bart”-Tulcea, regia: Ion Sapdaru;

Duminică, 18 septembrie, ora 19:00- Rencontres- Compania de Teatru ,,Passe-Partout”, regia: Dragoș Huluba;

Luni, 19 septembrie, ora 21:00- Serpentina- Teatrul ,,Jean Bart” Tulcea, regia: Francisc Bucur- Sala Studio;

Marți, 20 septembrie, ora 17:00- Noi doi- Teatrul Grand Comedia, regia: Cătălina Buzoianu, Sala Studio;

                                        Ora 19:00- Demonstrația- Teatrul ,,Jean Bart” Tulcea, regia: Vlad Cristache;

Miercuri, 21 septembrie, ora 11:00- Pinocchio, Teatrul ,,Traian Grozăvescu”- Lugoj;

                                             Ora 19:00- Aproape, Teatrul Tineretului Piatra Neamț, regia: Vlad Cristache;

Joi, 22 septembrie, ora 19:00- Butoiul cu pulbere, Teatrul ,,Fani Tardini” Galați, regia: Vlad Massaci;

Vineri, 23 septembrie, ora 17:00- Natură moartă cu nepot obez, Batumi ,,Ilia Chavchavadze” Professional State Drama Theatre, Georgia, regia: Ion Sapdaru;

                                         Ora 20:00- Amalia respiră adânc- Unteatru, Regia: Amalia Caramașan,  Sala Studio;

Sâmbătă, 24 septembrie, ora 19:00- Oleanna, Teatrul ,,Jean Bart” Tulcea, regia: Vlad Cristache;

Duminică, 25 septembrie, ora 19:00- Uciderea lui Gonzago, Teatrul de Stat Constanța, regia: Ion Sapdaru;

Luni, 26 septembrie, ora 19:00- Între ciocan și nicovală, Teatrul ,,Ariel” Râmnicu-Vâlcea, regia: Horațiu Mălăele.

Mihai Gălățan, actor

Dublu articol: Premierele toamnei la Teatrul ,,Jean Bart”

Premierele lunii septembrie, la Teatrul ,,Jean Bart”: (1) ,,Demonstrația” de David Auburn

,,Am început de sus și mi-am croit drumul până jos.”

Orson Welles

Ce este geniul? Este expresia performanțelor de vârf ale individului? Doar atât și nimic mai mult? Dicționarul explicativ al limbii române ne dă următoarea definiție: ,,Geniu: cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au o mare însemnătate”. Dar putem oare contura un individ ca fiind genial, referindu-ne strict la spirit? Sau geniul reprezintă întreg ansamblul format din inspirație, acumulări, slăbiciuni omenești care există, antagonic, într-un trup efemer? Poate că răspunsul e mult mai dificil de împachetat, decât încape într-o frază seacă. Vorbim despre un geniu gândindu-ne doar la rațiune, fără a include în ecuație și strigătul opus al instinctului? Acel ,,giudeț al sufletului cu trupul”? Sau tocmai fațetele personalității lui, luate ca rotițe ale aceluiași mecanism, cu puncte forte și puncte vulnerabile, îl definesc ca atare? A fost Orson Welles un geniu? Posibil. Dar nu cumva punctul de apogeu al creației lui, atins la vârsta de 26 de ani, este o nestemată șlefuită ulterior și de decăderea sa? A fost Eminescu un geniu? Cu siguranță. Dar nu cumva povestea tristă vieții și a morții sale ni-l înalță în văzduhuri ca pe un munte la poalele căruia, spre a-i întări măreția, a secat un ocean? Nu este o idee nouă aceea că adevărata creație se naște din suferință. Și că viciul ori maladia reprezintă răul indisolubil existenței ei. ,,Suferință... dureros de dulce”... Să dăm crezare acestei idei? După vizionarea spectacolului ,,Demonstrația”, de David Auburn, în regia lui Vlad Cristache, am fi tentați să credem că da.

Piesa are o structură filmică, evenimentele nu sunt redate cronologic, autorul jonglând cu planurile precum un matematician priceput, cu cifrele. Și chiar despre un matematician este vorba aici. Robert (Nelu SERGHEI), profesor al Universității din Chicago, se luptă cu porpriii săi demoni într-un univers în care singura ființă capabilă de a-i oferi echilibrul vital este fiica sa cea mică, Katherine (Aida ECONOMU). ,,Demonstrația” este un text surprinzător și imprevizibil, David Auburn reușind cu mare talent să compună, dintr-o propunere de situații scenice aparent împrăștiate brownian, un tablou rotund. Katherine, îngrijindu-și tatăl în ultimii săi ani de viață, neagă practic faptul că ea însăși are nevoie de ajutor. Iar sinusoida își continuă astfel, ca în grafic, mișcarea sa ondulatorie...

Sora lui Katherine, Claire (Oana-Lavinia PISAROGLU), alături de Harold Dobbs (Florin Hrițcu), un fost student de-al lui Robert, au toate premisele să devină căile de evacuare ale dramei protagonistei. Însă nu este așa. Interesele personale prevalează, iar aceste puncte de sprijin sunt inutile precum inutile sunt proptelele ce susțin formele moi din tablourile lui Dali. Tatăl supraviețuiește prin fiica sa, care-i moștenește părintelui talentul la cifre, iar rezultatul combustiei lăuntrice a fetei se concretizează printr-o demonstrație matematică revoluționară, notată pe un banal caiet. Dar geniul, în multele lui forme- geniul compus din vulnerabilități și puncte forte, anunță și o altă moștenire, care aparține patologiei.

David Auburn (n: 30 noiembrie, 1969) este un dramaturg american. Piesa sa, ,,Demonstrația” (,,Proof”), a câștigat în anul 2001 premiul Pulitzer pentru dramaturgie. S-a născut în Chicago, Illinois. După anul 1987, an ce coincide terminării studiilor liceale, urmează cursurile Universității din Chicago, ulterior urmând doi ani de scriere dramatică la Julliard.

Vlad Cristache, unul dintre cei mai tineri regizori care au montat vreodată la Teatrul ,,Jean Bart” este totodată și unul dintre cei mai apreciați reprezentanți ai generației sale, la ora actuală. Născut la București în 1987, a absolvit în 2009 cursurile de Regie Teatru ale Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică București, la clasa profesorilor Ludmila Szekelly Anton și Radu Apostol. În 2011 termină masteratul în cadrul aceleiași instituții, clasa profesorului Victor Ioan Frunză.

Printre cele mai recente spectacole de teatru pe care le-a realizat, amintim: “Aproape” de John Cariani, Teatrul Tineretului Piatra Neamț, 2015; “Revanșa” de Michele Santeramo, Teatrul Tineretului Piatra Neamț, 2015; “Colaboratorii” de John Hodge, Teatrul de Comedie București, 2015; “The History Boys” de Alan Bennett, Teatrul Excelsior București, 2015; “La vita e bella” de Radu F Alexandru, Teatrul de Comedie București, 2014; “Numele” de Jon Fosse, Teatrul Foarte Mic București în coproducție cu Teatrul de Comedie București, 2014; “Chip de foc” de Marius von Mayenburg, Teatrul Toma Caragiu Ploiești, 2014; “Leonce și Lena” de Georg Buchner, Teatrul Maria Filotti Brăila, 2014.

Prin rolul lui Harold vom face cunoștință cu un actor care, la fel ca și Vlad Cristache, lucrează pentru prima oară cu colectivul teatrului tulcean. Născut în fatidicul an 1989, la Botoșani, Florin a absolvit UNATC ,,I.L. Caragiale București, secția Actorie, clasa prof.univ.dr. Florin Zamfirescu, 2011. A lucrat cu regizori importanți, precum: Bobi Pricop, Alexandru Mâzgăreanu, Vlad Cristache, Ana Mărgineanu. De asemenea, a fost laureat al premiului pentru cel mai bun actor într-un spectacol de regie la Gala Absolvenților UNATC, 2011.

Vineri, 12 august, ora 19, va avea loc la Teatrul ,,Jean Bart” avanpremiera spectacolului ,,Demonstrația”. Regia și scenografia: Vlad CRISTACHE. Distribuția: Katherine: Aida ECONOMU; Claire: Oana-Lavinia PISAROGLU; Robert: Nelu SERGHEI; Harold Dobbs: Florin HRIȚCU.

Mihai Gălățan, actor

Premierele lunii septembrie, la Teatrul ,,Jean Bart”: (2) ,,Oleanna” de David Mamet

,,Evenimentul vizionării piesei ,,Oleanna" a fost una din cele mai satisfăcătoare experiențe ale mele, în ceea ce privește teatrul.”

Roger Ebert,

critic de film și scenarist

La Teatrul ,,Jean Bart” se lucrează de zor, chiar și în miezul verii, pentru ca a doua parte a stagiunii 2015-2016 să poată fi la lel de bogată în varietatea de spectacole oferite publicului tulcean. Regizorul Vlad Cristache (care în 2011 a fost nominalizat la Premiul UNITER pentru Debut  pentru regia spectacolului „Peer Gynt“ de Henrik Ibsen, de la Teatrul „Maria Filotti“ Brăila), despre care am vorbit mai pe larg în articolul precedent, face un adevărat tur de forță, asumându-și montarea concomitentă a două spectacole ce vor avea premiera,  în curând, pe scena tulceană.

,,Oleanna” de David Mamet, este o piesă de teatru în două personaje ce ridică probleme importante în evoluția societății contemporane, precum corectitudinea politică și definirea deficitară a termenilor în comunicare. Personajele care participă la construcția conflictului dramatic al textului sunt Carol (Irina NAUM), o studentă și profesorul ei John (Cristi NAUM). Acțiunea se petrece în biroul lui John. Carol îi mărturisește profesorului că, deși i-a citit cartea, nu a înțeles deloc cursul, mai cu seamă teza conform căreia studiile universitare, ca fenomen de masă, ar fi o utopie. Pe măsură ce dialogul dintre cei doi crește, profesorul (căruia i se va acorda în curând titularizarea, cât și o mărire de salariu) este înterupt periodic de telefoanele soției, care îi cere acestuia să vină acasă urgent. Grăbit, John îi promite fetei, atingându-i în treacăt umerii, că o va nota cu punctajul maxim dacă va reveni de câteva ori să discute materia. În următorul act aflăm că avansarea (de pe urma căreia profesorul își făcuse planul achiziționării unei noi reședințe) este periclitată de reclamația pe care Carol a înaintat-o conducerii, susținând că a fost victima unui comportament pornografic, oferindu-i-se nota maximă în schimbul unor viitoare întâlniri. Dorind să o convingă că a înțeles greșit toată istoria, John îi explică acesteia, cu calmitate, situația. Considerând că ar fi mai bine să părăsească locul, fata este flancată și strânsă cu putere de mână. Iar de aici, lucrurile capătă o nouă turnură.

 Titlul piesei nu are aparent nicio legătură cu acțiunea. Oleanna este o melodie folk scandinavă în care se critică organizarea unei așezări, întemeiată de emigranți norvegieni, conduși de violonistul Ole Bull. Acesta pornise la drum cu idei despre crearea unei societăți ideale în lumea nouă, mai exact în Penssylvannia, acolo unde, în 1852, a cumpărat de la guvernul Statelor Unite un spațiu generos. Planurile sale nu au putut fi puse în aplicare, printre altele și din cauza desimii pădurilor, ce nu puteau oferi un spațiu prielnic dezvoltării comunității.

Probabil că autorul a ales acest titlu pentru a sublinia inexistența unui adevăr general, oferind spectatorului invitația de a trage propriile sale concluzii în legătură cu situațiile consumate. John se simte sau nu atras de studentă? Merită să fie destituit sau nu? Carol crede cu sinceritate în acțiunile sale, sau este pornită să facă rău? Sunt puncte de vedere diferite, iar fiecare dintre protagoniști ar putea avea dreptate. Așa cum și Ole Bull era convins că va asigura bunăstarea locuitorilor pământurilor sale. Așa cum și ei aveau dreptate atunci când au respins utopia. Așa cum s-au clădit doctrine, din pură și nedisimulată dorință de mai bine, ce au eșuat catastrofal. Așa cum societăți nepăsătoare au ajuns, prin jocuri ale hazardului, mari puteri.

David Alan Mamet (n. 30 noiembrie, 1947) este un dramaturg, eseist, regizor și scenarist American. Ca dramaturg, acesta este câștigator al premiului Pulitzer și a fost nominalizat de două ori pentru premiile Tony. Ca scenarist, a primit două nominalizări la premiile Oscar pentru munca depusă în realizarea filmelor The Verdict (1982) și Wag the Dog (1997). 

,,Oleanna” va avea avanpremiera pe 14 august 2016, ora 19, la două zile de la vizionarea producției ,,Dovada”, semnată tot Cristache. Premiera este anunțată pentru luna septembrie, atunci când notele noastre asupra spectacolului vor fi mai ample, iar piesa se va maturiza, sub interpretarea înzestraților actori Cristi și Irina Naum.

Regia și scenografia: Vlad CRISTACHE. Distribuția: John- Cristi NAUM, Carol- Irina NAUM.

Mihai Gălățan, actor

Atelierul de păpuși: Elena Orbocea și caracterul divin al reprezentării.

,,Fiecare creație este o mărturisire de sine, așadar o bucurie.”

Constantin Noica

Fără a întinde prea tare coarda în zona metafizicii (deci fără dorința de a aluneca spre danpuricism), îndrăznim totuși să dăm crezare teoriei conform căreia se poate aproxima vechimea unor obiceiuri omenești, atunci când privim comparativ la comportamentul celorlalte mamifere. Până la ,,meșteșugul” făuritorului de unelte- pe care îl întâlnim în anumite grupuri evoluate de primate- vom cunoaște, observând, mult mai multe cutume pe care omul și le-a păstrat încă din cele mai vechi timpuri, acestea precedând, chiar, conștiința de sine. Nucleul familiei, vânătoarea, comportamentul de intimidare a adversarului, construitul cuibului, ar fi câteva dintre acestea, alături de joacă. Joaca precedă societatea. Prin urmare, putem trage concluzia că acțiunea imaginativă, ține și de inteligența instinctului. Dacă ne gândim la animalele care se hârjonesc, până la cele care își pândesc și își derutează prada, atunci avem un argument ce sprijină teoria menționată. Dacă împletim nevoia instinctuală de joc cu nevoia conștientă de creație, conștiință de sine și reprezentare antropomorfă (ultimile trei apărute mult mai târziu), va rezulta și meseria de păpușar alături de rezultatul ei- păpușa.

Pentru ca jocul să funcționeze, el trebuie să fie ,,luat în serios”. Credința în joc nu urmărește negarea realității, cât confecționarea uneia paralele din care se poate ieși oricând. Una ce, precum hipnoza, ne face să uităm de noi înșine. Ca atunci când ascultăm muzică, conducem mașina sau privim la un film.

Copilul este foarte capabil de crearea unei asemenea lumi. Întrucât cea reală, în care trăiește, nu îi este pe deplin cunoscută și clară, copilului îi este destul de greu să discearnă realitatea de poveste. Păpușa lui va fi, așadar, o ființă vie pe care o va iubi așa cum iubești ființele vii. Legătura sentimentală cu păpușa, derivată din credința jocului, se pierde în timp, revenind peste ani de zile, atunci când îndrăgostiții își vor oferi jucării pe care le vor strânge la piept, le vor imprima afecțiunea, folosindu-le drept substitut al persoanei iubite, cu care nu se poate locui, încă, sub același acoperiș. Extrapolând, speculăm că și părintele dăruiește copilului o păpușă, pentru că nu poate fi în permanență în preajma acestuia (ex: jucăria ce i se oferă copilului ca leac împotriva fricii, atunci când acesta doarme singur, sau gestul dăruirii uneia ,,ca să aibă grijă” de cel mic, atunci când cel mare e plecat).

Caracterul divin al artei derivă de aici, de la caracterul miraculos al creației. Zămislirea, atâta timp cât nu poate fi explicată prin mijloace concrete, e divină. Creatorul de artă se substituie astfel dumnezeirii, iar despre aptitudinile deosebite ale acestuia, chiar și în zilele noastre spunem că ,,i le-a dat Dumnezeu”. Cu certitudine putem admite: dacă prin prisma copilului păpușa e vie, creatorul de păpuși are, deci, date divine, creând ființe vii, imitând creatorul suprem. Unii îi zic talent...

Un astfel de creator este și Elena Orbocea. La Casa Avramide din Tulcea, pe data de 16 iunie 2016, în cadrul Festivalului de Carte ,,Danubius”, aceasta a susținut un workshop alături de copii mari și mici, prin care au fost demistificate procedeele ce stau la baza confecționării prietenilor din nasturi, cârpă și suflet. Atelierul presupunea realizarea unei păpuși destul de simple, astfel încât să poată fi încropită de oricare dintre participanți, fără prea mult efort. Cu toate acestea, există și secrete ale meseriei pe care coordonatoarea evenimentului nu le-a divulgat, nu din superstiție sau pentru a păstra taina, ci doar din simpla dorință de a nu complica lucrurile cu termeni sau procese neaccesibile publicului, cum ar fi: amestecul de polimeri (la care chiar se pricepe, spre deosebire de cealaltă Elena), tehnica brodajului, construcția scheletului metalic, etc.

Copiii și adulții părtași la acest joc, au refăcut din elemente de bază (șosete, ață și năsturei, înarmați cu foarfece și curiozitate), magia păpușarului. Aceștia au primit toate materialele utile în câte un plic de hârtie crem. Pe fiecare din aceste plicuri era desenat, chiar de către autoare, un nostim portret de fetiță pistruiată. Și... start!

Nu s-a mizat pe replicarea trăsăturilor fizice concrete, formele fiind stilizate, tocmai pentru ca rezultatul finit să poată fi folosit pentru joacă, în orice fel. Atunci când păpușa este încremenită într-o poziție rigidă și o expresie a feței ce exprimă o singură stare, aceasta devine un element decorativ, ci nu un vehicul al imaginației ludice. În teatrul de animație, marionetele sunt flexibile, iar în lipsa expresivității trăsăturilor, actorul mânuitor se va ocupa de construcția acțiunilor și reacțiilor lor.

Elena Orbocea pregătește pentru anul viitor o expoziție de păpuși ce urmărește o tematică locală: etniile conlocuitoare din Dobrogea de Nord. Câteva dintre creații sunt deja realizate: grecul Aris, lipoveanca Varvara, ucraineanca Nadia și turcoaica Dilara își ocupau locul lor de cinste pe podiumurile instalate în sala în care s-a desfășurat atelierul, fiind emisarii viitorului eveniment. A vorbi despre acest amestec de culturi înseamnă a vorbi despre rădăcinile noastre, iar arta este unul din cele mai importante canale de comunicare. Istoria devenirii noastre se poate contura și vizual, nu? Naționalismul, un curent desuet în economia tendinței contemporane de globalizare -acel ,,eu  sunt mai bun decât celălalt”, ,,fruncea”, alături de alte aberații asemănătoare- nu-și are locul aici. Elena încearcă să ne comunice, prin această panoplie cosmopolită, că noi suntem produși în creuzetul în care s-au amestecat români, pravoslavnici bărboși, cazaci zaporojeni, urmașii lui Baiazid și… cine mai știe câți alții?

În 1986, sub Gorbaciov, un număr de patru formații rock din URSS a înregistrat clandestin un album (Red Wave) pentru piața din Statele Unite. Produsul a fost bine primit. S-a spus atunci că unde politica dă greș, arta e cea care reușește, venind din urmă, să sfărâme ziduri și să înfrățească popoare. Poate că Elena Orbocea (alături de Aris, Varvara, Nadia, Dilara și ceilalți copii ai ei), va proceda la fel. Nu, cu siguranță nu se vor prăbuși imperii. Dar poate că se vor dărâma, măcar pe durata expoxiției viitoare, idei fixe, crezuri învechite, clișee și iar clișee. Iar în locul lor, să admirăm și noi o fărâmă din... caracterul divin al reprezentării!

Mihai Gălățan, actor

Hello, vacanță! sau Teatrul ,,Jean Bart” și festivalurile naționale

Motto: N-aș vrea să aparțin niciodată vreunui club care își dorește unul ca mine drept membru!”- Woody Allen/Groucho Marx

Am anunțat în presă și pe net de nenumărate ori, riscând chiar să devenim obositori, participarea Teatrului ,,Jean Bart” la două festivaluri foarte importante din țară. Puteau fi trei, dar invitația organizatorului evenimentului EuroArt Iași a trebuit să fie refuzată din motive obiective: pe 24 mai eram programați să evoluăm pe scena capitalei Moldovei, iar pe 25 pe cea a Teatrului de Comedie din capitala României. E drept, lucrurile s-au mai schimbat de o sută și cincizeci de ani încoace. Imediat după Unirea Principatelor de la 1859, nu exista cale ferată între cele două orașe, iar deputații, ducându-se la Parlament, luau trenul de la Iași la București, cu legătură la Viena. Sigur, acum nu se mai fac zile întregi, chiar săptămâni pe drum, dar nici nu putem spune că o distanță parcursă în câteva ore bune e mizilic. Dacă am fi mers cu CFR călători, ar fi trebuit, practic, să împachetăm imediat după primul spectacol de cu seară, iar la sosire să ne pregătim cu viteză de următorul. De ce a trebuit să alegem Bucureștiul ci nu Iașiul? Păi, unul din motive ar fi că participarea la festCO a fost anunțată mai din timp. Există și alte motive pe care le vom expune în cele ce urmează.

...........................................................................................................................

După întoarcerea de la Târgu-Jiu au început pregătirile pentru festCO, acolo unde am fost invitați cu ,,O zi din viața la niște oameni”, scris de mine și regizat de Aurel Palade. Am stat și m-am gândit la paradoxurile ce s-au țesut de-a lungul timpului în jurul acestui spectacol. Sunt unele lucruri, în legătură cu el, în legătură cu evoluția lui, pe care cu greu le pot înțelege. Cum a ajuns un proiect, pe care l-am considerat de la bun început kamikaze, să devină unul din cele mai apreciate spectacole de teatru montate vreodată pe scena tulceană? Cum a putut un proiect ca acesta, realizat cu atât de puțini bani, să își croiască drumul pe care l-a parcurs? Cât de lesne sau de greu îi este spectatorului să realizeze că textul este o mare glumă postmodernă, iar agramatismele presărate pe parcursul lui, chiar și în titlu, sunt deliberat folosite? Cum a putut un text atât de obraznic, scris cu furie, în care se iau în batjocură toate valorile (începând de la părinți și terminând cu condiția actorului de provincie, maimuțărind pe parcurs și ideea războiului), o structură cu un umor ,,awkward”, gen Andy Kaufmann sau Zack Galifianaikis, să aibă atât de mult succes? Când spun succes, amintesc cu lipsă de modestie de absolut toate cronicile apărute în revistele de specialitate, realizate de parte din elita criticilor de teatru din România, care, cu toate că mușcau din unele spectacole, nu pregetau în a menaja cu blândețe ,,O zi din viața…”. Ba, mai mult decât atât. Au apărut în articolele despre joaca noastră, formulări precum: ,,O anume candoare a interpretării pe care o întâlnești mai rar, un anume mod foarte natural de intrare în pielea personajelor… cucerește aici de la început”, ,,Pentru spectatorii tulceni a fost o delectare acest spectacol.”- (N. Prelipceanu- Viața Românească); ,,Aici actorii se întrec pe ei înșiși, spectacolul e alert, ritmat și timpul (dealtfel scurt) curge fără să-ți dai seama.”- (N. Prelipceanu, Teatrul Azi); ,,Îmi spun că, totuși, cea mai vie demonstrație a noii viziuni manageriale și, pe cale de consecință, estetice, a Teatrului „Jean Bart”, s-a dovedit a fi (…) „O zi din viața la niște oameni”, după piesa lui Mihai Gălățan. O comedie concisă (puțin peste un ceas) dar explozivă, cât încape de polemică, parcurgând fără prejudecăți o serie bine gândită retoric, sprijinită lexical pe jocuri de o fantezie debordantă. Un exercițiu de virtuozitate clasicistă, ca să zic așa, respectând unitatea de timp, loc și acțiune.”, ,,…spectacolul este unul de văzut neapărat, funcționând posibil ca o lecție de logică și de coerență spectaculară.”- (D. Mareș, revista Yorick).

Astfel, pe baza dosarului impecabil de presă al proiectului (și probabil că și datorită intervenției unor persoane bine intenționate), această piesă a fost aleasă de către selecționerul unic să facă parte din panoplia celor mai bune 13 comedii românești ale anului 2016.  

Poate că furia realizării unui asemenea text autoironic, poate fiindcă absolut tot ce se vede în ,,O zi…” a fost trait direct, ci nu născocit de autori, poate că frica ce m-a dominat în întreaga perioadă de lucru, poate că toate astea la un loc, au făcut ca producția noastră să prindă viață. Să proiecteze sentimente adevărate în inimile privitorilor, așa cum și trăirile noastre erau sincere și nedisimulate. Sigur că nu bag mâna în foc, dar eu cred că pe aici pe undeva s-ar situa răspunsul la întrebarea cu succesul. Multe de zis, subiectul este departe de a fi epuizat. Râdeam cu băieții în cabină, spunând că ar trebui să scriu o nouă piesă despre cum am făcut piesa ,,O zi…”. Pe 25 mai am jucat la sala Studio a Teatrului de Comedie din București. Gânduri multe, emoții multe, consum enorm. Era stresant precum stresantă era admiterea la facultate, așa, cu membrii comisiei în ochi, din care făceau parte Adrian Titieni și Carmen Tănase. Am jucat. Apoi am împachetat și am plecat, fără nicio reacție, fără niciun feed-back, chiar și până acum, la o lună și mai bine de la participare. N-are rost să mai spun că nu am câștigat niciun premiu, nu? Nu fac parte din categoria cârcotașilor care susțin că treburile erau aranjate. Sunt convins că spectacolele care au fost laureate chiar erau bune, mai ales că pe acolo s-au învârtit destule nume sonore. Ca o anecdotă, înainte de plecare, bodogăneam la Tulcea că mă scoate din sărite participarea din nou la concurs a lui Purcărete și că mi-e frică de el, pentru că o să câștige sigur. La care o colegă zice: Tu realizezi ce spui și cu cine te lupți?”. L-am văzut în sală pe Mircea M. Ionescu, ceea ce înseamnă că este posibil să apară în Teatrul Azi o cronică de festival. ,,Om trăi ș-om vedea!”- vorba mamaiei mele. Așteptăm. Până la următorul articol vă doresc, după un an absolut epuizant, concediu minunat! Eu sigur voi avea!

Mihai Gălățan, actor

Premieră la Teatrul ,,Jean Bart”: ,,Hotel Mimoza”- o comedie nebună, picantă, alertă!

Motto: ,,Râsul, plânsul nu te-atinge.
Treci prin viaţă ca un gâde:
Nu te râd că nu poţi plânge,
Ci te plâng că nu poţi râde!”

Șt. Bogza

Afinitățile individului pentru anumite filme sau spectacole de teatru (în condițiile în care vorbim de un consumator al acestor ,,produse”), radiografiază, de fapt, nevoia de compensare a unor lipsuri de natură spirituală. Mai clar, dacă luăm exemplul spectatorului român din perioada comunistă, vom constata că el, în materie de film, sorbea cu nesaț pelicule de Felini, Tarkovski, Daneliuc sau alți ,,grei” ai cinematografiei, din dorința ardentă de a desluși metafore și de a repera fine aluzii politice. Acum, în lumea liberă, foamea de producții mustind de profunzime cade pe plan secundar. Trăim, iată, în era în care cetățeanul, nemaiputând fi păcălit, ia lucrurile așa cum sunt. Traseele ocolitoare plictisesc, adevărurile fiind exprimate direct, prin ele însele. Întorcându-ne acum la ideea inițială, spectatorul de teatru tânjește după ceea ce nu-i este facil să primească în mod obișnuit. Adică iubire, frumusețe, bunătate… comedie. Sătui de ore de muncă interminabile, nejustificate și poate chiar ilegale, sătui de crezul fatal că timpul nu le mai aparține, că ei înșiși nu își mai aparțin, oamenii își caută refugiul în zone de confort spirituale sau din lumea exterioară. Printre aceste happy place-uri se numără planurile de concediu, planurile personale, hobby-urile, iar la extrema cealaltă tronează activitățile ce indică suicidul (reacție a stimei scăzută de sine), cum ar fi mâncatul excesiv ori abuzul de alcool. Există, desigur, printre aceste pârghii de reconstrucție interioară (sau aparentă reconstrucție) și dorința satisfacerii setei de cultură și frumos. De catharsis, ca efect terapeutic. Poate de aceea, dintre toate formele de teatru existente, privitorul preferă comediile.

Acum, la început de vară ce se anunță toridă, Teatrul ,,Jean Bart” caută să satisfacă această necesitate a spectatorului tulcean.

Piesa de teatru ce s-a aflat în lucru în această perioadă, concomitent aproape desfășurării proiectului ,,Serpentina” de la Sala Studio, despre care am scris în articolul precedent, este o comedie cu happy-end. Se numește ,,Hotel Mimoza”. Specie a genului bulevardier parizian, vehement contestată în trecut, ,,Hotel Mimoza” nu-și propune să aducă în lumina reflectoarelor vreo morală stoică, nici să invoce teme fundamentale ale virtuților omenești. Este o comedie de situații și de limbaj la care se garantează râsul, revărsat în hohote. A fost scrisă de dramaturgul contemporan Pierre Chesnot. Din păcate, aproape nicio informație despre autor nu este de găsit pe internet, în afară de aceea că arta lui se bucură de o mare popularitate internațională și că debutul său a avut loc în 1976 cu piesa ,,A vos souhaits”.

Producția poartă semnătura regizorului Aurel Palade, cunoscut publicului nostru încă din anul 2008. Lui și proiectelor pe care le-a lucrat aici (numeroase, se cere un efort de memorie în acest sens… șapte ca regizor și două în care s-a implicat prin alte mijloace artistice) i-am dedicat multe pagini de atunci până în prezent. Cu toate astea, nu ar fi rău să împrospătăm  un pic informațiile oferite cititorilor.

 Aurel a absolvit la Facultatea de Regie-Teatru din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa profesorului Alexa Visarion, şi un master în regia spectacolului contemporan. Unul din criticii de teatru români, poreclit de revista Yorik  ,,Criticul care pârjolește tot”, cunoscut pentru cronicile sale tăioase, a scris că: ,,Numele tânărului regizor Aurel Palade trebuie reținut, pentru că personalitatea sa creatoare promite a se impune și în alte proiecte.” și că ,,Descoperirea unui regizor capabil de tratări teatrale novatoare (…) este o mare bucurie pentru orice spectator.”

În ,,Hotel Mimoza”, povestea se toarce în jurul încurcăturilor create de regizorul de televiziune Jean-Francois Moncey (Cristi NAUM), din motivul de a păstra în anonimat relația de adulter cu Magali Martigue (Aida ECONOMU), soția unui înfricoșător ofițer de marină, plecat în misiune la bordul unui submarin nuclear. Moncey își petrece anumite perioade de timp în vila amantei sale, motivând soției sale, Cecile (Irina NAUM), că este în prospecție pentru alegerea locațiilor de filmare pentru un viitor serial. Inspirat de frumoasa grădină a proprietarei casei, acesta își păcălește consoarta că se află cazat la Hotel Mimoza, comunicând deseori cu ea telefonic de la așa zisa recepție. În timpul uneia dintre convorbirile pe care Cecile le are cu falsa recepționeră Magali, nevasta lui Jean-Francois își anunță o vizită chiar la fictivul hotel, pentru a-i face regizorului o surpriză. De aici începe conflictul. Cei doi cosmetizează casa, făcând-o să arate precum o pensiune, întâmplându-se, în consecință, un lucru neprevăzut în planul inițial: casa se umple de clienți! Personaje pestrițe -prostituata Pacquerette (Inga MARCU), sinucigașul Legris (Emanuel CRISTOIU), tinerii căsătoriți Hans (Alexandru MEDVEGHI) și Heidi Muller (Simona PUSTIANU), cuplul format din Gerard Blanchard (Mihai GĂLĂȚAN) și Nadine Dujardin (Gabriela CIOLACU), soțul turbat al celei din urmă, pe nume Marc Dujardin (Ionel DURBALĂ)- interacționează polarizând o nebunie de necontrolat, ce-i obligă pe părtașii înșelătoriei să atingă limitele de sus ale tensiunii, furiei și spaimei. Atunci când își face apariția incognito și stăpânul casei, Charles-Henri Martigue (Radu NICULESCU), încurcătura capătă valențe aproape apocaliptice. Cum se vor descurca, oare, cei implicați? Vom afla sâmbătă, 25 iunie și duminică 26 iunie, de la ora 19.00, la ultima premieră a stagiunii.

Conducerea Teatrului ,,Jean Bart” aduce încă o dovadă a implicării în crearea oportunităților de lucru pentru tineri, prin oferirea acestora șansa de a debuta pe o scenă profesionistă. Cele două personaje tinere, Hans și Heidi, sunt interpretate de doi studenți-actori. Simona PUSTIANU învață actoria la Universitatea Hyperion din București, clasa Dan TUDOR, iar Alexandru MEDVEGHI la Universitatea Ovidius din Constanța, clasa Radu NICULESCU și Emanuel CRISTOIU, cei doi dascăli fiindu-i acum (ce onoare, nu?) chiar parteneri de scenă.

Distribuția: Cristi NAUM, Aida ECONOMU, Irina NAUM, Radu NICULESCU, Gabriela CIOLACU, Mihai GĂLĂȚAN, Emi CRISTOIU, Inga MARCU, Simona PUSTIANU, Alexandru MEDVEGHI, Ionel DURBALĂ, Regia: Aurel PALADE. Scenografia: Elena COZLOVSCHI. Asistent scenografie: Elena ORBOCEA.

Mihai GĂLĂȚAN, actor

Premiera spectacolului ,,Serpentina”- un eveniment nou, un concept nou- la Teatrul ,,Jean Bart”

Moto: ,,Spațiul scenic are două reguli: 1-orice se poate întâmpla, 2-ceva trebuie să se întâmple.”- Peter Brook

În scopul de a promova tinerii artiști, Teatrul Jean Bart se alătură programelor similare altor câtorva instituții de spectacole din țară, prin lăudabila inițiativă de a oferi șansa tânărului regizor ieșean Francisc Bucur de a-și realiza la Tulcea proiectul de diplomă.

Regizorul

Francisc Bucur este absolvent al Universității de Arte ,,George Enescu”- Iași, promoția 2016, secția Regie Teatru. Din 2015 este colaborator al Teatrului Național ,,Vasile Alecsandri” din Iași. Acesta a înaintat conducerii teatrului tulcean propunerea realizării spectacolului ,,Serpentina” de Tankred Dorst. Despre această opera dramatică, regizorul spune că:

,,Încă de la prima lectură, am fost uimit de actualitatea problemelor ridicate de Tankred Dorst în piesa Serpentina. Am trait o ciudată senzație de familiariate, un sentiment cu atât mai misterios, cu cât realizam ca aveam în față un text scris în 1960.

 Am empatizat cu revolta personajelor la adresa unei societăți construite pe o falsă moralitate, mi-am amintit că trăisem același sentiment al neputinței de fiecare dată când, în mass-media, apăreau știri despre evenimente tragice cauzate de diferite orgolii personale, interese meschine sau, pur și simplu, ură față de semeni.

Această revoltă se poate materializa într-un comentariu pe net, într-o sesizare adresată organizațiilor responsabile, cel mult, într-o demonstrație stradală. Însă, cât de mult ne putem implica, de fapt?

Am fi dispuși să renunțăm la confortul personal, la întreaga siguranță materială, sau chiar la identitate, pentru aservirea binelui universal?” 

Autorul

Tankred Dorst (născut pe 19 decembrie 1925 în Sonneberg, Thuringia) este un dramaturg german. Farsele, parabolele și piesele sale într-un singur act, sunt inspirate din teatrul absurdului, mai exact din operele autorilor Eugen Ionesco, Giraudoux și Beckett. Drama sa monumentală, Merlin oder das wüste Land, a cărei premieră a avut loc în anul 1981 în Düsseldorf, a fost comparată cu o altă scriere memorabilă- Faust de Goethe. Unii dintre critici au numit-o prima dramă importantă a anilor 1980. În omagiul adus autorului, cu ocazia conferirii premiului Georg Büchner în anul 1990, criticul de teatru Georg Hensel a subliniat că piesele lui Dorst au o puternică și directă legătură cu prezentul:

“

Timp de 30 de ani piesele lui Dorst au răspuns marilor transformări. El a fost întotdeauna în tovărășia vremurilor sale.

”

Debutul în regie l-a înregistrat abia in 2006, semnând mizanscena spectacolului Inelul niebelungilor la teatrul din Bayreuth.

Înrolat în rândurile Armatei Germane încă de la frageda vârstă de 17 ani, a fost capturat și încarcerat prizonier de război. La momentul în care a fost eliberat din captivitate, locul nașterii sale a devenit parte din sectorul german ocupat de sovietici. Ajungând în vestul țării, s-a întors în sânul familiei și și-a completat studiile. Anul 1950 îl surprinde studiind literatura germană, istoria artei și istoria teatrului în Bamberg și Munchen. Împreună cu compozitorul Wilhelm Killmayer devine membru fondator al Teatrului de Marionete Das kleine Spiel, pentru care a scris primele sale piese. După întreruperea studiilor a lucrat în film, radio și pentru diferite edituri. Primele reprezentații ale pieselor sale au avut loc în 1960 în Lübeck, Mannheim și Heidelberg. De atunci și până în prezent, Dorst a fost jucat în întreaga lume. Opera sa a fost răsplătită cu numeroase premii, precum Premiul Gerhart Hauptmann (1964), Premiul Orașului Florența (1970), Premiul pentru Literatură-  Bayerische Akademie der Künste (1983), Mülheimer Dramatikerpreis (1989), Premiul Georg Büchner (1990), Premiul E.T.A. Hoffmann (1996) Premiul Orașului Zurich, Max Frisch Prize (1998), Premiul Samuel Bogumil Linde (2006), Premiul pentru Literatură Europeană (2008).

Piesa

Anii 60. Un drum cu serpentine periculoase înconjoară un munte. Doi frați, pe nume Rudolf și Anton, trăiesc izolați de societate, la baza acestei formațiuni pietroase. Această șosea constituie unica lor sursă de subzistență, șoferii pierzând adesea controlul volanului, avariile producându-se în fața casei lor. Accidentele sunt întotdeauna fatale. Rudolf repară mașinile, apoi le vinde. Anton scrie necroloagele și se ocupă de înmormântarea victimelor. După fiecare accident, acesta trimite câte o scrisoare Directorului Secretar de Stat pe probleme de trafic din Ministerul Transporturilor, pentru a trage un semnal de alarmă în legătură cu acest pericol rutier. Nimic, însă, nu se remediază. Douăzeci și cinci de accidente se succed cu repeziciune. Însă la cel de-al douăzeci și cincilea, situația se schimbă. Pentru prima oară este un supraviețuitor. Cei doi descoperă că șoferul rănit este chiar Directorul din Minister în persoană, Kriegbaum, venit să analizeze situația, ca urmare a memoriilor înaintate de Anton. Și povestea de aici începe…

Actorii

Spectacolul ,,Serpentina” este realizat la Sala Studio a Teatrului. Sala mică de spectacole oferă magia unui spațiu intim, în care emisia vocală, intenția și gestul se apropie cât mai mult de normal. Exagerările nu își au locul, pentru că spectatorul, dată fiind această apropiere, devine părtaș la acțiune și trebuie să creadă ceea ce vede și ceea ce aude. Încă de acum 2000 de ani, în teza sa Poetica, text de teorie dramatică cu valoare de pionierat (este primul text de estetică teatrală europeană), Aristotel subliniază că metrica versificației ar trebui să facă pași importanți spre construcția normală a frazei, aplaudând astfel unele lucrări care intersectau, mai mult decât înainte, firescul vorbirii.

Firescul poate apărea, în genere, atunci când actorul reacționează la situații și propuneri noi. Sala mică a Teatrului ,,Jean Bart” este un spațiu de joc ce nu a mai fost uzitat de mult de către echipa de actori tulceni. De foarte multe ori, se simt intenții și nuanțe proaspete în redarea scenică a unui text dramatic atunci când unii parametri se modifică: se schimbă spațiul, apar costumele, prima repetiție cu situațiile de lumini sau… oamenii în sală. Asta deoarece intervine acel element nou la care, prin natura umană, tindem să ne adaptăm. Iar adaptabilitatea, una din cele mai importante facultăți ale tuturor ființelor, se realizează cu atenție, curiozitate și poate puțină frică. Acest element este definitoriu pentru reușita unei prestații vii, adevărate. Iar jocul actorilor Nelu Serghei, Costel Zamfir și Alecsandru Dunaev confirmă spusele de mai sus.

Nelu Serghei, interpretându-l pe Directorul Kriegbaum, parcurge cu repeziciune o succesiune impresionantă de stări, de gânduri și de trăiri- nimic altceva decât dovezi ale unei lumi interioare bine mobilată. Rezultatul muncii sale actoricești trimite cu gândul la un tablou-portret cu multe variații de culoare pe suprafața aceleiași forme.

Costel Zamfir, în rolul mecanicului Rudolf, ne dă încă o dată măsura talentului său. Foarte credibil în evoluția sa scenică, acesta compune personajul său cu hotărâre și simplitate, creând astfel maximul de efect dramatic.

Alecsandru Dunaev este Anton, fratele mai mic al lui Rudolf și contrapunctul acestuia. Actorul își construiește personajul urcând o rampă curată și lină, bine definită, dincolo de care panta, reculul acțiunii sale, surprinde și impresionează.

Premiera spectacolului va avea loc miercuri, 8 iunie 2016, ora 19.00. Următoarea reprezentație se va desfășura joi, 9 iunie, la aceeași oră.

Regia: Francisc BUCUR. Scenografia: Elena ORBOCEA. Distribuția spectacolului: Anton- Alecsandru DUNAEV, Rudolf- Costel ZAMFIR, Kriegbaum- Nelu SERGHEI.

Mihai Gălățan, actor