Premiera spectacolului ,,Zbor deasupra unui cuib de cuci” la Teatrul ,,Jean Bart”

,,Salut, băieți! Sunt Randall P. McMurphy și sunt nebun!”

Cu toate că tema climatului dintr-un spital de boli mintale este una des întâlnită în literatură, cu toate că motivele existente în textele cu o astfel de componentă spațială se aseamănă în linii generale (amintesc de microsocietatea cu trăsături ce se suprapun perfect șabloanelor lumii din afară, de nebunul și de prostituata ce se substituie eșantionului cetățeanului de rând, de tiranul cu intenții obscure ce conduce această celulă, disimulându-și atrocitățile deghizat în uniformă, etc.), dramatizarea după celebrul roman al lui Ken Kesey vine cu ceva diferit. În general, subiecții -programați mental sau spălați pe creier prin intermediul ideologiilor și cutumelor absurde (asimilate voluntar sau aplicate cu forța) au arareori revelația mizeriei ce-i înconjoară. Dacă totuși se întâmplă să o aibă, rămân pasivi, încercând să funcționeze între parametrii impuși. Iar asta le asigură supraviețuirea. Revolta, încercarea de schimbare sau de reformare a sistemului, se sfârșește prin victoria mașinăriei asupra individului. Atât și nimic mai mult. Piesa noastră, ,,Zbor deasupra unui cuib de cuci” merge puțin mai departe. Când lanțul se strânge în jurul celui însetat de libertate, singura soluție rămâne evadarea. De aceea, vorbeam asta cu regizorul Aurel Palade, cred că a fost un mare curaj montarea acestui text înainte de Revoluție, la noi în țară. Căci da, a fost produs prima dată în România de către Teatrul Național, în anul 1983. Nu știu cum au trecut de cenzură scenele cu limitarea programului de vizionare a televizorului, opritul curentului, ori votul falsificat. Ca să nu mai vorbim de mesajul ce străbate din spatele cuvintelor, despre care am scris câteva rânduri mai sus. Sau poate că -cine știe?- cenzura și-a făcut treaba, unele pagini au fost tăiate, iar eu scriu acum prostii. Trebuie să întreb pe cineva care a văzut acel spectacol. Noi, însă, nu vorbim aici despre spectacolul de acum 34 de ani. Și nici de filmul cu Jack Nicholson, vechi de 42. Vorbim de cea mai nouă producție a Teatrului ,,Jean Bart” Tulcea.

Spectacolul este regizat de Aurel Palade. Dacă tot am adus vorba de film, trebuie spus că realitatea scenică propusă de regizorul Palade este diferită față de cea tradusă în limbaj cinematografic de Milos Forman. De aceea nu-i nicio problemă pentru cei ce au văzut filmul să vină și să vizioneze spectacolul nostru. Ba chiar îi încurajăm să o facă. Vor avea parte de o surpriză.

Într-un pavilion ,,democratic”, în care pacienților cu tulburări psihice considerați recuperabili li se oferă doar iluzia libertății, este încarcerat și R. P. McMurphy. Acesta nu suferă de vreo maladie, ci doar o face pe nebunul pentru a scăpa de pușcărie. Hotărât să îi facă zile amare doamnei Ratched, asistenta șefă ce conduce cu autoritate ședințele de terapie, McMurphy intră într-un joc periculos al cărui deznodământ îl poate surprinde victorios sau îi poate aduce totala degradare. Prezența lui în salon este o gură de aer proaspăt pentru cei internați acolo, unii din ei de foarte mult timp. Dacă, înainte de venirea sa, ședințele de terapie erau pretexte de a lua în batjocură pe cei ce erau siliți să discute despre dramele lor, o dată cu apariția lui McMurphy aceste sesiuni capătă o cu totul altă turnură. Ameliorarea stărilor dificile, dacă nu chiar însăși vindecarea pacienților, par să nu derive întotdeauna din procedeele convenționale. Poate că jocul de cărți, pariurile pe bani, petrecerile și femeile... darnice pot rezolva dereglările funcționale ale creierului mai lesne decăt o pot face (în unele cazuri) psihoterapia, pastilele și șocurile electrice. Iar acest fapt o o scoate din minți pe Miss Ratched. Tratându-i ca pe niște oameni normali, McMurphy descoperă în colegii săi normalitatea. Însă binele nu va scăpa nepedepsit.

Piesa este presărată cu coregrafii inspirate din exercițiile de meditație pe mișcare Tai Chi Chuan. Acestea trimit, în mod evident, la o lume închisă, la instinctul de turmă, la dresaj, la o dictatură opresivă și feroce, la stadioanele din vremurile apuse în care mulțimi de oameni îmbrăcați la fel compuneau din trupurile lor numele Întâiului Fiu al Țării. Mă gândesc la Glissando de Mircea Daneliuc (ați văzut filmul?), la finalul căruia bolnavii dintr-un sanatoriu ropoteau, pe o stradă largă, aplauze grotești travestite în exerciții fizice de înviorare.

Suficient cât să vă stârnim curiozitatea?

Așadar, Teatrul ”Jean Bart” vă invită la Premiera spectacolului ZBOR DEASUPRA UNUI CUIB DE CUCI, după romanul omonim al lui Ken Kesey.

Adaptare text și regia: Aurel PALADE. Scenografia: Elena COZLOVSCHI. Coregrafia: Oana-Lavinia PISAROGLU. Sound design: Daniel IACOBLEV-BARĂU. Light design: Adrian VÂLCU-ARDELEANU. Concept și grafică afiș: Elena ORBOCEA. Distribuția: R. P. McMurphy- Ionuț-Paul ȘTEFAN, Miss Ratched- Irina NAUM, Harding: Cristi NAUM, Billy- Mihai GĂLĂȚAN, Cheswick- Emanuel CRISTOIU, Bromden- Radu NICULESCU, Miss Flynn- Aida ECONOMU, Ruckley- Nelu SERGHEI, Martini- Costel ZAMFIR, Scanlon- Ionel DURBALĂ, Candy Starr- Oana-Lavinia PISAROGLU, Sandy- Inga MARCU, Williams- Nicholas TEODORESCU, Warren-Alexandru MEDVEGHI, Ellis- Florin LEFTER.

Premiera va avea loc în zilele de 23 și 24 martie, orele 19.00.

Mihai Gălățan

Teatrul ,,Jean Bart” împlinește nouă ani

,,Nunta lui Figaro”- 2008.

În 2008 lumea arăta puțin altfel. Nu exista Facebook, televizoarele încă aveau tub catodic, iar aparatele video predaseră ștafeta DVD Playerelor. Se purtau blugii cu petice și tricourile cu mult scris. Tensiunile dintre țări erau mai light. Avusese loc, în Constanța, summitul NATO, unde veniseră Bush și Putin. Pe bulevardul Ferdinand, SRI-ul sudase capacele de canalizare și deșurubase coșurile de gunoi de pe stâlpi. Oamenii care locuiau în vecinătate nu aveau voie să se arate la geam, pe toată durata trecerii coloanei. Dar pe trotuar era permis să umbli. Așa că am ieșit și eu să văd limuzina lui Bush. Coloana a trecut pe lângă mine. Erau două mașini identice, cu steagul Americii pe capotă. Nu știu în care din ele se afla președintele SUA. M-au depășit, gonind spre gară, lăsându-mă în urmă cu gândurile mele. Ce-l interesa pe Bush că eu, pe lângă geanta cu caiete, mai căram pe umeri și un geamantan de vise?

Repetiții ,,Steaua fără nume”-2008. A. Palade, C. Cimpoae, O. Pisaroglu.

După ce mă prezentasem lamentabil la concursul de angajare de la Teatrul Mic, mă pregătisem apoi un pic mai bine pentru un altul, la teatrul proaspăt deschis din orașul meu natal. Teatrul ,,Jean Bart” tăiase panglica inaugurării pe 15 februarie 2008, iar acum (în aprilie, dacă nu mă înșeală memoria) pregătea prima producție proprie. Am luat castingul.

Deoarece nu se mai făceau angajări, o dată cu promulgarea -cu un an înainte- a legii teatrelor, nu aveam speranța că munca noastră ar fi avut continuitate. Vreo doi ani de zile am lucrat cu un nor negru de ploaie deasupra capului. Gândeam că următorul proiect va fi și ultimul. Iată că au trecut nouă ani de atunci. Nouă ani care, în galopul lor, mă redau mie însumi transformat. Fizic. Spiritual. Am slăbit, m-am îngrășat și am slăbit din nou. Am chelit. Am învățat meserie. Am cunoscut disperarea. Am fost și fericit. Cu toate astea, nici anii copilăriei, nici cei de liceu și nici cei de facultate nu au putut scălda amintirile mele în lumini mai blânde, decât anii petrecuți aici. În Teatrul ,,Jean Bart” am trăit cei mai frumoși ani. 

,,Steaua fără nume”-2008. I. Ștefan, V. Ajder, A. Micu

În noaptea de dinaintea întoarcerii mele definitive în Tulcea, în noaptea de dinaintea primei repetiții, am avut un vis. Mă aflam într-o intersecție, în dreapta căreia răsărise un cartier de case boierești. Priveam în lungul trotuarelor pietruite cu marmură de Carrara și admiram, pe deasupra apelor lor sidefii, coloane dorice și ionice (sau cum s-or mai fi chemând) străjuite de lei în armuri și vegheate de îngerași cu popoul gol.  Și-mi ziceam: eu merg pe-aici!

De fiecare dată când mai am visul ăsta (e un vis recurent), urmează să mi se întâmple ceva minunat.

Teatrul ,,Jean Bart”, ca un bun părinte, m-a îmbrăcat în haine frumoase. Ca cel mai bun prieten din copilărie s-a jucat cu mine de-a regii și nebunii, de-a soldații și proscrișii, de-a leul, de-a lupul și de-a motănelul. Ca o bunică blândă, m-a învățat cele mai frumoase slove. M-a dojenit ca un tată sever. Mi-a dat de mâncare și m-a educat ca o mamă. M-a dus la sindrofii ca un golan de frate mai mare, iar eu l-am plimbat de mânuță ca pe o soră mai mică.

I-am greșit. I-am adus bucurii și l-am iubit. Din prima zi.

A fost o perioadă în care jucam enorm. Actorii stăteau în teatru de dimineața și până seara, în fiecare zi, inclusiv duminica. De fapt, munca cea mai grea -păgânii de noi- o ducem în week-end. A fost un chin...

,,Nunta lui Figaro”-2008. M. Gălățan și L. Neagoe

A venit și perioada în care n-am mai jucat deloc. După amiezele erau libere, iar sfârșiturile de săptămână ne aparțineau în totalitate. Iar acesta, abia, a fost chinul adevărat...

Când am început munca la Teatrul ,,Jean Bart” eram niște copii. Acum colegii mei au copii, iar eu am vârsta la care părinții mei creșteau un copil de școală primară. Copil care-l văzuse pe Mălăele în Scapino pe TVR 1 și s-a gândit pentru prima oară că ar fi fain să se facă și el actor. Copil care-i ticluise o scrisoare aceluiași Mălăele, prin care-și mărturisea admirația față de el. Scrisoarea a păstrat-o timp de douăzeci de ani într-un bloc de desen ferfenițit și i-a dăruit-o destinatarului la finele unui spectacol desfășurat pe scena teatrului în care joacă și el, încă din 2008.

,,... atunci când privesc spectacolele dumneavoastră sunt mai cuminte și am poftă de învățat...”, scria el atunci, împrumutând limbajul de lemn al epocii.

Un băiețel care, în primii ani ai maturității, când a slăbit și s-a îngrășat și a slăbit din nou, a chelit și a învățat meserie, care a cunoscut disperarea și a fost și fericit, îi spune Teatrului său așa:

Ți-am greșit! Ți-am adus bucurii și te-am iubit!

Și te voi iubi mereu!

Al tău,

Mihai

Turnee și iar turnee

Nici bine nu ne-am întors din deplasarea făcută la Giurgiu și Vâlcea, că ne-am pregătit iar de drum. După cum bine se știe în lumea teatrului, toamna se desfășoară foarte multe festivaluri importante de gen. Anul acesta ne-am calificat în selecțiile finale ale câtorva dintre aceste concursuri, acest ,,câtorva” fiind un termen care desemnează, cu modestie, cel mai prolific an în ceea ce privește invitațiile de participare primite de Teatrul ,,Jean Bart” la acest tip de manifestări, de la înființare și până acum. Și pentru că m-am decis să țin un jurnal al isprăvilor teatrului nostru, fila lunii noiembrie nu putea fi omisă din letopiseț. Îmi pare rău că nu mi-a venit ideea asta mai devreme, când aș fi putut nota la cald stările și traseele parcurse încă din primii ani, pe aici și aiurea. În afară de zona Ardealului (se pare că e greu de cucerit, nu degeaba strămoșii s-au luptat o mie de ani ca să-l recapete), din 2008 până acum am bătut țara-n lung și-n lat. Am fost la București (o dată la Nottara, de două ori la Comedie), Iași, Piatra-Neamț, Suceava, Bacău, Galați, Brăila, Constanța, Giurgiu, Vâlcea, Târgu-Jiu, Craiova, Lugoj, fără a pune la socoteală spectacolele din județ. Era să uit de Dijon, Franța!

Celor enumerate li s-au adăugat și cele din luna noiembrie 2016.

Duminică, 6 noiembrie, s-a jucat la Lugoj, în cadrul Festivalului de Teatru FestteamArt, organizat de Teatrul Municipal Traian Grozăvescu, spectacolul tulcean ,,Serpentina” de Tankerd Dorst, în regia lui Francisc Bucur. Conceput pentru Sala Studio, spectacolul, în lipsa unui asemenea spațiu, a trebuit să fie regândit pentru Sala Mare, cu scaune de jur-împrejur. Nu am fost, însă am aflat că piesa a fost una din cele mai bune de acolo și că ,,băieții ăștia se vede că au... altceva!”. Am vizitat Lugojul prin 2010 dacă nu mă înșel, la o ediție precedentă și am admirat frumoasa arhitectură nemțească a orașului, tăiat în două de râul Timiș și legat apoi prin câteva poduri, la picioarele cărora pescarii își încercau norocul. M-a surprins formula de salut a lugojenilor. Ziceau ,,ciao” când veneai și ,,ciao-ciao” când plecai. Noi le-am explicat că spunem ,,ciao” doar la despărțire. Fata de la recepție, auzind asta și-a putut explica un lucru misterios ce i se întâmplase înainte vreme. Cică veniseră să se cazeze doi sportivi din ,,Regat”. Când i-a întâmpinat cu un călduros ,,ciao”, ei s-au răsucit pe călcâie și au întins-o.

Patru zile după spectacolul de la FestteamArt am fost prezenți la Festivalul Național de Comedie din Galați, organizat de Teatrul ,,Fani Tardini”, cu piesa ,,O zi din viața la niște oameni”, regia: Aurel Palade. Sala Studio, spațiul nostru, era la etaj, la o distanță considerabilă de cabinele actorilor. Acesta ar fi motivul pentru care am traversat Sala Mare (aflată la mijloc) de o mie de ori, ca să-mi recuperez obiectele sau elementele de costum uitate la machiaj. Am încercat să deranjez cât mai puțin repetiția colegilor de la Chișinău, ce urmau să evolueze după noi, deși nu cred că am reușit. Evident că trebuia să uit ceva la cabină, în ciuda tuturor kilometrilor pe care i-am bătut până atunci! M-am trezit la jumătatea spectacolului că am uitat să îmbrac maieul cu superstarul Bollywood Amitabh Bachchan. Însă automatismele rămân automatisme. Îi spun partenerului meu de scenă: ,,Sorine, ia fii atent aici!”- și-mi ridic bluza-n sus, arătându-i -în loc de poza lui Amitabh- doar burta, plină de la masa de prânz cu rotocoale de cârnați la scobitoare!  În sală s-a râs, a fost ok. Nu a trecut mult și am dat o bâlbă de m-am cutremurat. Îmi spuneam: ,,Mamă, ce bâlbă am tras! Să nu cumva să mai vină una!”. Și a mai venit una.

Reacțiile de după sunau a studiu sociologic. Ceva de genul: ,,x la sută din populație are încredere în parlamentari, y la sută nu, iar z sunt indeciși.”. Așa și la noi. Am auzit că unora le-a plăcut, altora nu, iar alții au zis că suntem așa și așa. Tautologie curată. Vlăduț Ajder, actorul care ne-a fost coleg ani de zile la ,,Jean Bart”, acum angajat al teatrului gălățean, mi-a făcut un periplu prin backstage. Ar fi trebuit să mă simt ca acasă, doar mă cheamă Gălățan. După încheiere, am mers cu nea Vlăduț în barul în care avea loc recepția. Acolo, câteva persoane importante ce au urmărit piesa noastră mi-au mărturisit la un pahar părerile lor –off record- despre ceea ce au văzut. Că textul e bine scris, dar n-are conflict, că e prea multă sexualitate, că trebuie să fiu mai rău, să ,,bag cuțitul” mai mult, fără teama de a-i supăra pe cei din Tulcea. Îi voi urma sfatul celui din urmă, exersând aici: individul, de altfel un nume important al breslei, mi s-a părut plin de el și agresiv.

Pe 15 noiembrie, fără prea mult timp de odihnă între plecări, am ajuns la Piatra Neamț.

Aș vrea să mă opresc un pic la o experiență avută în dimineața aceleiași zile. Am fost la muzeul care găzduia ceramica de Cucuteni, veche de 7 mii de ani. Și m-a trecut un fior. Acele vase, sau reprezentări zoomorfe și antropomorfe, mai vechi decât Piramidele, spuneau povestea unui popor evoluat, cu o structură socială bine închegată și simț estetic rafinat. Am citit apoi că ei n-au dispărut pur și simplu, deși au trecut atâtea milenii, deși s-a schimbat clima și s-au succedat migrații și războaie. Moștenirea lor genetică are o însemnată contribuție la ADN-ul european. Cu alte cuvinte, ei nu au murit. Sunt strămoșii noștri tăcuți, despre care, din păcate, nu poate vorbi niciun hrisov, deoarece cuvântul scris apăruse mai târziu. Când am văzut, în același muzeu, după zeci de vase și văsișoare, prima figurină umană din lut, m-am gândit că seamănă cu soră-mea și mi-a venit să plâng.

Seara, la Teatrul Tineretului, decorul și noi așteptam pe poziții venirea spectatorilor. Piesa jucată, ,,Oscar și Tanti Roz”, regizată de Ion Sapdaru, a fost foarte ritmată. Temerile noastre că nu ne-am auzi cum trebuie, au fost rapid spulberate. Sala, deși îmbrăcată toată în mochetă roșie, avea o acustică bună.

După aplauze, am fost invitați la o mică petrecere, la etaj. Într-o sală cu bar, doi bluesmani animau atmosfera cu un mic recital umplugged. O idee foarte interesantă. Astfel, organizatorii festivalului evitau elegant și cu gust spaima nebuniilor birocratice care-ar fi putut pune bețe-n roate prezenței gazdelor la hotelul unde invitații petrec serile de socializare de după.  

Pe 16 dimineața am plecat spre Suceava. Pe drum ne-am oprit la Mănăstirea Agapia, unde am contemplat picturile murale ale lui Grigorescu. Când te uiți la poze e una, dar în realitate... rămâi interzis în fața talentului marelui pictor, ce avea pe atunci doar 20 de ani. Apreciind calitatea lucrului său, Kogălniceanu l-a trimis, la scurt timp de la executare, la facultate, la Paris.

În imediata apropiere se află casa de vacanță ridicată de Alexandru Vlahuță, loc în care se aduna gașca sa de prieteni, pentru ,,dulci cozerii”. Măicuța-ghid deplângea soarta acestora (I.L. Caragiale, Delavrancea), dispăruți cu toții la vârste deloc înaintate. Biata de ea, punea acest lucru pe seama fatalității destinului. Eu însă, la curent cu mecanismul vieții boeme a artiștilor, râdeam în bărbie, intuind adevăratul motiv al acestor morți premature.

Ne-am oprit și la Cetatea Neamțului, dar nu mai știu acum succesiunea vizitelor. Dacă analizez harta sau întreb colegii cu care am fost, voi afla exact, dar nu înțeleg de ce mă încăpățânez.

Am apreciat starea de conservare a cetății. E foarte bine întreținută. Mi-au plăcut mai puțin manechinele kitchoase din plastic ce înfățișau soldați sau dregători de curte, împrăștiate prin mai multe săli. Mai era o oroare asemănătoare în Parcul Ciuperca din Tulcea noastră, cu un pescar. A dat Bunul Dumnezeu și l-au demontat de acolo.

Ajunși la Suceava, ne-am cazat la căminul Universității, în camere ce ar fi putut intra oricând în competiție cu cele din oferta oricărui hotel decent, chiar și de trei stele. Bravo lor! În studenție am avut neșansa, cu o singură excepție, să locuiesc în cămine vai de steaua lor! Trebuie să fiu cinstit până la capăt și să consemnez că acele camere, aflate în efectivul Universității ,,Ștefan cel Mare” din Suceava, erau destinate, totuși, profesorilor.  

Spectacolul ,,Oscar și Tanti Roz” s-a jucat joi, 17 noiembrie, la Auditorium ,,Joseph Schmidt”. Nu putea, desigur, să iasă rău. Ca un semn, o a doua coincidență onomastică avea să întărească această certitudine: numele sălii și numele autorului operei literare după care s-a realizat montarea, coincid. Doar că primul se scrie Schmidt, iar al doilea Schmitt.

La întoarcerea din turneu am fost în Humulești. Am vizitat casa lui Ion Creangă și am cumpărat de acolo un magnet de frigider. Da, știu... totuși nu e asta cea mai penibilă achiziție a mea din deplasări. După turneul Giurgiu-Vâlcea, am luat de la Cozia un titirez, pe principiul: ,,Ce te faci dacă-ți trebuie și n-ai în casă? Te duci să ceri prin vecini?”.

Mamaia a luat magnetul și l-a pus frumos în servanta cu cești și bibelouri, unde tronează maiestuos bețivul cu butelcă, balerina cu un braț rupt și lipit cu ojă, Mozart, chinezul cu peștele.

O adevărată armată de personaje carismatice, aflate cu siguranță pe placul designerului ce a aranjat momâile din Cetatea Neamțului.

Mihai Gălățan

Teatrul ,,Jean Bart” în turneu la Giurgiu și Vâlcea

Începusem primul an de facultate foarte crispat. Eu nu terminasem liceul de teatru, ca unii din colegii mei, să zici că aș fi avut, măcar cât-decât, oarece exercițiu sau experiență. Și nici prea îndrăzneț nu eram. Îmi venea greu să înțeleg ce vor profii de la mine. Adică, de înțeles înțelegeam eu, dar nu puteam traduce în acțiune propunerile scenice venite din partea lor. Nu îmi ieșea și pace! Timiditatea mă gâtuia până în punctul în care nu mai eram bun de nimic. Practicabilul din scândură ce trona în fața clasei era, la început de zi, ultimul loc din lume pe care mi-aș fi dorit să pășesc. Iar după ce apunea soarele, când, în sfârșit scăpam, mă simțeam vlăguit și vampirizat. Mie uneori îmi e rău de la… oameni. Unii îi zic deochi.

Pe timpul acela nu eram deloc mulțumit de mine, așa cum nici dascălii mei nu erau. Într-o zi, când vasul cu frustrări dădea pe afară, am izbucnit:
,,Da` doam`p-soară, dumneavoastră ne spuneți tot timpu` numai de rău!”

Exact la acea perioadă, frumoasă și rea totodată, am fugit cu gândul deunăzi, când cineva mi-a spus :
,,Bă, da` las` că tu nu scrii decât de bine în articolele tale!”. I-am răspuns: ,,Doar nu vrei să scriu acuma de rău, despre teatrul în care sunt angajat, ești nebun?”.

Profesoara mea ne spunea numai de rău pentru a ne corecta și pentru a ne căli în ideea frământărilor tempeste pe care le aduce cu sine meseria de actor. Or eu, precum mi se pare și firesc, voi scrie mereu numai despre lucrurile bune ce se întâmplă la Jean Bart, întrucât, vorba lui Nichita Stănescu: ,,…nu vorbim de furtună, că de furtună suntem sătui!”.
Da, voi scrie deci, de bine, în cele ce urmează. Iar de se vor fi întâmplat și rele, ele țin numai și numai de chestii personale, fără nicio legătură cu misiunea pe care am îndeplinit-o prin această deplasare. Hai, fie! Unul din lucrurile cele mai rele și singurul despre care voi povesti, este că mi-am uitat acasă fesul. Iar dacă te afli la poalele Carpaților, chiar dacă e jumătatea lui octombrie, acest mic amănunt devine ,,rău lucru!”, cum zicea nenea Iancu.

Am plecat spre Giurgiu cu ,,20 de minute cu îngerul”, piesă scrisă de Aleksandr Vampylov și regizată de Ion Sapdaru. În prima seară a plouat năpraznic. Priveam de pe terasa hotelului cum, sub cerul englezesc de sticlă aburită, se perindă, ,,rânduri-rânduri”, o groază de tiruri bulgărești. Ca o simpatică (dar totuși banală) coincidență, chiar în acea seară evolua, pe scena teatrului ,,Tudor Vianu”, trupa teatrului din Ruse- Bulgaria. Cică din punctul în care eram noi, până în Ruse, erau 3 km. Băiatul de la recepție ne-a spus că până la teatrul giurgiuvean sunt vreo 4. Am zâmbit. Iată de ce actorii din Ruse n-au solicitat cazare! În jumătate de ceas erau acasă.

A doua zi am descărcat decorul, iar băieții l-au montat pentru spectacolul de seară. Teatrul ,,Tudor Vianu” este spațios și se observă că e renovat de curând. După bătaia gongului, am jucat în fața unui public călduros, poate puțin gălăgios. Undeva, pe la jumătatea reprezentației, îmi intrase în cap o prostie. Îmi închipuisem că am picioarele înfipte în scenă precum rădăcinile copacilor. O nebunie… un gând prostesc de actor ce-și așteaptă replica, gând care mi s-a înfășurat în jurul creierului ca o caracatiță. Din cauza asta m-am mișcat cam robotic prin spațiul de joc, sau, cel puțin, așa mi s-a părut. Imediat după aplauze și după discursul directorului, am fost invitați la Sala Studio, unde am avut bucuria să vedem un spectacol foarte reușit, al trupei locale. Se numește ,,Șantaj”, e scris de Ludmila Razumovskaia și îl recomand din toată inima creatorilor de teatru și nu numai, ca pe un exemplu strălucit de coerență și inteligență dramaturgică.

Afară, la tutun, un muzician local ne-a explicat un fapt foarte interesant, la care -trebuie să mărturisesc- nu am reflectat niciodată. Cică e extrem de dificil pentru un oraș, aflat la foarte mică distanță de un centru cultural puternic (în cazul de față- Bucureștiul), să întrețină o echipă bine închegată de actori sau muzicieni. Asta deoarece te poți desfăta, pe alese, cu felurite produse de acest fel, câteva zeci de kilometri mai la nord (și cam tot atâtea minute). Din acest motiv, cred eu, Mallul din Giurgiu arată cam ca un depozit mai răsărit, ca acelea de după calea ferată de la noi din Tulcea. Mi-am spus atunci că cei 270 de kilometri ce ne despart de Capitală pot fi priviți ca pe un fapt ce ne și avantajează, uneori.

În următoarea zi, Râmnicu-Vâlcea ne-a întâmpinat cu vreme frumoasă. Ne-am cazat la un hotel cochet, aflat pe un deal ce mi-a amintit de casă. După odihnă, s-a transportat decorul de la Vrăjitorul din Oz, pentru a doua zi dimineața.

Iar dimineața…

Dorothy și Toto (de ce-mi vine mereu să-i zic Patrocle?), împreună cu prietenii lor, au adus câmpiile din Kansas în fața ochilor copiilor vâlceni, teleportându-i apoi și mai departe, tocmai în Împărăția lui Oz. După, colegii mi-au povestit că o doamnă învățătoare ar fi zis: ,,În sfârșit a venit cineva și cu o piesă bună pentru copii!”. Și că o mamă și-ar fi pocnit băiețelul, pentru că nu a stat cum trebuie la poza de final. Părinți idioți! Te umflă și râsul! L-a plesnit pentru eșecul scrierii, în pixeli, a unei amintiri plăcute, înlocuindu-i-o cu una mai puțin plăcută, picată tot cu un soi de steluțe…
Și, apropos de ,,picat”... ,,Iote, bă! Iar mă picai!”- spunea Marcel Iureș la începutul One Man Showului ,,Absolut”, când își dădea din greșeală pe pantaloni cu fasole din conservă. Apoi lua câte-un castravete, făcea: ,,Ia vino, mă, încoa`! Ia vino, mă, încoa`!” și apoi îl înghițea cu poftă. Monologul său începea, românește, cu o pauză de masă! ,,Gata, bă! Acuma-ncepem!”. Am rămas foarte plăcut impresionat de spectacol. Nu mai sunt la vârsta la care să spun: ,,Vezi așa ceva și-ți vine să te lași de actorie!” Nu. Acum văd altfel lucrurile. Nu îmi mai vine să mă las. Îmi vine să mă apuc și eu.

După ce l-am admirat pe Iureș, în holul localului unde se servea masa, am făcut fotografii la panoul festivalului (parcă spider i se zice- o apariție destul de nouă în peisajul românesc) care purta scris numele evenimentului la care am participat: Râmnic Interfest 2016.

,,Știi că voi, tulcenii, aveți accent?”- mi-a zis, undeva pe la începutul anului, un regizor cu care am lucrat. Mă ofuscasem un pic, nevrând să recunosc asta, deoarece mi-a intrat în cap, încă din pruncie, că dobrogenii au accentul plat. Însă i-am dat un pic de dreptate când îi ascultam pe vâlceni vorbind o română pură și curată. Dar i-am dat dreptate, cu adevărat, la întoarcere, când am intrat la Diana, la supermarket și am ciulit urechile la discuțiile oamenilor. Da, ne place sau nu să recunoaștem, avem accent.
Voiam să spun doar că vâlcenii nu vorbesc în grai, dar, știți cum e când scrii, începi să bați câmpii și să te duci dintr-una într-alta fără să realizezi. Mă întorc...

 După micul dejun, în dimineața celei de a cincea zi de turneu, am urcat în microbuz și am pornit-o spre casă. La primul popas am început să culeg înapoi de pe drum grijile pe care le risipisem la dus.
Cu un an în urmă, am schimbat țigările tari pe super-lightsuri și super-slimuri, din cauza stărilor de anxietate pe care le aveam când o fumam pe prima. De aceea, prima țigară- chiar dacă e super-light și super-slim- o împing undeva până după prânz.

În turneu, în schimb, am fumat de la primele ore, fără să am nimic, fără să mă sperii. Asta fiindcă, timp de aproape o săptămână, nu am avut griji.

La Tulcea, ne-am luat înapoi în primire pe noi înșine. Cu toate astea, știu un lucru și bun: că peste ani vom contempla în amintire acest miez de octombrie, zâmbind cu nostalgie spre trecut. Pentru că senzațiile trăite, ființele cunoscute, locurile vizitate- dacă sunt faine- le prefacem în gând și le tăinuim în inimile noastre pe vecie. Le scoatem când și când, ne bucurăm de ele și apoi le punem la loc. Și nu zicem la nimeni, că e secret!

,,La ce te gândești?”. ,,La nimic! Stau așa...”

Mihai Gălățan, actor

Primele roade de toamnă: începe cea de-a XIV-a ediție a Festivalului de Teatru ,,Tragos”

Cea de-a XIV-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru ,,Tragos” stă să înceapă. Un prieten mă întreba, de curând, de ce îi spune așa. Propun să facem o scurtă istorie a semnificației numelui, pornind de la apariția teatrului în sine și cam sub ce formă se joacă la noi. Pe scurt. Pe foarte scurt, chiar. Da, există mai multe forme de teatru. Iar prin aceasta nu mă refer la rămurelele ce au derivat din aceeași tulpină, de exemplu: teatrul-dans, teatrul social, teatrul documentar, teatrul labirint, etc. E ca la religie. Sectele religioase creștine sunt reflexe ale catolicismului, neputând fi puse în aceeași categorie, pentru clasificare, cu religiile mari. Voi sintetiza acum niște informații extrem de interesante, așa că vă invit să fiți atenți.

Un pic de istorie:

 Teatrul, în forma pe care o cunoaștem azi, este un ansamblu occidental de mijloace de expresie artistică. Acesta s-a născut în Grecia Antică în jurul anilor 500 î. Hr. ,,Theatron”, cuvântul din care provine, înseamnă ,,loc de privit”. Spectatorii se adunau într-o vale ce semăna cu un amfiteatru, la baza căreia un sobor de preoți rostea incantații dedicate lui Dionysus, zeul fertilității. Erau așa numitele serbări dionisiace. Poate că din cauza asta teatrul a avut un nume rău famat, până mai spre vremurile noastre, dat fiind ritualul din care își are originile. În cadrul acestor zile de petrecere, ceremonia realizată de bărbați deghizați în țapi- prieteni de-ai lui Dionysos- implica existența unui dialog între două semicoruri, conduse de câte un corifeu. ,,Tragos”, numele festivalului nostru, înseamnă țap. De aici și cuvântul tragedie. Dar, totuși, de ce acest nume pentru festivalul tulcean? Păi, se pare că sunt dovezi arheologice care atestă faptul că primele manifestări teatrale de pe teritoriul țării noastre (și printre primele din lume), au avut loc în interiorul cetăților grecești din… Dobrogea de Nord, acum 2000 de ani!

Legătura dintre aceste manifestări și teatrul din ziua de azi a făcut-o dramaturgul Eschil, care a început să scrie texte pentru corifei și cor, introducând al doilea personaj. Apoi a venit Sofocle, dramaturgul ce a introdus al treilea personaj și a îmbogățit structura dramatică, acordând atenție decorului și costumului. Cel de-al treilea mare tragedian grec s-a numit Euripide. Considerat filosoful dramaturgiei antice, el a restrâns și mai mult rolul corului, a laicizat acțiunile scenice și a pus în prim plan omul obișnuit.

În câteva fraze, cam astfel s-ar putea rezuma modul în care a apărut și s-a dezvoltat teatrul pe care azi îl cunoaștem, la care mergem și pe care îl iubim.

La începutul secolului al XX-lea, o dată cu descoperirile lui Freud din zona psihologiei, Konstantin Stanislavski concepe primul sistem modern, prima metodă actoricească complexă folosită în compunerea personajelor din carne și sânge. Și viață. Unii din discipolii săi, în mare parte evrei, au fugit în Statele Unite, acolo unde au pus bazele prestigioasei școli americane de teatru, care a creat actori de prima mână (method actors) precum Marlon Brando, de Niro, Pacino, etc.

Dar… știați că nu toate formele de teatru din lume derivă din faptele și practicile relatate mai sus? Indienii și japonezii au făcut și ei teatru, bazându-se pe alte principii estetice decât cele europene. Iar acest lucru se poate observa cel mai bine la vizionarea filmelor provenite din aceste două țări și prin extensie- regiuni geografice învecinate, dar de același neam.  

De la Bollywood…

În teatrul indian, fiecare stare umană dominantă (furie, compasiune, iubire, ș.a.m.d.) se numește rasa. Ele sunt în număr de nouă, conform textului antic de teorie dramatică Natyasastra. Religia indienilor este politeistă, iar fiecărei rasa îi corespunde câte o zeitate. În filmul indian vom observa, în cadrul unui singur titlu, un amestec de genuri (comedie, dramă, acțiune, melodramă), nimic altceva decât expresia unui vechi ritual de preamărire a diverselor zeități. Spre deosebire de metoda lui Stanislavski, care cere ca actorul să fie una cu personajul, să nu se ,,prefacă” ci să ,,fie”, manualul actorului indian sugerează că emoția trebuie să i se transmită spectatorului prin empatie. Extragem de aici că se cere un joc puțin exagerat. Exact ceea ce vedem în filme. Nu e nici mai prost și nici mai bun decât cum facem noi. Nu se poate compara. E pur și simplu… altceva.  

…la filmele cu bătaie.

Teatrul japonez tradițional (originar din China) numit No, respectiv forma sa îmbunătățită (Kabuki) se distinge prin machiajul deosebit al actorilor, prin costumele spectaculoase și nu în ultimul rând prin accentul mărit ce cade pe mișcările atent studiate ale protagoniștilor. Exact ca în filmele lor. Nu e nici mai prost și nici mai bine decât cum facem noi. Nu se poate compara. E pur și simplu… altceva.

Festivalul ,,Tragos”

Întorcându-ne la oile noastre (sau mai bine zis, la… țapii noștri), Festivalul Internațional de Teatru ,,Tragos”, aflat acum la cea de-a XIV-a ediție, a revenit în centrul activității culturale a urbei, reîmprospătat cu oameni și spectacole noi (proprii și invitate), urmărind poteca bătută de mai bine de douăzeci de ani, atunci când regizorul Ion Dore și actorul Nelu Serghei au trasat liniile directoare ale organizării primei ediții (1994). Festivalul va dura zece zile și se va desfășura în perioada 17-26 septembrie 2016. Organizatorii au invitat la această ediție, ca și în edițiile precedente, spectacole de înaltă calitate artistică din Capitală sau de la teatrele importante din țară.

PROGRAM:

Sâmbătă, 17 septembrie, ora 19:00- Oscar și Tanti Roz- Teatrul ,,Jean Bart”-Tulcea, regia: Ion Sapdaru;

Duminică, 18 septembrie, ora 19:00- Rencontres- Compania de Teatru ,,Passe-Partout”, regia: Dragoș Huluba;

Luni, 19 septembrie, ora 21:00- Serpentina- Teatrul ,,Jean Bart” Tulcea, regia: Francisc Bucur- Sala Studio;

Marți, 20 septembrie, ora 17:00- Noi doi- Teatrul Grand Comedia, regia: Cătălina Buzoianu, Sala Studio;

                                        Ora 19:00- Demonstrația- Teatrul ,,Jean Bart” Tulcea, regia: Vlad Cristache;

Miercuri, 21 septembrie, ora 11:00- Pinocchio, Teatrul ,,Traian Grozăvescu”- Lugoj;

                                             Ora 19:00- Aproape, Teatrul Tineretului Piatra Neamț, regia: Vlad Cristache;

Joi, 22 septembrie, ora 19:00- Butoiul cu pulbere, Teatrul ,,Fani Tardini” Galați, regia: Vlad Massaci;

Vineri, 23 septembrie, ora 17:00- Natură moartă cu nepot obez, Batumi ,,Ilia Chavchavadze” Professional State Drama Theatre, Georgia, regia: Ion Sapdaru;

                                         Ora 20:00- Amalia respiră adânc- Unteatru, Regia: Amalia Caramașan,  Sala Studio;

Sâmbătă, 24 septembrie, ora 19:00- Oleanna, Teatrul ,,Jean Bart” Tulcea, regia: Vlad Cristache;

Duminică, 25 septembrie, ora 19:00- Uciderea lui Gonzago, Teatrul de Stat Constanța, regia: Ion Sapdaru;

Luni, 26 septembrie, ora 19:00- Între ciocan și nicovală, Teatrul ,,Ariel” Râmnicu-Vâlcea, regia: Horațiu Mălăele.

Mihai Gălățan, actor

Dublu articol: Premierele toamnei la Teatrul ,,Jean Bart”

Premierele lunii septembrie, la Teatrul ,,Jean Bart”: (1) ,,Demonstrația” de David Auburn

,,Am început de sus și mi-am croit drumul până jos.”

Orson Welles

Ce este geniul? Este expresia performanțelor de vârf ale individului? Doar atât și nimic mai mult? Dicționarul explicativ al limbii române ne dă următoarea definiție: ,,Geniu: cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au o mare însemnătate”. Dar putem oare contura un individ ca fiind genial, referindu-ne strict la spirit? Sau geniul reprezintă întreg ansamblul format din inspirație, acumulări, slăbiciuni omenești care există, antagonic, într-un trup efemer? Poate că răspunsul e mult mai dificil de împachetat, decât încape într-o frază seacă. Vorbim despre un geniu gândindu-ne doar la rațiune, fără a include în ecuație și strigătul opus al instinctului? Acel ,,giudeț al sufletului cu trupul”? Sau tocmai fațetele personalității lui, luate ca rotițe ale aceluiași mecanism, cu puncte forte și puncte vulnerabile, îl definesc ca atare? A fost Orson Welles un geniu? Posibil. Dar nu cumva punctul de apogeu al creației lui, atins la vârsta de 26 de ani, este o nestemată șlefuită ulterior și de decăderea sa? A fost Eminescu un geniu? Cu siguranță. Dar nu cumva povestea tristă vieții și a morții sale ni-l înalță în văzduhuri ca pe un munte la poalele căruia, spre a-i întări măreția, a secat un ocean? Nu este o idee nouă aceea că adevărata creație se naște din suferință. Și că viciul ori maladia reprezintă răul indisolubil existenței ei. ,,Suferință... dureros de dulce”... Să dăm crezare acestei idei? După vizionarea spectacolului ,,Demonstrația”, de David Auburn, în regia lui Vlad Cristache, am fi tentați să credem că da.

Piesa are o structură filmică, evenimentele nu sunt redate cronologic, autorul jonglând cu planurile precum un matematician priceput, cu cifrele. Și chiar despre un matematician este vorba aici. Robert (Nelu SERGHEI), profesor al Universității din Chicago, se luptă cu porpriii săi demoni într-un univers în care singura ființă capabilă de a-i oferi echilibrul vital este fiica sa cea mică, Katherine (Aida ECONOMU). ,,Demonstrația” este un text surprinzător și imprevizibil, David Auburn reușind cu mare talent să compună, dintr-o propunere de situații scenice aparent împrăștiate brownian, un tablou rotund. Katherine, îngrijindu-și tatăl în ultimii săi ani de viață, neagă practic faptul că ea însăși are nevoie de ajutor. Iar sinusoida își continuă astfel, ca în grafic, mișcarea sa ondulatorie...

Sora lui Katherine, Claire (Oana-Lavinia PISAROGLU), alături de Harold Dobbs (Florin Hrițcu), un fost student de-al lui Robert, au toate premisele să devină căile de evacuare ale dramei protagonistei. Însă nu este așa. Interesele personale prevalează, iar aceste puncte de sprijin sunt inutile precum inutile sunt proptelele ce susțin formele moi din tablourile lui Dali. Tatăl supraviețuiește prin fiica sa, care-i moștenește părintelui talentul la cifre, iar rezultatul combustiei lăuntrice a fetei se concretizează printr-o demonstrație matematică revoluționară, notată pe un banal caiet. Dar geniul, în multele lui forme- geniul compus din vulnerabilități și puncte forte, anunță și o altă moștenire, care aparține patologiei.

David Auburn (n: 30 noiembrie, 1969) este un dramaturg american. Piesa sa, ,,Demonstrația” (,,Proof”), a câștigat în anul 2001 premiul Pulitzer pentru dramaturgie. S-a născut în Chicago, Illinois. După anul 1987, an ce coincide terminării studiilor liceale, urmează cursurile Universității din Chicago, ulterior urmând doi ani de scriere dramatică la Julliard.

Vlad Cristache, unul dintre cei mai tineri regizori care au montat vreodată la Teatrul ,,Jean Bart” este totodată și unul dintre cei mai apreciați reprezentanți ai generației sale, la ora actuală. Născut la București în 1987, a absolvit în 2009 cursurile de Regie Teatru ale Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică București, la clasa profesorilor Ludmila Szekelly Anton și Radu Apostol. În 2011 termină masteratul în cadrul aceleiași instituții, clasa profesorului Victor Ioan Frunză.

Printre cele mai recente spectacole de teatru pe care le-a realizat, amintim: “Aproape” de John Cariani, Teatrul Tineretului Piatra Neamț, 2015; “Revanșa” de Michele Santeramo, Teatrul Tineretului Piatra Neamț, 2015; “Colaboratorii” de John Hodge, Teatrul de Comedie București, 2015; “The History Boys” de Alan Bennett, Teatrul Excelsior București, 2015; “La vita e bella” de Radu F Alexandru, Teatrul de Comedie București, 2014; “Numele” de Jon Fosse, Teatrul Foarte Mic București în coproducție cu Teatrul de Comedie București, 2014; “Chip de foc” de Marius von Mayenburg, Teatrul Toma Caragiu Ploiești, 2014; “Leonce și Lena” de Georg Buchner, Teatrul Maria Filotti Brăila, 2014.

Prin rolul lui Harold vom face cunoștință cu un actor care, la fel ca și Vlad Cristache, lucrează pentru prima oară cu colectivul teatrului tulcean. Născut în fatidicul an 1989, la Botoșani, Florin a absolvit UNATC ,,I.L. Caragiale București, secția Actorie, clasa prof.univ.dr. Florin Zamfirescu, 2011. A lucrat cu regizori importanți, precum: Bobi Pricop, Alexandru Mâzgăreanu, Vlad Cristache, Ana Mărgineanu. De asemenea, a fost laureat al premiului pentru cel mai bun actor într-un spectacol de regie la Gala Absolvenților UNATC, 2011.

Vineri, 12 august, ora 19, va avea loc la Teatrul ,,Jean Bart” avanpremiera spectacolului ,,Demonstrația”. Regia și scenografia: Vlad CRISTACHE. Distribuția: Katherine: Aida ECONOMU; Claire: Oana-Lavinia PISAROGLU; Robert: Nelu SERGHEI; Harold Dobbs: Florin HRIȚCU.

Mihai Gălățan, actor

Premierele lunii septembrie, la Teatrul ,,Jean Bart”: (2) ,,Oleanna” de David Mamet

,,Evenimentul vizionării piesei ,,Oleanna" a fost una din cele mai satisfăcătoare experiențe ale mele, în ceea ce privește teatrul.”

Roger Ebert,

critic de film și scenarist

La Teatrul ,,Jean Bart” se lucrează de zor, chiar și în miezul verii, pentru ca a doua parte a stagiunii 2015-2016 să poată fi la lel de bogată în varietatea de spectacole oferite publicului tulcean. Regizorul Vlad Cristache (care în 2011 a fost nominalizat la Premiul UNITER pentru Debut  pentru regia spectacolului „Peer Gynt“ de Henrik Ibsen, de la Teatrul „Maria Filotti“ Brăila), despre care am vorbit mai pe larg în articolul precedent, face un adevărat tur de forță, asumându-și montarea concomitentă a două spectacole ce vor avea premiera,  în curând, pe scena tulceană.

,,Oleanna” de David Mamet, este o piesă de teatru în două personaje ce ridică probleme importante în evoluția societății contemporane, precum corectitudinea politică și definirea deficitară a termenilor în comunicare. Personajele care participă la construcția conflictului dramatic al textului sunt Carol (Irina NAUM), o studentă și profesorul ei John (Cristi NAUM). Acțiunea se petrece în biroul lui John. Carol îi mărturisește profesorului că, deși i-a citit cartea, nu a înțeles deloc cursul, mai cu seamă teza conform căreia studiile universitare, ca fenomen de masă, ar fi o utopie. Pe măsură ce dialogul dintre cei doi crește, profesorul (căruia i se va acorda în curând titularizarea, cât și o mărire de salariu) este înterupt periodic de telefoanele soției, care îi cere acestuia să vină acasă urgent. Grăbit, John îi promite fetei, atingându-i în treacăt umerii, că o va nota cu punctajul maxim dacă va reveni de câteva ori să discute materia. În următorul act aflăm că avansarea (de pe urma căreia profesorul își făcuse planul achiziționării unei noi reședințe) este periclitată de reclamația pe care Carol a înaintat-o conducerii, susținând că a fost victima unui comportament pornografic, oferindu-i-se nota maximă în schimbul unor viitoare întâlniri. Dorind să o convingă că a înțeles greșit toată istoria, John îi explică acesteia, cu calmitate, situația. Considerând că ar fi mai bine să părăsească locul, fata este flancată și strânsă cu putere de mână. Iar de aici, lucrurile capătă o nouă turnură.

 Titlul piesei nu are aparent nicio legătură cu acțiunea. Oleanna este o melodie folk scandinavă în care se critică organizarea unei așezări, întemeiată de emigranți norvegieni, conduși de violonistul Ole Bull. Acesta pornise la drum cu idei despre crearea unei societăți ideale în lumea nouă, mai exact în Penssylvannia, acolo unde, în 1852, a cumpărat de la guvernul Statelor Unite un spațiu generos. Planurile sale nu au putut fi puse în aplicare, printre altele și din cauza desimii pădurilor, ce nu puteau oferi un spațiu prielnic dezvoltării comunității.

Probabil că autorul a ales acest titlu pentru a sublinia inexistența unui adevăr general, oferind spectatorului invitația de a trage propriile sale concluzii în legătură cu situațiile consumate. John se simte sau nu atras de studentă? Merită să fie destituit sau nu? Carol crede cu sinceritate în acțiunile sale, sau este pornită să facă rău? Sunt puncte de vedere diferite, iar fiecare dintre protagoniști ar putea avea dreptate. Așa cum și Ole Bull era convins că va asigura bunăstarea locuitorilor pământurilor sale. Așa cum și ei aveau dreptate atunci când au respins utopia. Așa cum s-au clădit doctrine, din pură și nedisimulată dorință de mai bine, ce au eșuat catastrofal. Așa cum societăți nepăsătoare au ajuns, prin jocuri ale hazardului, mari puteri.

David Alan Mamet (n. 30 noiembrie, 1947) este un dramaturg, eseist, regizor și scenarist American. Ca dramaturg, acesta este câștigator al premiului Pulitzer și a fost nominalizat de două ori pentru premiile Tony. Ca scenarist, a primit două nominalizări la premiile Oscar pentru munca depusă în realizarea filmelor The Verdict (1982) și Wag the Dog (1997). 

,,Oleanna” va avea avanpremiera pe 14 august 2016, ora 19, la două zile de la vizionarea producției ,,Dovada”, semnată tot Cristache. Premiera este anunțată pentru luna septembrie, atunci când notele noastre asupra spectacolului vor fi mai ample, iar piesa se va maturiza, sub interpretarea înzestraților actori Cristi și Irina Naum.

Regia și scenografia: Vlad CRISTACHE. Distribuția: John- Cristi NAUM, Carol- Irina NAUM.

Mihai Gălățan, actor

Atelierul de păpuși: Elena Orbocea și caracterul divin al reprezentării.

,,Fiecare creație este o mărturisire de sine, așadar o bucurie.”

Constantin Noica

Fără a întinde prea tare coarda în zona metafizicii (deci fără dorința de a aluneca spre danpuricism), îndrăznim totuși să dăm crezare teoriei conform căreia se poate aproxima vechimea unor obiceiuri omenești, atunci când privim comparativ la comportamentul celorlalte mamifere. Până la ,,meșteșugul” făuritorului de unelte- pe care îl întâlnim în anumite grupuri evoluate de primate- vom cunoaște, observând, mult mai multe cutume pe care omul și le-a păstrat încă din cele mai vechi timpuri, acestea precedând, chiar, conștiința de sine. Nucleul familiei, vânătoarea, comportamentul de intimidare a adversarului, construitul cuibului, ar fi câteva dintre acestea, alături de joacă. Joaca precedă societatea. Prin urmare, putem trage concluzia că acțiunea imaginativă, ține și de inteligența instinctului. Dacă ne gândim la animalele care se hârjonesc, până la cele care își pândesc și își derutează prada, atunci avem un argument ce sprijină teoria menționată. Dacă împletim nevoia instinctuală de joc cu nevoia conștientă de creație, conștiință de sine și reprezentare antropomorfă (ultimile trei apărute mult mai târziu), va rezulta și meseria de păpușar alături de rezultatul ei- păpușa.

Pentru ca jocul să funcționeze, el trebuie să fie ,,luat în serios”. Credința în joc nu urmărește negarea realității, cât confecționarea uneia paralele din care se poate ieși oricând. Una ce, precum hipnoza, ne face să uităm de noi înșine. Ca atunci când ascultăm muzică, conducem mașina sau privim la un film.

Copilul este foarte capabil de crearea unei asemenea lumi. Întrucât cea reală, în care trăiește, nu îi este pe deplin cunoscută și clară, copilului îi este destul de greu să discearnă realitatea de poveste. Păpușa lui va fi, așadar, o ființă vie pe care o va iubi așa cum iubești ființele vii. Legătura sentimentală cu păpușa, derivată din credința jocului, se pierde în timp, revenind peste ani de zile, atunci când îndrăgostiții își vor oferi jucării pe care le vor strânge la piept, le vor imprima afecțiunea, folosindu-le drept substitut al persoanei iubite, cu care nu se poate locui, încă, sub același acoperiș. Extrapolând, speculăm că și părintele dăruiește copilului o păpușă, pentru că nu poate fi în permanență în preajma acestuia (ex: jucăria ce i se oferă copilului ca leac împotriva fricii, atunci când acesta doarme singur, sau gestul dăruirii uneia ,,ca să aibă grijă” de cel mic, atunci când cel mare e plecat).

Caracterul divin al artei derivă de aici, de la caracterul miraculos al creației. Zămislirea, atâta timp cât nu poate fi explicată prin mijloace concrete, e divină. Creatorul de artă se substituie astfel dumnezeirii, iar despre aptitudinile deosebite ale acestuia, chiar și în zilele noastre spunem că ,,i le-a dat Dumnezeu”. Cu certitudine putem admite: dacă prin prisma copilului păpușa e vie, creatorul de păpuși are, deci, date divine, creând ființe vii, imitând creatorul suprem. Unii îi zic talent...

Un astfel de creator este și Elena Orbocea. La Casa Avramide din Tulcea, pe data de 16 iunie 2016, în cadrul Festivalului de Carte ,,Danubius”, aceasta a susținut un workshop alături de copii mari și mici, prin care au fost demistificate procedeele ce stau la baza confecționării prietenilor din nasturi, cârpă și suflet. Atelierul presupunea realizarea unei păpuși destul de simple, astfel încât să poată fi încropită de oricare dintre participanți, fără prea mult efort. Cu toate acestea, există și secrete ale meseriei pe care coordonatoarea evenimentului nu le-a divulgat, nu din superstiție sau pentru a păstra taina, ci doar din simpla dorință de a nu complica lucrurile cu termeni sau procese neaccesibile publicului, cum ar fi: amestecul de polimeri (la care chiar se pricepe, spre deosebire de cealaltă Elena), tehnica brodajului, construcția scheletului metalic, etc.

Copiii și adulții părtași la acest joc, au refăcut din elemente de bază (șosete, ață și năsturei, înarmați cu foarfece și curiozitate), magia păpușarului. Aceștia au primit toate materialele utile în câte un plic de hârtie crem. Pe fiecare din aceste plicuri era desenat, chiar de către autoare, un nostim portret de fetiță pistruiată. Și... start!

Nu s-a mizat pe replicarea trăsăturilor fizice concrete, formele fiind stilizate, tocmai pentru ca rezultatul finit să poată fi folosit pentru joacă, în orice fel. Atunci când păpușa este încremenită într-o poziție rigidă și o expresie a feței ce exprimă o singură stare, aceasta devine un element decorativ, ci nu un vehicul al imaginației ludice. În teatrul de animație, marionetele sunt flexibile, iar în lipsa expresivității trăsăturilor, actorul mânuitor se va ocupa de construcția acțiunilor și reacțiilor lor.

Elena Orbocea pregătește pentru anul viitor o expoziție de păpuși ce urmărește o tematică locală: etniile conlocuitoare din Dobrogea de Nord. Câteva dintre creații sunt deja realizate: grecul Aris, lipoveanca Varvara, ucraineanca Nadia și turcoaica Dilara își ocupau locul lor de cinste pe podiumurile instalate în sala în care s-a desfășurat atelierul, fiind emisarii viitorului eveniment. A vorbi despre acest amestec de culturi înseamnă a vorbi despre rădăcinile noastre, iar arta este unul din cele mai importante canale de comunicare. Istoria devenirii noastre se poate contura și vizual, nu? Naționalismul, un curent desuet în economia tendinței contemporane de globalizare -acel ,,eu  sunt mai bun decât celălalt”, ,,fruncea”, alături de alte aberații asemănătoare- nu-și are locul aici. Elena încearcă să ne comunice, prin această panoplie cosmopolită, că noi suntem produși în creuzetul în care s-au amestecat români, pravoslavnici bărboși, cazaci zaporojeni, urmașii lui Baiazid și… cine mai știe câți alții?

În 1986, sub Gorbaciov, un număr de patru formații rock din URSS a înregistrat clandestin un album (Red Wave) pentru piața din Statele Unite. Produsul a fost bine primit. S-a spus atunci că unde politica dă greș, arta e cea care reușește, venind din urmă, să sfărâme ziduri și să înfrățească popoare. Poate că Elena Orbocea (alături de Aris, Varvara, Nadia, Dilara și ceilalți copii ai ei), va proceda la fel. Nu, cu siguranță nu se vor prăbuși imperii. Dar poate că se vor dărâma, măcar pe durata expoxiției viitoare, idei fixe, crezuri învechite, clișee și iar clișee. Iar în locul lor, să admirăm și noi o fărâmă din... caracterul divin al reprezentării!

Mihai Gălățan, actor