Dublu articol: Premierele toamnei la Teatrul ,,Jean Bart”

Premierele lunii septembrie, la Teatrul ,,Jean Bart”: (1) ,,Demonstrația” de David Auburn

,,Am început de sus și mi-am croit drumul până jos.”

Orson Welles

Ce este geniul? Este expresia performanțelor de vârf ale individului? Doar atât și nimic mai mult? Dicționarul explicativ al limbii române ne dă următoarea definiție: ,,Geniu: cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au o mare însemnătate”. Dar putem oare contura un individ ca fiind genial, referindu-ne strict la spirit? Sau geniul reprezintă întreg ansamblul format din inspirație, acumulări, slăbiciuni omenești care există, antagonic, într-un trup efemer? Poate că răspunsul e mult mai dificil de împachetat, decât încape într-o frază seacă. Vorbim despre un geniu gândindu-ne doar la rațiune, fără a include în ecuație și strigătul opus al instinctului? Acel ,,giudeț al sufletului cu trupul”? Sau tocmai fațetele personalității lui, luate ca rotițe ale aceluiași mecanism, cu puncte forte și puncte vulnerabile, îl definesc ca atare? A fost Orson Welles un geniu? Posibil. Dar nu cumva punctul de apogeu al creației lui, atins la vârsta de 26 de ani, este o nestemată șlefuită ulterior și de decăderea sa? A fost Eminescu un geniu? Cu siguranță. Dar nu cumva povestea tristă vieții și a morții sale ni-l înalță în văzduhuri ca pe un munte la poalele căruia, spre a-i întări măreția, a secat un ocean? Nu este o idee nouă aceea că adevărata creație se naște din suferință. Și că viciul ori maladia reprezintă răul indisolubil existenței ei. ,,Suferință... dureros de dulce”... Să dăm crezare acestei idei? După vizionarea spectacolului ,,Demonstrația”, de David Auburn, în regia lui Vlad Cristache, am fi tentați să credem că da.

Piesa are o structură filmică, evenimentele nu sunt redate cronologic, autorul jonglând cu planurile precum un matematician priceput, cu cifrele. Și chiar despre un matematician este vorba aici. Robert (Nelu SERGHEI), profesor al Universității din Chicago, se luptă cu porpriii săi demoni într-un univers în care singura ființă capabilă de a-i oferi echilibrul vital este fiica sa cea mică, Katherine (Aida ECONOMU). ,,Demonstrația” este un text surprinzător și imprevizibil, David Auburn reușind cu mare talent să compună, dintr-o propunere de situații scenice aparent împrăștiate brownian, un tablou rotund. Katherine, îngrijindu-și tatăl în ultimii săi ani de viață, neagă practic faptul că ea însăși are nevoie de ajutor. Iar sinusoida își continuă astfel, ca în grafic, mișcarea sa ondulatorie...

Sora lui Katherine, Claire (Oana-Lavinia PISAROGLU), alături de Harold Dobbs (Florin Hrițcu), un fost student de-al lui Robert, au toate premisele să devină căile de evacuare ale dramei protagonistei. Însă nu este așa. Interesele personale prevalează, iar aceste puncte de sprijin sunt inutile precum inutile sunt proptelele ce susțin formele moi din tablourile lui Dali. Tatăl supraviețuiește prin fiica sa, care-i moștenește părintelui talentul la cifre, iar rezultatul combustiei lăuntrice a fetei se concretizează printr-o demonstrație matematică revoluționară, notată pe un banal caiet. Dar geniul, în multele lui forme- geniul compus din vulnerabilități și puncte forte, anunță și o altă moștenire, care aparține patologiei.

David Auburn (n: 30 noiembrie, 1969) este un dramaturg american. Piesa sa, ,,Demonstrația” (,,Proof”), a câștigat în anul 2001 premiul Pulitzer pentru dramaturgie. S-a născut în Chicago, Illinois. După anul 1987, an ce coincide terminării studiilor liceale, urmează cursurile Universității din Chicago, ulterior urmând doi ani de scriere dramatică la Julliard.

Vlad Cristache, unul dintre cei mai tineri regizori care au montat vreodată la Teatrul ,,Jean Bart” este totodată și unul dintre cei mai apreciați reprezentanți ai generației sale, la ora actuală. Născut la București în 1987, a absolvit în 2009 cursurile de Regie Teatru ale Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică București, la clasa profesorilor Ludmila Szekelly Anton și Radu Apostol. În 2011 termină masteratul în cadrul aceleiași instituții, clasa profesorului Victor Ioan Frunză.

Printre cele mai recente spectacole de teatru pe care le-a realizat, amintim: “Aproape” de John Cariani, Teatrul Tineretului Piatra Neamț, 2015; “Revanșa” de Michele Santeramo, Teatrul Tineretului Piatra Neamț, 2015; “Colaboratorii” de John Hodge, Teatrul de Comedie București, 2015; “The History Boys” de Alan Bennett, Teatrul Excelsior București, 2015; “La vita e bella” de Radu F Alexandru, Teatrul de Comedie București, 2014; “Numele” de Jon Fosse, Teatrul Foarte Mic București în coproducție cu Teatrul de Comedie București, 2014; “Chip de foc” de Marius von Mayenburg, Teatrul Toma Caragiu Ploiești, 2014; “Leonce și Lena” de Georg Buchner, Teatrul Maria Filotti Brăila, 2014.

Prin rolul lui Harold vom face cunoștință cu un actor care, la fel ca și Vlad Cristache, lucrează pentru prima oară cu colectivul teatrului tulcean. Născut în fatidicul an 1989, la Botoșani, Florin a absolvit UNATC ,,I.L. Caragiale București, secția Actorie, clasa prof.univ.dr. Florin Zamfirescu, 2011. A lucrat cu regizori importanți, precum: Bobi Pricop, Alexandru Mâzgăreanu, Vlad Cristache, Ana Mărgineanu. De asemenea, a fost laureat al premiului pentru cel mai bun actor într-un spectacol de regie la Gala Absolvenților UNATC, 2011.

Vineri, 12 august, ora 19, va avea loc la Teatrul ,,Jean Bart” avanpremiera spectacolului ,,Demonstrația”. Regia și scenografia: Vlad CRISTACHE. Distribuția: Katherine: Aida ECONOMU; Claire: Oana-Lavinia PISAROGLU; Robert: Nelu SERGHEI; Harold Dobbs: Florin HRIȚCU.

Mihai Gălățan, actor

Premierele lunii septembrie, la Teatrul ,,Jean Bart”: (2) ,,Oleanna” de David Mamet

,,Evenimentul vizionării piesei ,,Oleanna" a fost una din cele mai satisfăcătoare experiențe ale mele, în ceea ce privește teatrul.”

Roger Ebert,

critic de film și scenarist

La Teatrul ,,Jean Bart” se lucrează de zor, chiar și în miezul verii, pentru ca a doua parte a stagiunii 2015-2016 să poată fi la lel de bogată în varietatea de spectacole oferite publicului tulcean. Regizorul Vlad Cristache (care în 2011 a fost nominalizat la Premiul UNITER pentru Debut  pentru regia spectacolului „Peer Gynt“ de Henrik Ibsen, de la Teatrul „Maria Filotti“ Brăila), despre care am vorbit mai pe larg în articolul precedent, face un adevărat tur de forță, asumându-și montarea concomitentă a două spectacole ce vor avea premiera,  în curând, pe scena tulceană.

,,Oleanna” de David Mamet, este o piesă de teatru în două personaje ce ridică probleme importante în evoluția societății contemporane, precum corectitudinea politică și definirea deficitară a termenilor în comunicare. Personajele care participă la construcția conflictului dramatic al textului sunt Carol (Irina NAUM), o studentă și profesorul ei John (Cristi NAUM). Acțiunea se petrece în biroul lui John. Carol îi mărturisește profesorului că, deși i-a citit cartea, nu a înțeles deloc cursul, mai cu seamă teza conform căreia studiile universitare, ca fenomen de masă, ar fi o utopie. Pe măsură ce dialogul dintre cei doi crește, profesorul (căruia i se va acorda în curând titularizarea, cât și o mărire de salariu) este înterupt periodic de telefoanele soției, care îi cere acestuia să vină acasă urgent. Grăbit, John îi promite fetei, atingându-i în treacăt umerii, că o va nota cu punctajul maxim dacă va reveni de câteva ori să discute materia. În următorul act aflăm că avansarea (de pe urma căreia profesorul își făcuse planul achiziționării unei noi reședințe) este periclitată de reclamația pe care Carol a înaintat-o conducerii, susținând că a fost victima unui comportament pornografic, oferindu-i-se nota maximă în schimbul unor viitoare întâlniri. Dorind să o convingă că a înțeles greșit toată istoria, John îi explică acesteia, cu calmitate, situația. Considerând că ar fi mai bine să părăsească locul, fata este flancată și strânsă cu putere de mână. Iar de aici, lucrurile capătă o nouă turnură.

 Titlul piesei nu are aparent nicio legătură cu acțiunea. Oleanna este o melodie folk scandinavă în care se critică organizarea unei așezări, întemeiată de emigranți norvegieni, conduși de violonistul Ole Bull. Acesta pornise la drum cu idei despre crearea unei societăți ideale în lumea nouă, mai exact în Penssylvannia, acolo unde, în 1852, a cumpărat de la guvernul Statelor Unite un spațiu generos. Planurile sale nu au putut fi puse în aplicare, printre altele și din cauza desimii pădurilor, ce nu puteau oferi un spațiu prielnic dezvoltării comunității.

Probabil că autorul a ales acest titlu pentru a sublinia inexistența unui adevăr general, oferind spectatorului invitația de a trage propriile sale concluzii în legătură cu situațiile consumate. John se simte sau nu atras de studentă? Merită să fie destituit sau nu? Carol crede cu sinceritate în acțiunile sale, sau este pornită să facă rău? Sunt puncte de vedere diferite, iar fiecare dintre protagoniști ar putea avea dreptate. Așa cum și Ole Bull era convins că va asigura bunăstarea locuitorilor pământurilor sale. Așa cum și ei aveau dreptate atunci când au respins utopia. Așa cum s-au clădit doctrine, din pură și nedisimulată dorință de mai bine, ce au eșuat catastrofal. Așa cum societăți nepăsătoare au ajuns, prin jocuri ale hazardului, mari puteri.

David Alan Mamet (n. 30 noiembrie, 1947) este un dramaturg, eseist, regizor și scenarist American. Ca dramaturg, acesta este câștigator al premiului Pulitzer și a fost nominalizat de două ori pentru premiile Tony. Ca scenarist, a primit două nominalizări la premiile Oscar pentru munca depusă în realizarea filmelor The Verdict (1982) și Wag the Dog (1997). 

,,Oleanna” va avea avanpremiera pe 14 august 2016, ora 19, la două zile de la vizionarea producției ,,Dovada”, semnată tot Cristache. Premiera este anunțată pentru luna septembrie, atunci când notele noastre asupra spectacolului vor fi mai ample, iar piesa se va maturiza, sub interpretarea înzestraților actori Cristi și Irina Naum.

Regia și scenografia: Vlad CRISTACHE. Distribuția: John- Cristi NAUM, Carol- Irina NAUM.

Mihai Gălățan, actor

Atelierul de păpuși: Elena Orbocea și caracterul divin al reprezentării.

,,Fiecare creație este o mărturisire de sine, așadar o bucurie.”

Constantin Noica

Fără a întinde prea tare coarda în zona metafizicii (deci fără dorința de a aluneca spre danpuricism), îndrăznim totuși să dăm crezare teoriei conform căreia se poate aproxima vechimea unor obiceiuri omenești, atunci când privim comparativ la comportamentul celorlalte mamifere. Până la ,,meșteșugul” făuritorului de unelte- pe care îl întâlnim în anumite grupuri evoluate de primate- vom cunoaște, observând, mult mai multe cutume pe care omul și le-a păstrat încă din cele mai vechi timpuri, acestea precedând, chiar, conștiința de sine. Nucleul familiei, vânătoarea, comportamentul de intimidare a adversarului, construitul cuibului, ar fi câteva dintre acestea, alături de joacă. Joaca precedă societatea. Prin urmare, putem trage concluzia că acțiunea imaginativă, ține și de inteligența instinctului. Dacă ne gândim la animalele care se hârjonesc, până la cele care își pândesc și își derutează prada, atunci avem un argument ce sprijină teoria menționată. Dacă împletim nevoia instinctuală de joc cu nevoia conștientă de creație, conștiință de sine și reprezentare antropomorfă (ultimile trei apărute mult mai târziu), va rezulta și meseria de păpușar alături de rezultatul ei- păpușa.

Pentru ca jocul să funcționeze, el trebuie să fie ,,luat în serios”. Credința în joc nu urmărește negarea realității, cât confecționarea uneia paralele din care se poate ieși oricând. Una ce, precum hipnoza, ne face să uităm de noi înșine. Ca atunci când ascultăm muzică, conducem mașina sau privim la un film.

Copilul este foarte capabil de crearea unei asemenea lumi. Întrucât cea reală, în care trăiește, nu îi este pe deplin cunoscută și clară, copilului îi este destul de greu să discearnă realitatea de poveste. Păpușa lui va fi, așadar, o ființă vie pe care o va iubi așa cum iubești ființele vii. Legătura sentimentală cu păpușa, derivată din credința jocului, se pierde în timp, revenind peste ani de zile, atunci când îndrăgostiții își vor oferi jucării pe care le vor strânge la piept, le vor imprima afecțiunea, folosindu-le drept substitut al persoanei iubite, cu care nu se poate locui, încă, sub același acoperiș. Extrapolând, speculăm că și părintele dăruiește copilului o păpușă, pentru că nu poate fi în permanență în preajma acestuia (ex: jucăria ce i se oferă copilului ca leac împotriva fricii, atunci când acesta doarme singur, sau gestul dăruirii uneia ,,ca să aibă grijă” de cel mic, atunci când cel mare e plecat).

Caracterul divin al artei derivă de aici, de la caracterul miraculos al creației. Zămislirea, atâta timp cât nu poate fi explicată prin mijloace concrete, e divină. Creatorul de artă se substituie astfel dumnezeirii, iar despre aptitudinile deosebite ale acestuia, chiar și în zilele noastre spunem că ,,i le-a dat Dumnezeu”. Cu certitudine putem admite: dacă prin prisma copilului păpușa e vie, creatorul de păpuși are, deci, date divine, creând ființe vii, imitând creatorul suprem. Unii îi zic talent...

Un astfel de creator este și Elena Orbocea. La Casa Avramide din Tulcea, pe data de 16 iunie 2016, în cadrul Festivalului de Carte ,,Danubius”, aceasta a susținut un workshop alături de copii mari și mici, prin care au fost demistificate procedeele ce stau la baza confecționării prietenilor din nasturi, cârpă și suflet. Atelierul presupunea realizarea unei păpuși destul de simple, astfel încât să poată fi încropită de oricare dintre participanți, fără prea mult efort. Cu toate acestea, există și secrete ale meseriei pe care coordonatoarea evenimentului nu le-a divulgat, nu din superstiție sau pentru a păstra taina, ci doar din simpla dorință de a nu complica lucrurile cu termeni sau procese neaccesibile publicului, cum ar fi: amestecul de polimeri (la care chiar se pricepe, spre deosebire de cealaltă Elena), tehnica brodajului, construcția scheletului metalic, etc.

Copiii și adulții părtași la acest joc, au refăcut din elemente de bază (șosete, ață și năsturei, înarmați cu foarfece și curiozitate), magia păpușarului. Aceștia au primit toate materialele utile în câte un plic de hârtie crem. Pe fiecare din aceste plicuri era desenat, chiar de către autoare, un nostim portret de fetiță pistruiată. Și... start!

Nu s-a mizat pe replicarea trăsăturilor fizice concrete, formele fiind stilizate, tocmai pentru ca rezultatul finit să poată fi folosit pentru joacă, în orice fel. Atunci când păpușa este încremenită într-o poziție rigidă și o expresie a feței ce exprimă o singură stare, aceasta devine un element decorativ, ci nu un vehicul al imaginației ludice. În teatrul de animație, marionetele sunt flexibile, iar în lipsa expresivității trăsăturilor, actorul mânuitor se va ocupa de construcția acțiunilor și reacțiilor lor.

Elena Orbocea pregătește pentru anul viitor o expoziție de păpuși ce urmărește o tematică locală: etniile conlocuitoare din Dobrogea de Nord. Câteva dintre creații sunt deja realizate: grecul Aris, lipoveanca Varvara, ucraineanca Nadia și turcoaica Dilara își ocupau locul lor de cinste pe podiumurile instalate în sala în care s-a desfășurat atelierul, fiind emisarii viitorului eveniment. A vorbi despre acest amestec de culturi înseamnă a vorbi despre rădăcinile noastre, iar arta este unul din cele mai importante canale de comunicare. Istoria devenirii noastre se poate contura și vizual, nu? Naționalismul, un curent desuet în economia tendinței contemporane de globalizare -acel ,,eu  sunt mai bun decât celălalt”, ,,fruncea”, alături de alte aberații asemănătoare- nu-și are locul aici. Elena încearcă să ne comunice, prin această panoplie cosmopolită, că noi suntem produși în creuzetul în care s-au amestecat români, pravoslavnici bărboși, cazaci zaporojeni, urmașii lui Baiazid și… cine mai știe câți alții?

În 1986, sub Gorbaciov, un număr de patru formații rock din URSS a înregistrat clandestin un album (Red Wave) pentru piața din Statele Unite. Produsul a fost bine primit. S-a spus atunci că unde politica dă greș, arta e cea care reușește, venind din urmă, să sfărâme ziduri și să înfrățească popoare. Poate că Elena Orbocea (alături de Aris, Varvara, Nadia, Dilara și ceilalți copii ai ei), va proceda la fel. Nu, cu siguranță nu se vor prăbuși imperii. Dar poate că se vor dărâma, măcar pe durata expoxiției viitoare, idei fixe, crezuri învechite, clișee și iar clișee. Iar în locul lor, să admirăm și noi o fărâmă din... caracterul divin al reprezentării!

Mihai Gălățan, actor

Hello, vacanță! sau Teatrul ,,Jean Bart” și festivalurile naționale

Motto: N-aș vrea să aparțin niciodată vreunui club care își dorește unul ca mine drept membru!”- Woody Allen/Groucho Marx

Am anunțat în presă și pe net de nenumărate ori, riscând chiar să devenim obositori, participarea Teatrului ,,Jean Bart” la două festivaluri foarte importante din țară. Puteau fi trei, dar invitația organizatorului evenimentului EuroArt Iași a trebuit să fie refuzată din motive obiective: pe 24 mai eram programați să evoluăm pe scena capitalei Moldovei, iar pe 25 pe cea a Teatrului de Comedie din capitala României. E drept, lucrurile s-au mai schimbat de o sută și cincizeci de ani încoace. Imediat după Unirea Principatelor de la 1859, nu exista cale ferată între cele două orașe, iar deputații, ducându-se la Parlament, luau trenul de la Iași la București, cu legătură la Viena. Sigur, acum nu se mai fac zile întregi, chiar săptămâni pe drum, dar nici nu putem spune că o distanță parcursă în câteva ore bune e mizilic. Dacă am fi mers cu CFR călători, ar fi trebuit, practic, să împachetăm imediat după primul spectacol de cu seară, iar la sosire să ne pregătim cu viteză de următorul. De ce a trebuit să alegem Bucureștiul ci nu Iașiul? Păi, unul din motive ar fi că participarea la festCO a fost anunțată mai din timp. Există și alte motive pe care le vom expune în cele ce urmează.

...........................................................................................................................

După întoarcerea de la Târgu-Jiu au început pregătirile pentru festCO, acolo unde am fost invitați cu ,,O zi din viața la niște oameni”, scris de mine și regizat de Aurel Palade. Am stat și m-am gândit la paradoxurile ce s-au țesut de-a lungul timpului în jurul acestui spectacol. Sunt unele lucruri, în legătură cu el, în legătură cu evoluția lui, pe care cu greu le pot înțelege. Cum a ajuns un proiect, pe care l-am considerat de la bun început kamikaze, să devină unul din cele mai apreciate spectacole de teatru montate vreodată pe scena tulceană? Cum a putut un proiect ca acesta, realizat cu atât de puțini bani, să își croiască drumul pe care l-a parcurs? Cât de lesne sau de greu îi este spectatorului să realizeze că textul este o mare glumă postmodernă, iar agramatismele presărate pe parcursul lui, chiar și în titlu, sunt deliberat folosite? Cum a putut un text atât de obraznic, scris cu furie, în care se iau în batjocură toate valorile (începând de la părinți și terminând cu condiția actorului de provincie, maimuțărind pe parcurs și ideea războiului), o structură cu un umor ,,awkward”, gen Andy Kaufmann sau Zack Galifianaikis, să aibă atât de mult succes? Când spun succes, amintesc cu lipsă de modestie de absolut toate cronicile apărute în revistele de specialitate, realizate de parte din elita criticilor de teatru din România, care, cu toate că mușcau din unele spectacole, nu pregetau în a menaja cu blândețe ,,O zi din viața…”. Ba, mai mult decât atât. Au apărut în articolele despre joaca noastră, formulări precum: ,,O anume candoare a interpretării pe care o întâlnești mai rar, un anume mod foarte natural de intrare în pielea personajelor… cucerește aici de la început”, ,,Pentru spectatorii tulceni a fost o delectare acest spectacol.”- (N. Prelipceanu- Viața Românească); ,,Aici actorii se întrec pe ei înșiși, spectacolul e alert, ritmat și timpul (dealtfel scurt) curge fără să-ți dai seama.”- (N. Prelipceanu, Teatrul Azi); ,,Îmi spun că, totuși, cea mai vie demonstrație a noii viziuni manageriale și, pe cale de consecință, estetice, a Teatrului „Jean Bart”, s-a dovedit a fi (…) „O zi din viața la niște oameni”, după piesa lui Mihai Gălățan. O comedie concisă (puțin peste un ceas) dar explozivă, cât încape de polemică, parcurgând fără prejudecăți o serie bine gândită retoric, sprijinită lexical pe jocuri de o fantezie debordantă. Un exercițiu de virtuozitate clasicistă, ca să zic așa, respectând unitatea de timp, loc și acțiune.”, ,,…spectacolul este unul de văzut neapărat, funcționând posibil ca o lecție de logică și de coerență spectaculară.”- (D. Mareș, revista Yorick).

Astfel, pe baza dosarului impecabil de presă al proiectului (și probabil că și datorită intervenției unor persoane bine intenționate), această piesă a fost aleasă de către selecționerul unic să facă parte din panoplia celor mai bune 13 comedii românești ale anului 2016.  

Poate că furia realizării unui asemenea text autoironic, poate fiindcă absolut tot ce se vede în ,,O zi…” a fost trait direct, ci nu născocit de autori, poate că frica ce m-a dominat în întreaga perioadă de lucru, poate că toate astea la un loc, au făcut ca producția noastră să prindă viață. Să proiecteze sentimente adevărate în inimile privitorilor, așa cum și trăirile noastre erau sincere și nedisimulate. Sigur că nu bag mâna în foc, dar eu cred că pe aici pe undeva s-ar situa răspunsul la întrebarea cu succesul. Multe de zis, subiectul este departe de a fi epuizat. Râdeam cu băieții în cabină, spunând că ar trebui să scriu o nouă piesă despre cum am făcut piesa ,,O zi…”. Pe 25 mai am jucat la sala Studio a Teatrului de Comedie din București. Gânduri multe, emoții multe, consum enorm. Era stresant precum stresantă era admiterea la facultate, așa, cu membrii comisiei în ochi, din care făceau parte Adrian Titieni și Carmen Tănase. Am jucat. Apoi am împachetat și am plecat, fără nicio reacție, fără niciun feed-back, chiar și până acum, la o lună și mai bine de la participare. N-are rost să mai spun că nu am câștigat niciun premiu, nu? Nu fac parte din categoria cârcotașilor care susțin că treburile erau aranjate. Sunt convins că spectacolele care au fost laureate chiar erau bune, mai ales că pe acolo s-au învârtit destule nume sonore. Ca o anecdotă, înainte de plecare, bodogăneam la Tulcea că mă scoate din sărite participarea din nou la concurs a lui Purcărete și că mi-e frică de el, pentru că o să câștige sigur. La care o colegă zice: Tu realizezi ce spui și cu cine te lupți?”. L-am văzut în sală pe Mircea M. Ionescu, ceea ce înseamnă că este posibil să apară în Teatrul Azi o cronică de festival. ,,Om trăi ș-om vedea!”- vorba mamaiei mele. Așteptăm. Până la următorul articol vă doresc, după un an absolut epuizant, concediu minunat! Eu sigur voi avea!

Mihai Gălățan, actor

Premieră la Teatrul ,,Jean Bart”: ,,Hotel Mimoza”- o comedie nebună, picantă, alertă!

Motto: ,,Râsul, plânsul nu te-atinge.
Treci prin viaţă ca un gâde:
Nu te râd că nu poţi plânge,
Ci te plâng că nu poţi râde!”

Șt. Bogza

Afinitățile individului pentru anumite filme sau spectacole de teatru (în condițiile în care vorbim de un consumator al acestor ,,produse”), radiografiază, de fapt, nevoia de compensare a unor lipsuri de natură spirituală. Mai clar, dacă luăm exemplul spectatorului român din perioada comunistă, vom constata că el, în materie de film, sorbea cu nesaț pelicule de Felini, Tarkovski, Daneliuc sau alți ,,grei” ai cinematografiei, din dorința ardentă de a desluși metafore și de a repera fine aluzii politice. Acum, în lumea liberă, foamea de producții mustind de profunzime cade pe plan secundar. Trăim, iată, în era în care cetățeanul, nemaiputând fi păcălit, ia lucrurile așa cum sunt. Traseele ocolitoare plictisesc, adevărurile fiind exprimate direct, prin ele însele. Întorcându-ne acum la ideea inițială, spectatorul de teatru tânjește după ceea ce nu-i este facil să primească în mod obișnuit. Adică iubire, frumusețe, bunătate… comedie. Sătui de ore de muncă interminabile, nejustificate și poate chiar ilegale, sătui de crezul fatal că timpul nu le mai aparține, că ei înșiși nu își mai aparțin, oamenii își caută refugiul în zone de confort spirituale sau din lumea exterioară. Printre aceste happy place-uri se numără planurile de concediu, planurile personale, hobby-urile, iar la extrema cealaltă tronează activitățile ce indică suicidul (reacție a stimei scăzută de sine), cum ar fi mâncatul excesiv ori abuzul de alcool. Există, desigur, printre aceste pârghii de reconstrucție interioară (sau aparentă reconstrucție) și dorința satisfacerii setei de cultură și frumos. De catharsis, ca efect terapeutic. Poate de aceea, dintre toate formele de teatru existente, privitorul preferă comediile.

Acum, la început de vară ce se anunță toridă, Teatrul ,,Jean Bart” caută să satisfacă această necesitate a spectatorului tulcean.

Piesa de teatru ce s-a aflat în lucru în această perioadă, concomitent aproape desfășurării proiectului ,,Serpentina” de la Sala Studio, despre care am scris în articolul precedent, este o comedie cu happy-end. Se numește ,,Hotel Mimoza”. Specie a genului bulevardier parizian, vehement contestată în trecut, ,,Hotel Mimoza” nu-și propune să aducă în lumina reflectoarelor vreo morală stoică, nici să invoce teme fundamentale ale virtuților omenești. Este o comedie de situații și de limbaj la care se garantează râsul, revărsat în hohote. A fost scrisă de dramaturgul contemporan Pierre Chesnot. Din păcate, aproape nicio informație despre autor nu este de găsit pe internet, în afară de aceea că arta lui se bucură de o mare popularitate internațională și că debutul său a avut loc în 1976 cu piesa ,,A vos souhaits”.

Producția poartă semnătura regizorului Aurel Palade, cunoscut publicului nostru încă din anul 2008. Lui și proiectelor pe care le-a lucrat aici (numeroase, se cere un efort de memorie în acest sens… șapte ca regizor și două în care s-a implicat prin alte mijloace artistice) i-am dedicat multe pagini de atunci până în prezent. Cu toate astea, nu ar fi rău să împrospătăm  un pic informațiile oferite cititorilor.

 Aurel a absolvit la Facultatea de Regie-Teatru din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa profesorului Alexa Visarion, şi un master în regia spectacolului contemporan. Unul din criticii de teatru români, poreclit de revista Yorik  ,,Criticul care pârjolește tot”, cunoscut pentru cronicile sale tăioase, a scris că: ,,Numele tânărului regizor Aurel Palade trebuie reținut, pentru că personalitatea sa creatoare promite a se impune și în alte proiecte.” și că ,,Descoperirea unui regizor capabil de tratări teatrale novatoare (…) este o mare bucurie pentru orice spectator.”

În ,,Hotel Mimoza”, povestea se toarce în jurul încurcăturilor create de regizorul de televiziune Jean-Francois Moncey (Cristi NAUM), din motivul de a păstra în anonimat relația de adulter cu Magali Martigue (Aida ECONOMU), soția unui înfricoșător ofițer de marină, plecat în misiune la bordul unui submarin nuclear. Moncey își petrece anumite perioade de timp în vila amantei sale, motivând soției sale, Cecile (Irina NAUM), că este în prospecție pentru alegerea locațiilor de filmare pentru un viitor serial. Inspirat de frumoasa grădină a proprietarei casei, acesta își păcălește consoarta că se află cazat la Hotel Mimoza, comunicând deseori cu ea telefonic de la așa zisa recepție. În timpul uneia dintre convorbirile pe care Cecile le are cu falsa recepționeră Magali, nevasta lui Jean-Francois își anunță o vizită chiar la fictivul hotel, pentru a-i face regizorului o surpriză. De aici începe conflictul. Cei doi cosmetizează casa, făcând-o să arate precum o pensiune, întâmplându-se, în consecință, un lucru neprevăzut în planul inițial: casa se umple de clienți! Personaje pestrițe -prostituata Pacquerette (Inga MARCU), sinucigașul Legris (Emanuel CRISTOIU), tinerii căsătoriți Hans (Alexandru MEDVEGHI) și Heidi Muller (Simona PUSTIANU), cuplul format din Gerard Blanchard (Mihai GĂLĂȚAN) și Nadine Dujardin (Gabriela CIOLACU), soțul turbat al celei din urmă, pe nume Marc Dujardin (Ionel DURBALĂ)- interacționează polarizând o nebunie de necontrolat, ce-i obligă pe părtașii înșelătoriei să atingă limitele de sus ale tensiunii, furiei și spaimei. Atunci când își face apariția incognito și stăpânul casei, Charles-Henri Martigue (Radu NICULESCU), încurcătura capătă valențe aproape apocaliptice. Cum se vor descurca, oare, cei implicați? Vom afla sâmbătă, 25 iunie și duminică 26 iunie, de la ora 19.00, la ultima premieră a stagiunii.

Conducerea Teatrului ,,Jean Bart” aduce încă o dovadă a implicării în crearea oportunităților de lucru pentru tineri, prin oferirea acestora șansa de a debuta pe o scenă profesionistă. Cele două personaje tinere, Hans și Heidi, sunt interpretate de doi studenți-actori. Simona PUSTIANU învață actoria la Universitatea Hyperion din București, clasa Dan TUDOR, iar Alexandru MEDVEGHI la Universitatea Ovidius din Constanța, clasa Radu NICULESCU și Emanuel CRISTOIU, cei doi dascăli fiindu-i acum (ce onoare, nu?) chiar parteneri de scenă.

Distribuția: Cristi NAUM, Aida ECONOMU, Irina NAUM, Radu NICULESCU, Gabriela CIOLACU, Mihai GĂLĂȚAN, Emi CRISTOIU, Inga MARCU, Simona PUSTIANU, Alexandru MEDVEGHI, Ionel DURBALĂ, Regia: Aurel PALADE. Scenografia: Elena COZLOVSCHI. Asistent scenografie: Elena ORBOCEA.

Mihai GĂLĂȚAN, actor

Premiera spectacolului ,,Serpentina”- un eveniment nou, un concept nou- la Teatrul ,,Jean Bart”

Moto: ,,Spațiul scenic are două reguli: 1-orice se poate întâmpla, 2-ceva trebuie să se întâmple.”- Peter Brook

În scopul de a promova tinerii artiști, Teatrul Jean Bart se alătură programelor similare altor câtorva instituții de spectacole din țară, prin lăudabila inițiativă de a oferi șansa tânărului regizor ieșean Francisc Bucur de a-și realiza la Tulcea proiectul de diplomă.

Regizorul

Francisc Bucur este absolvent al Universității de Arte ,,George Enescu”- Iași, promoția 2016, secția Regie Teatru. Din 2015 este colaborator al Teatrului Național ,,Vasile Alecsandri” din Iași. Acesta a înaintat conducerii teatrului tulcean propunerea realizării spectacolului ,,Serpentina” de Tankred Dorst. Despre această opera dramatică, regizorul spune că:

,,Încă de la prima lectură, am fost uimit de actualitatea problemelor ridicate de Tankred Dorst în piesa Serpentina. Am trait o ciudată senzație de familiariate, un sentiment cu atât mai misterios, cu cât realizam ca aveam în față un text scris în 1960.

 Am empatizat cu revolta personajelor la adresa unei societăți construite pe o falsă moralitate, mi-am amintit că trăisem același sentiment al neputinței de fiecare dată când, în mass-media, apăreau știri despre evenimente tragice cauzate de diferite orgolii personale, interese meschine sau, pur și simplu, ură față de semeni.

Această revoltă se poate materializa într-un comentariu pe net, într-o sesizare adresată organizațiilor responsabile, cel mult, într-o demonstrație stradală. Însă, cât de mult ne putem implica, de fapt?

Am fi dispuși să renunțăm la confortul personal, la întreaga siguranță materială, sau chiar la identitate, pentru aservirea binelui universal?” 

Autorul

Tankred Dorst (născut pe 19 decembrie 1925 în Sonneberg, Thuringia) este un dramaturg german. Farsele, parabolele și piesele sale într-un singur act, sunt inspirate din teatrul absurdului, mai exact din operele autorilor Eugen Ionesco, Giraudoux și Beckett. Drama sa monumentală, Merlin oder das wüste Land, a cărei premieră a avut loc în anul 1981 în Düsseldorf, a fost comparată cu o altă scriere memorabilă- Faust de Goethe. Unii dintre critici au numit-o prima dramă importantă a anilor 1980. În omagiul adus autorului, cu ocazia conferirii premiului Georg Büchner în anul 1990, criticul de teatru Georg Hensel a subliniat că piesele lui Dorst au o puternică și directă legătură cu prezentul:

“

Timp de 30 de ani piesele lui Dorst au răspuns marilor transformări. El a fost întotdeauna în tovărășia vremurilor sale.

”

Debutul în regie l-a înregistrat abia in 2006, semnând mizanscena spectacolului Inelul niebelungilor la teatrul din Bayreuth.

Înrolat în rândurile Armatei Germane încă de la frageda vârstă de 17 ani, a fost capturat și încarcerat prizonier de război. La momentul în care a fost eliberat din captivitate, locul nașterii sale a devenit parte din sectorul german ocupat de sovietici. Ajungând în vestul țării, s-a întors în sânul familiei și și-a completat studiile. Anul 1950 îl surprinde studiind literatura germană, istoria artei și istoria teatrului în Bamberg și Munchen. Împreună cu compozitorul Wilhelm Killmayer devine membru fondator al Teatrului de Marionete Das kleine Spiel, pentru care a scris primele sale piese. După întreruperea studiilor a lucrat în film, radio și pentru diferite edituri. Primele reprezentații ale pieselor sale au avut loc în 1960 în Lübeck, Mannheim și Heidelberg. De atunci și până în prezent, Dorst a fost jucat în întreaga lume. Opera sa a fost răsplătită cu numeroase premii, precum Premiul Gerhart Hauptmann (1964), Premiul Orașului Florența (1970), Premiul pentru Literatură-  Bayerische Akademie der Künste (1983), Mülheimer Dramatikerpreis (1989), Premiul Georg Büchner (1990), Premiul E.T.A. Hoffmann (1996) Premiul Orașului Zurich, Max Frisch Prize (1998), Premiul Samuel Bogumil Linde (2006), Premiul pentru Literatură Europeană (2008).

Piesa

Anii 60. Un drum cu serpentine periculoase înconjoară un munte. Doi frați, pe nume Rudolf și Anton, trăiesc izolați de societate, la baza acestei formațiuni pietroase. Această șosea constituie unica lor sursă de subzistență, șoferii pierzând adesea controlul volanului, avariile producându-se în fața casei lor. Accidentele sunt întotdeauna fatale. Rudolf repară mașinile, apoi le vinde. Anton scrie necroloagele și se ocupă de înmormântarea victimelor. După fiecare accident, acesta trimite câte o scrisoare Directorului Secretar de Stat pe probleme de trafic din Ministerul Transporturilor, pentru a trage un semnal de alarmă în legătură cu acest pericol rutier. Nimic, însă, nu se remediază. Douăzeci și cinci de accidente se succed cu repeziciune. Însă la cel de-al douăzeci și cincilea, situația se schimbă. Pentru prima oară este un supraviețuitor. Cei doi descoperă că șoferul rănit este chiar Directorul din Minister în persoană, Kriegbaum, venit să analizeze situația, ca urmare a memoriilor înaintate de Anton. Și povestea de aici începe…

Actorii

Spectacolul ,,Serpentina” este realizat la Sala Studio a Teatrului. Sala mică de spectacole oferă magia unui spațiu intim, în care emisia vocală, intenția și gestul se apropie cât mai mult de normal. Exagerările nu își au locul, pentru că spectatorul, dată fiind această apropiere, devine părtaș la acțiune și trebuie să creadă ceea ce vede și ceea ce aude. Încă de acum 2000 de ani, în teza sa Poetica, text de teorie dramatică cu valoare de pionierat (este primul text de estetică teatrală europeană), Aristotel subliniază că metrica versificației ar trebui să facă pași importanți spre construcția normală a frazei, aplaudând astfel unele lucrări care intersectau, mai mult decât înainte, firescul vorbirii.

Firescul poate apărea, în genere, atunci când actorul reacționează la situații și propuneri noi. Sala mică a Teatrului ,,Jean Bart” este un spațiu de joc ce nu a mai fost uzitat de mult de către echipa de actori tulceni. De foarte multe ori, se simt intenții și nuanțe proaspete în redarea scenică a unui text dramatic atunci când unii parametri se modifică: se schimbă spațiul, apar costumele, prima repetiție cu situațiile de lumini sau… oamenii în sală. Asta deoarece intervine acel element nou la care, prin natura umană, tindem să ne adaptăm. Iar adaptabilitatea, una din cele mai importante facultăți ale tuturor ființelor, se realizează cu atenție, curiozitate și poate puțină frică. Acest element este definitoriu pentru reușita unei prestații vii, adevărate. Iar jocul actorilor Nelu Serghei, Costel Zamfir și Alecsandru Dunaev confirmă spusele de mai sus.

Nelu Serghei, interpretându-l pe Directorul Kriegbaum, parcurge cu repeziciune o succesiune impresionantă de stări, de gânduri și de trăiri- nimic altceva decât dovezi ale unei lumi interioare bine mobilată. Rezultatul muncii sale actoricești trimite cu gândul la un tablou-portret cu multe variații de culoare pe suprafața aceleiași forme.

Costel Zamfir, în rolul mecanicului Rudolf, ne dă încă o dată măsura talentului său. Foarte credibil în evoluția sa scenică, acesta compune personajul său cu hotărâre și simplitate, creând astfel maximul de efect dramatic.

Alecsandru Dunaev este Anton, fratele mai mic al lui Rudolf și contrapunctul acestuia. Actorul își construiește personajul urcând o rampă curată și lină, bine definită, dincolo de care panta, reculul acțiunii sale, surprinde și impresionează.

Premiera spectacolului va avea loc miercuri, 8 iunie 2016, ora 19.00. Următoarea reprezentație se va desfășura joi, 9 iunie, la aceeași oră.

Regia: Francisc BUCUR. Scenografia: Elena ORBOCEA. Distribuția spectacolului: Anton- Alecsandru DUNAEV, Rudolf- Costel ZAMFIR, Kriegbaum- Nelu SERGHEI.

Mihai Gălățan, actor

,,Oscar și Tanti Roze”- un spectacol tulburător, la Teatrul ,,Jean Bart”

,,Oscar și Tanti Roze”- un spectacol tulburător, la Teatrul ,,Jean Bart”

motto: ,,Numai Dumnezeu poate să mă trezească”- Oscar

Echipa Teatrului ,,Jean Bart” Tulcea, se află în stadiul definitivării lucrului la cea mai nouă producție artistică a stagiunii 2015- 2016. Este vorba de spectacolul de teatru ,,Oscar și Tanti Roze” după Eric-Emmanuel Schmitt, în regia lui Ion Sapdaru.

Celebrul actor, regizor și scriitor dramatic Ion Sapdaru (născut pe 4 august 1961, Doroțcaia, Republica Moldova), a absolvit facultatea de teatru din Chișinău în 1983 și facultatea de film VGIK din Moscova în 1989. Este actor și regizor la Teatrul Național din Iași, este regizor la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani. A fost asistent la Facultatea de teatru George Enescu, Iași (1990-1992, 1994-1997). A fost premiat de UNITER în 2009 pentru cea mai bună piesă, ,,Natură moartă cu nepot obez”, dar după două zile I s-a retras premiul pentru că s-a descoperit că a fost publicat un fragment din piesă (fără știrea autorului) într-o revistă literară din Basarabia, regulamentul interzicând acest lucru. Premiile sale, naționale și internaționale, numără aproape toate categoriile pentru care ar putea fi nominalizat un actor/regizor. Printre acestea amintim: Premiul Gopo, cel mai bun actor în rol principal – 2007, Premiul pentru cel mai bun actor – Paris, Premiul pentru cel mai bun actor – Cottbus, Germania, Premiul pentru cel mai bun actor – Italia, Premiul pentru cea mai bună regie – British Council 1998.

A jucat mult în teatru, iar palmaresul său cinematografic este impresionant. Din peliculele în care a apărut extragem: ,,După dealuri”, ,,Amintiri din Epoca de Aur”, ,,4 luni, 3 săptămâniși 2 zile”, ,,A fost sau n-a fost?”, ,,California Dreamin’ (nesfârșit)”, ,,Hârtia va fi albastră”.

Este pentru a doua oară când Sapdaru montează la Tulcea. Prima oară, în anul 2015, a regizat piesa de teatru  ,,Douăzeci de minute cu îngerul” de Alecsander Vampilov, o savuroasă metaforă într-un act, tradusă chiar de el.

Și de data aceasta avem de-a face tot cu un mesaj puternic și tulburător. ,,Oscar și Tanti Roz”, text dramatic încărcat de situații și replici amuzante, este departe de a fi o comedie. Dimpotrivă, suntem puși în fața unei situații tragice, a cărei construcție și ritm îi va modela sufletește pe toți cei implicați în poveste. Urmărim traiectoria personajului Oscar, un copil de zece ani, bolnav de leucemie. Acesta, aflând de unul singur că operația sa nu a reușit, la propunerea infirmierei sale, poreclită Tanti Roze (la prima mână, datorită culorii echipamentului său, însă, privind în profunzime- pentru scânteia pozitivă adusă în sufletul acestuia) își va petrece ultimile zile din viață făcând un joc. Timp de douăsprezece zile, acesta va traversa câte zece ani ai existenței. Interval de timp comprimat, în care Oscar va cunoaște pe rând, adolescența și neînțelegerile cu părinții, maturitatea și iubirea, bătrânețea și boala. Sfârșitul. Iminența morții, tradusă în abscise și ordonate cosmice, nu îl face pe acest copil, atins de neșansă, cu nimic mai diferit față de ceilalți. Clipa sau deceniul devin astfel sensibil comparabile, raportate la eternitate. Eternitatea este Dumnezeu, iar personajul principal învață, prin scrisori adresate Lui, să-L cunoască, să-L simtă, să-L iubească. Deceniile se comprimă în zile, Oscar știe că va muri, însă învață de la cea mai bună prietenă a sa, Tanti Roze, că supărarea pe soartă nu trebuie să fie atât de crâncenă, din moment ce toți oamenii mor. ,,Unii mai devreme, alții mai târziu.”. Înconjurat de prietenii săi, Pop- Corn și Peggy Blue, sub supravegherea doctorilor și vegheat cu blândețe de Roze, Oscar parcurge o devenire presărată cu momente de revelație și păstorită de o limpezime a gândirii cu care numeroase persoane ajunse la senectute nu s-au putut niciodată mândri. Tema de reflecție, derivată din acțiunea piesei, are caracter bidimensional. Pe de-o parte este vorba de teribila dramă a bolii necruțătoare și galopante ce sfâșie un trup de copil nevinovat, iar pe de altă parte, dată fiind natura jocului celor doi, devine o temă universală. Trecerea timpului se substituie leucemiei. Omul este muritor. Viața este efemeră…   

Eric-Emmanuel Schmitt, născut pe 28 martie 1960, este un dramaturg, romancier și regizor francez și belgian. Piesele sale au fost montate în peste cincizeci de țări. Schmitt a studiat la  Lycée du Parc in Lyon, France and École normale supérieure in Paris (1980–1985), acolo unde a obținut un doctorat în filozofie. Titlul lucrării a fost ,,Diderot și metafizica”. A fost crescut de părinți atei, ceea ce l-a determinat să se considere agnostic, mai apoi declarându-se creștin.

Inițial a fost recunoscut ca dramaturg. Piesa sa de debut, “La nuit de Valognes” a fost produsă de câteva ori în Franța și peste hotare, între anii 1991 și 1992. Dar scenariul cu care a devenit cu adevărat cunoscut se numește La Visiteur”, premiată de trei ori în 1994.

Sâmbătă 12 martie si Duminică 13 martie 2016, ora 19.00, va avea loc la noua Premieră a Teatrului “Jean Bart” Tulcea, “Oscar si Tanti Roz” de E. E. Schmitt, in regia lui Ion Sapdaru.

Distribuția: Alecsandru DUNAEV-Oscar, Oana Lavinia PISAROGLU-Tanti Roze, Irina NAUM-Peggy Blue, Costel ZAMFIR-Pop-Corn, Gabriela CIOLACU-Mama, Cristi NAUM- Tatăl, Mihai GĂLĂȚAN-Dr. Dusseldorf, Nicoleta LUNGU-N`Da.

Regia și scenografia : Ion SAPDARU. Coregrafia : Oana Lavinia PISAROGLU.

Mihai Gălățan, actor.

Tarantino la Tulcea? ,,Geniul crimei”- o nouă premieră la Teatrul ,,Jean Bart”

Concomitent desfășurării festivalului Tragos- ediția 2015, echipa teatrului ,,Jean Bart” a făcut cunoștință cu regizorul Ștefan Munteanu, cel ce urma să realizeze următorul proiect teatral aici. O echipă tânără, condusă acum de un regizor tânăr, nu putea să nu își îndrepte atenția decât asupra teatrului contemporan. Acolo unde firescul vorbirii, sfidarea convențiilor și ideile spuse ,,pe față” se simt la ele acasă. 

S-a ales textul ,,Geniul crimei”, al dramaturgului George F. Walker. Născut în Ontario, Canada la 23 august 1947, cunoscut mai mult în Statele Unite decât în țara sa, Walker a fost inclus în lista celor mai influenți o sută de oameni de teatru din America de Nord. Piesele sale au fost traduse în germană, franceză, turcă, ebraică, poloneză, cehoslovacă, română, japoneză. Deși nu a terminat liceul, încercând în tinerețe o largă paletă de joburi obscure, a câștigat la sfârșitul acestei perioade un concurs de dramaturgie care i-a lansat cariera. A scris peste treizeci de piese de teatru, scripturi pentru emisiuni tv sau radiofonice, inclusiv câteva scenarii de film. În 1997 a scos culegere de șase texte, toate având acțiunea plasată într-o cameră de hotel de la periferia orașului. ,,Geniul Crimei”, text tradus pentru prima dată în limba română de către Cristina Toma si Theodor Cristian Popescu, este poate cea mai valoroasă scriere din acest ciclu.

,,Precum în cazul multora din generația mea, mintea mi se substituie unui mare coș de gunoi mediatic. Cu toții suntem puternic influențați de filme și televiziune, astfel încât nu e nevoie să fii foarte perceptiv pentru a imagina piese noi. Provocarea mea nu a fost să mă revolt din cauza acestui lucru –este vorba, totuși, de realitatea înconjurătoare- ci să asimilez situațiile și să încerc să scot ceva coerent din toate acestea.”

George F. Walker

Micuții… Tarantino?

În Geniul Crimei, doi pungași mărunți Rolly (Ionuț-Paul Ștefan) și Stevie (Costel Zamfir) -în textul original tată și fiu, în montarea noastră frați- eșuează în a duce la îndeplinire o misiune pusă la cale de Shirley (Oana-Lavinia Ștefan), angajatoarea lor. Lucrurile nu ies așa cum ar trebui parte din cauza neîndemânării lor, dar și din motivul implicării în această misiune a șiretei Amanda (Irina Naum), fiica gangsterului spre care era direcționat atacul plănuit. Construcția dramatică este realizată pe principiul dominoului, astfel încât orice tentativă de a povesti în mare firul logic al acțiunii, duce la deconspirarea unor surprize pe care textul, regizorul și actorii preferă să le ofere publicului în timp real. Asta deoarece și textul se construiește în timp real, iar conflictele derivă din construcția spontană a dialogului încărcat cu umor negru. Ca teaser, promitem că fanilor motivelor din filmele lui Quentin Tarantino (vezi planul eșuat al golanilor din Reservoir Dogs, încurcăturile iscate de cei doi recuperatori din Pulp Fiction, tipologia femeii de acțiune -samurai în Kill Bill și pistolar în Jackie Brown) le va plăcea, cu siguranță, această montare. Lipsește din ecuație doar muzica lui Morricone. Cu toate acestea, experiența regizorului Ștefan Munteanu, deloc străin de teatrului liric, a făcut ca momentele de pasaj să se coloreze cu alte arii, la fel de cunoscute și de înalt rafinament.

Încercăm totuși să fugim de comparații precum cele de mai sus. Ele devin, involuntar, supărătoare. În România mereu ne-am lovit de catalogări, la prima vedere flatante, care de fapt nu ne fac cinste cu nimic, minimalizând și trivializând creația autohtonă în fața valorilor unor popoare mai puțin vitregite. Ne-am săturat de micul Paris, micuța Picasso sau Beyonce de România, nu?

Violență de dragul violenței, vorbărie de dragul vorbăriei, sau …altceva?

Propunem să aruncăm o privire în spatele a ceea ce se vede, tocmai acolo în planul subtil al construcției.

Acuzat de unii critici de lipsă de profunzime și subtilitate, textul piesei ,,Geniul crimei” se cere, credem noi, apărat. Ca multe situații-reportaj, descrise aparent la prima mână, Geniul crimei, la o privire mai atentă, descrie reacții și acțiuni subconștiente, purtătoare a ,,logicii din spatele gândirii”. După război, urmează purificarea. Focul apare aici ca lait motiv. Apa la fel. Cei doi golani dau foc unui restaurant, Amanda își amintește cum a dat foc unei bărci, iar Phillie- managerul hotelului și cel mai inocent personaj din piesă- nu are cu cu ce să aprindă o țigară. Personajele, deși nu o arată, simt nevoia de curățire. Amanda, pentru a-și suprima energia sexuală face un duș, Shirley face același lucru pentru a-și ordona ideile: ,,Există viață și înainte de duș, dar după duș e cu totul altă chestie!”. Phillie, prins la mijlocul unui conflict ce nu are legătură cu el, se refugiază în baie.

Asta ne arată dorința tuturor celor implicați de asceză către normalitate. Va fi, oare atinsă? Vom afla pe 29 ianuarie 2016, ora 19 00, atunci când va avea loc Premiera. Spectacolul se va juca și pe 30 ianuarie, la aceeași oră.

Regizorul Ştefan Munteanu, născut în 1984, a absolvit secția de regie a UNATC. Scurtmetrajele sale au fost selecționate în festivaluri prestigioase: ,,Cealaltă fiică” (Mediawave 2010, Karlovy Vary Fresh Film Fest) și ,,Undeva în Casa Poporului” (Film.DOK 2007, Karlovy Vary Fresh Film Fest). În vara anului 2012 a montat în stil neconvențional ,,Bărbierul din Sevilla” în cadrul Festivalului ,,Opera Nights” de la Hunedoara. ,,O lună în Thailanda” reprezintă debutul său în actorie.

Distribuția specracolului: Rolly- Ionuț-Paul ȘTEFAN, Stevie- Costel ZAMFIR, Shirley: Oana-Lavinia ȘTEFAN-PISAROGLU, Amanda- Irina NAUM, Phillie- Mihai GĂLĂȚAN. Regia: Ștefan MUNTEANU, scenografia și proiecții video: Radu-Codrin IFTODI, coregrafia: Oana-Lavinia ȘTEFAN-PISAROGLU.

 Mihai Gălățan, actor