Știam de multă vreme că Dan Arhire lucrează la o carte. Însă, nici măcar atunci când mi-a telefonat în ideea stabilirii unei întâlniri pentru a discuta despre un proiect, nu mă gândeam că voi avea chiar eu onoarea de a desena cea mai mare parte a ilustrațiilor din aceasta. Cunoșteam, desigur, multe istorii fascinante și multe exemple de oglindiri ale păgânismului în cultele creștine, de la însuși autorul volumului, în timpul discuțiilor noastre colocviale. Știam deja de Marea Maică. Dar aveam să pricep mult mai multe după ce m-am înhămat la plăcuta sarcină de a desena Păpușa, stilizată sub multe forme și ajunsă până în zilele noastre ca element de ornamentică. O găsim pe covoare, cămăși populare, oale, streașini, stâlpi funerari, murale și rupestre, sau redată prin însăși forma ei arhetipală, în cazul statuilor preistorice.
În lumina noilor informații revelate astfel, nu mai puteam privi cu indiferență ansamblul elementelor etno-folclorice și religioase ce mă înconjurau. De pildă, am fost, în perioada respectivă, invitat la o nuntă, unde am studiat cu atenție ritualul ,,iertăciunilor”, al ruperii colacului în fața blocului, sau hora. Priveam, în Biserică, la forma ușilor Altarului ce trimitea la intrarea în pântecul Marii Mame, la masa Altarului – situată în interiorul acestui pântec- pe care se prepară împărtășania ca jertfă simbolică de sânge, la cocoșul din lemn de deasupra iconostasului, ce vestește în tradiția românească, ivirea zorilor, ca o metaforă a trecerii ori renașterii, și îmi întăream noua convingere că aproape niciunul din evenimentele și imaginile succedate în cronologia zilei respective nu avea mare legătură cu creștinismul. Mi-am amintit ce spunea Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, acum trei sute și ceva de ani:
“Altminteri, norodul şi la noi în
Moldova ca şi în alte ţări pe care ştiinţa nu le-a luminat încă, e foarte
plecat spre eres şi încă nu s-a curăţat desăvârşit de necurăţia cea veche,
încât se mai închină şi acuma în poezii şi cântece la nunţi, îngropăciuni şi
alte întâmplări ştiute, la câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag
din idolii cei vechi ai dacilor.”
La un timp după aceasta a venit Boboteaza, sărbătorită la nașterea anului cel nou, prin sfințirea apei - lichid amniotic al Marii Zeități Feminine. Apoi luna martie, cu baba Dochia care-și leapădă cojoacele, însoțită de companioanele ei. Apoi Rusaliile, Paștele Blajinilor cu pomană albă pentru uricii, jidovii sau rohmanii ce trăiesc pe Lumea Cealaltă, despărțiți de noi prin Apa Sâmbetei. Apoi, Înălțarea Sfintei Marii de pe 15 august, nu degeaba asociată tot cu o serbare a apei, serbare care pentru noi, tulcenii, este una extrem de importantă. Și așa mai departe. Am devenit, deci, atent la elementele precreștine de care abundă calendarul Creștin - Ortodox, cât și la obiceiurile noastre populare, la colindele, cântecele și doinele vechi. Să nu mai pomenim descântecele. Concluzia autorului și totodată, concluzia noastră, este că toate acestea au apărut în jurul unor zeități vechi, unele căzute din pantheonul memoriei colective, altele păstrate dar rebotezate și suferind completări ori, în unele cazuri… amputări, sărind uneori chiar și de la un gen la altul (cum ar fi Sfântul Gheorghe).
Probabil că noi, românii, am rămas unul din puținele popoare din
lume cu un tezaur etno-cultural de o asemenea bogăție. Poate că neamul
românesc, cu vatra adânc zidită în lumea rurală, a putut conserva din vremuri
vechi, mai bine decât alte popoare, aceste elemente. Poate că avea dreptate Cantemir la începutul pasajului redat mai sus, chiar dacă exprimarea
lui este ușor malițioasă. Poate că Biserica Ortodoxă nu a fost la fel de aspră
ca cea din Vest, în zona eliminării vechilor obiceiuri idolatre antice.
Exemplele și argumentele sunt nenumărate, dar eu mă voi opri aici. Este nevoie,
pentru a primi toate aceste comori fundamentale, de ochi pentru văzut. Iar
cel mai bun vehicul al acestei revelații îl constituie, în mod cert, cartea ,,Grădina Maicii Domnului – Elemente de Ornamentică Tradițională - Rădăcini”, de Dan Arhire.
Mihai Gălățan
