Monolog Talpă-Iute
de Mihai Gălățan
Căpitanul striga în
urma mea: ,,Ce faci, nebunule? Întoarce-te înapoi!”. Eu, sărit din tranșee doar
cu o foaie de cort și o grenadă la mine, dintr-un impuls pe care nu am încercat
nici atunci și nici după ani să mi-l definesc, m-am năpustit asupra lui Goliat.
Goliat- tancul rusesc- se apropia greoi iar uruitul său, în loc să se amplifice,
se pierdea parcă într-un vuiet gros și îndepărtat. Dintr-un salt, agățându-mă
de tunul lui, i-am încălecat turela. De acolo- inspirație! Cu foaia i-am
acoperit vizeta și i-am aruncat cu grenada sub șenile. Explozie! O explozie
albă și mută. M-am trezit, nu după mult, înconjurat de camarazi. Capul mă durea
groaznic, urechile îmi țiuiau, iar o fașă-mi înconjura trupul. Eram rănit aici,
sub coastă, dar încă nu mă durea. Căpitanul a zâmbit netezindu-și mustața
groasă: ,,Bravo, mă, copile! De acum Talpă-Iute o să-ți spunem.”. „O să mor?”,
întreb. Dar el nu a apucat să-mi răspundă. În locul cuvintelor sale se aude de
după deal, într-o română stricată: ,,Predați-vă! Fiți deștepți! Avem pâine și
mahoarcă!”. „Niciodată!” ,,Ne pupați în cur!” strigau ai noștri. Spre seară
eram cu toți prizonieri. Ne încolonaseră câte patru într-un șir care se topea
în cețurile câmpiei, stingându-se în griuri pale până aproape de linia
orizontului. În capătul său, de care eram foarte aproape, încheietorul
coloanei, un găgăuz solid ce ținea în lesă un Teckel pitic, îi ușura de
suferință pe cei pe care nu îi mai ajutau puterile. Îi așeza cu blândețe în
genunchi pe zăpadă și le trăgea câte un glonț în cap. Câinele său lingea
sângele cald de pe fruntea mortului, iar episodul se repeta des și obsesiv. Pe
mine durerile mă copleșeau. În ultima zi de marș, pe când mă cărau în spinare
pe rând camarazii, îl aud pe căpitan strigând: ,,Vă spun eu! Vedeți brazii ăia?
După ei e casa lu` mămuca! O să ne oprim să stăm la căldură și
ea o să taie mămăliguță caldă!”. Dar noi eram atunci tocmai în munții Tatra! Săracul
de el, o luase pe câmpii. Cu ochii pierduți în alte dimensiuni se repezi către
brazi, în apropierea cărora încheietorul coloanei îl seceră cu o rafală de
mitralieră. Am vrut atunci să-l strig, dar gura-mi era încleștată, iar în minte
îmi răsuna doar: ,,Talpă-Iute, Talpă-Iute...”
