Pagini - Meniu

joi, 30 iunie 2016

Hello, vacanță! sau Teatrul ,,Jean Bart” și festivalurile naționale


Motto: N-aș vrea să aparțin niciodată vreunui club care își dorește unul ca mine drept membru!”- Woody Allen/Groucho Marx

Am anunțat în presă și pe net de nenumărate ori, riscând chiar să devenim obositori, participarea Teatrului ,,Jean Bart” la două festivaluri foarte importante din țară. Puteau fi trei, dar invitația organizatorului evenimentului EuroArt Iași a trebuit să fie refuzată din motive obiective: pe 24 mai eram programați să evoluăm pe scena capitalei Moldovei, iar pe 25 pe cea a Teatrului de Comedie din capitala României. E drept, lucrurile s-au mai schimbat de o sută și cincizeci de ani încoace. Imediat după Unirea Principatelor de la 1859, nu exista cale ferată între cele două orașe, iar deputații, ducându-se la Parlament, luau trenul pe ruta Iași-București, cu legătură la Viena. Sigur, acum nu se mai fac zile întregi, chiar săptămâni pe drum, dar nici nu putem spune că o distanță parcursă în câteva ore bune e mizilic. Dacă am fi mers cu CFR călători, ar fi trebuit, practic, să împachetăm imediat după primul spectacol de cu seară, iar la sosire să ne pregătim cu viteză de următorul. De ce a trebuit să alegem Bucureștiul ci nu Iașiul? Păi, unul din motive ar fi că participarea la festCO a fost anunțată mai din timp. Există și alte motive pe care le vom expune un pic mai încolo. Sau care se vor putea deduce. S-o luăm acum cu începutul:

Teatrul ,,Elvira Godeanu” din Târgu Jiu, unul din cele mai tinere teatre din țară, a împlinit 15 ani. Ajunsă la vârsta examenului de capacitate, Elvira și-a invitat la ea fratele, pe Jean Bart, care are 8 anișori. Și pentru că a terminat și el clasa întâi cu coroniță, i-a oferit ca premiu un trofeu pentru actorii Cristi și Irina Naum, care până nu demult au făcut parte din colectivul-gazdă.  La festival au mai fost prezenți cu spectacole artiști foarte cunoscuți, precum Mălăele, Dan Puric sau ,,Cărămidu”(așa îi ziceam eu când eram mic, atunci când îl văzusem pușcând cruci la Revoluție și îi auzeam glasul pe discul ,,Bună seara, iubito!” al Loredanei). Scopul principal al festivalului ,,Zilele Elvira Godeanu”, desfășurat între 13 și 22 mai, a fost acela de a aduce în fața publicului jian spectacole de înaltă calitate artistică, realizate de reprezentanți de seamă ai scenei românești.

După întoarcere, au început pregătirile pentru festCO, acolo unde am fost invitați cu ,,O zi din viața la niște oameni”, scris de mine și regizat de Aurel Palade. Am stat și m-am gândit la paradoxurile ce s-au țesut de-a lungul timpului în jurul acestui spectacol. Sunt unele lucruri, în legătură cu el, în legătură cu evoluția și ascensiunea lui, pe care cu greu le pot înțelege. Cum a ajuns un proiect, pe care l-am considerat de la bun început kamikaze, să devină unul din cele mai apreciate spectacole de teatru montate vreodată pe scena tulceană? Cum a putut un proiect ca acesta, realizat cu atât de puțini bani, să își croiască drumul pe care l-a parcurs? Cât de lesne i-ar fi spectatorului să realizeze că textul este o mare glumă postmodernă, iar agramatismele presărate pe parcursul lui, chiar și în titlu, sunt deliberat folosite? Cum a putut un text atât de obraznic, scris cu furie, în care se iau în batjocură toate valorile (începând de la părinți și terminând cu condiția actorului de provincie, maimuțărind pe parcurs și ideea războiului), o structură cu un umor ,,awkward”, gen Andy Kaufmann sau Zack Galifianaikis, să aibă atât de mult succes? Când spun succes, amintesc cu lipsă de modestie de absolut toate cronicile apărute în revistele de specialitate, realizate de parte din elita criticilor de teatru din România, care, cu toate că mușcau din unele spectacole, nu pregetau în a menaja cu blândețe ,,O zi din viața…”. Ba, mai mult decât atât. Au apărut în articolele despre joaca noastră, formulări precum: ,,O anume candoare a interpretării pe care o întâlnești mai rar, un anume mod foarte natural de intrare în pielea personajelor… cucerește aici de la început”, ,,Pentru spectatorii tulceni a fost o delectare acest spectacol.”- (N. Prelipceanu- Viața Românească); ,,Aici actorii se întrec pe ei înșiși, spectacolul e alert, ritmat și timpul (dealtfel scurt) curge fără să-ți dai seama.”- (N. Prelipceanu, Teatrul Azi); ,,Îmi spun că, totuși, cea mai vie demonstrație a noii viziuni manageriale și, pe cale de consecință, estetice, a Teatrului „Jean Bart”, s-a dovedit a fi (…) „O zi din viața la niște oameni”, după piesa lui Mihai Gălățan. O comedie concisă (puțin peste un ceas) dar explozivă, cât încape de polemică, parcurgând fără prejudecăți o serie bine gândită retoric, sprijinită lexical pe jocuri de o fantezie debordantă. Un exercițiu de virtuozitate clasicistă, ca să zic așa, respectând unitatea de timp, loc și acțiune.”, ,,…spectacolul este unul de văzut neapărat, funcționând posibil ca o lecție de logică și de coerență spectaculară.”- (D. Mareș, revista Yorick).

Astfel, pe baza dosarului impecabil de presă al proiectului (și probabil că și datorită intervenției unor persoane bine intenționate), această piesă a fost aleasă de către selecționerul unic să facă parte din panoplia celor mai bune 13 comedii românești ale anului 2016.  

Poate că furia realizării unui asemenea text autoironic, poate fiindcă absolut tot ce se vede în ,,O zi…” a fost trait direct, ci nu născocit de autori, poate că frica ce m-a dominat în întreaga perioadă de lucru, poate că toate astea la un loc, au făcut ca producția noastră să prindă viață. Să proiecteze sentimente adevărate în inimile privitorilor, așa cum și trăirile noastre erau sincere și nedisimulate. Sigur că nu bag mâna în foc, dar eu cred că pe aici pe undeva s-ar situa răspunsul la întrebarea cu succesul. Multe de zis, subiectul este departe de a fi epuizat. Râdeam cu băieții în cabină, spunând că ar trebui să scriu o nouă piesă despre cum am făcut piesa ,,O zi…”. Pe 25 mai am jucat la sala Studio a Teatrului de Comedie din București. Gânduri multe, emoții multe, consum enorm. Era stresant precum stresantă era admiterea la facultate, așa, cu membrii comisiei în ochi, din care făceau parte Adrian Titieni și Carmen Tănase. Am jucat. Apoi am împachetat și am plecat, fără nicio reacție, fără niciun feed-back, chiar și până acum, la o lună și mai bine de la participare. N-are rost să mai spun că nu am câștigat niciun premiu, nu? Nu fac parte din categoria cârcotașilor care susțin că treburile erau aranjate. Sunt convins că spectacolele care au fost laureate chiar erau bune, mai ales că pe acolo s-au învârtit destule nume sonore. Ca o anecdotă, înainte de plecare, bodogăneam la Tulcea că mă scoate din sărite participarea din nou la concurs a lui Purcărete și că mi-e frică de el, pentru că o să câștige sigur. La care colega mea, Elena, zice: Tu realizezi ce spui și cu cine te lupți?”. L-am văzut în sală pe Mircea M. Ionescu, ceea ce înseamnă că este posibil să apară în Teatrul Azi o cronică de festival. ,,Om trăi ș-om vedea!”- vorba mămăiței mele. Așteptăm. Până la următorul articol vă doresc, după un an absolut epuizant, concediu minunat! Eu sigur voi avea!



Mihai Gălățan, actor

miercuri, 22 iunie 2016

Premieră la Teatrul ,,Jean Bart”: ,,Hotel Mimoza”- o comedie nebună, picantă, alertă!




Motto: ,,Râsul, plânsul nu te-atinge.
Treci prin viaţă ca un gâde:
Nu te râd că nu poţi plânge,
Ci te plâng că nu poţi râde!”
Șt. Bogza


Afinitățile individului pentru anumite filme sau spectacole de teatru (în condițiile în care vorbim de un consumator al acestor ,,produse”), radiografiază, de fapt, nevoia de compensare a unor lipsuri de natură spirituală. Mai clar, dacă luăm exemplul spectatorului român din perioada comunistă, vom constata că el, în materie de film, sorbea cu nesaț pelicule de Felini, Tarkovski, Daneliuc sau alți ,,grei” ai cinematografiei, din dorința ardentă de a desluși metafore și de a repera fine aluzii politice. Acum, în lumea liberă, foamea de producții mustind de profunzime cade pe plan secundar. Trăim, iată, în era în care cetățeanul, nemaiputând fi păcălit, ia lucrurile așa cum sunt. Traseele ocolitoare plictisesc, adevărurile fiind exprimate direct, prin ele însele. Întorcându-ne acum la ideea inițială, spectatorul de teatru tânjește după ceea ce nu-i este facil să primească în mod obișnuit. Adică iubire, frumusețe, bunătate… comedie. Sătui de ore de muncă interminabile, nejustificate și poate chiar ilegale, sătui de crezul fatal că timpul nu le mai aparține, că ei înșiși nu își mai aparțin, oamenii își caută refugiul în zone de confort spirituale sau din lumea exterioară. Printre aceste happy place-uri se numără planurile de concediu, planurile personale, hobby-urile, iar la extrema cealaltă tronează activitățile ce indică suicidul (reacție a stimei scăzută de sine), cum ar fi mâncatul excesiv ori abuzul de alcool. Există, desigur, printre aceste pârghii de reconstrucție interioară (sau aparentă reconstrucție) și dorința satisfacerii setei de cultură și frumos. De catharsis, ca efect terapeutic. Poate de aceea, dintre toate formele de teatru existente, privitorul preferă comediile.

Acum, la început de vară ce se anunță toridă, Teatrul ,,Jean Bart” caută să satisfacă această necesitate a spectatorului tulcean.

Piesa de teatru ce s-a aflat în lucru în această perioadă, concomitent aproape desfășurării proiectului ,,Serpentina” de la Sala Studio, despre care am scris în articolul precedent, este o comedie cu happy-end. Se numește ,,Hotel Mimoza”. Specie a genului bulevardier parizian, vehement contestată în trecut, ,,Hotel Mimoza” nu-și propune să aducă în lumina reflectoarelor vreo morală stoică, nici să invoce teme fundamentale ale virtuților omenești. Este o comedie de situații și de limbaj la care se garantează râsul, revărsat în hohote. A fost scrisă de dramaturgul contemporan Pierre Chesnot. Din păcate, aproape nicio informație despre autor nu este de găsit pe internet, în afară de aceea că arta lui se bucură de o mare popularitate internațională și că debutul său a avut loc în 1976 cu piesa ,,A vos souhaits”.

Producția poartă semnătura regizorului Aurel Palade, cunoscut publicului nostru încă din anul 2008. Lui și proiectelor pe care le-a lucrat aici (numeroase, se cere un efort de memorie în acest sens… șapte ca regizor și două în care s-a implicat prin alte mijloace artistice) i-am dedicat multe pagini de atunci până în prezent. Cu toate astea, nu ar fi rău să împrospătăm  un pic informațiile oferite cititorilor.

 Aurel a absolvit la Facultatea de Regie-Teatru din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa profesorului Alexa Visarion, şi un master în regia spectacolului contemporan. Unul din criticii de teatru români, poreclit de revista Yorik  ,,Criticul care pârjolește tot”, cunoscut pentru cronicile sale tăioase, a scris că: ,,Numele tânărului regizor Aurel Palade trebuie reținut, pentru că personalitatea sa creatoare promite a se impune și în alte proiecte.” și că ,,Descoperirea unui regizor capabil de tratări teatrale novatoare (…) este o mare bucurie pentru orice spectator.”

În ,,Hotel Mimoza”, povestea se toarce în jurul încurcăturilor create de regizorul de televiziune Jean-Francois Moncey (Cristi NAUM), din motivul de a păstra în anonimat relația de adulter cu Magali Martigue (Aida ECONOMU), soția unui înfricoșător ofițer de marină, plecat în misiune la bordul unui submarin nuclear. Moncey își petrece anumite perioade de timp în vila amantei sale, motivând soției sale, Cecile (Irina NAUM), că este în prospecție pentru alegerea locațiilor de filmare pentru un viitor serial. Inspirat de frumoasa grădină a proprietarei casei, acesta își păcălește consoarta că se află cazat la Hotel Mimoza, comunicând deseori cu ea telefonic de la așa zisa recepție. În timpul uneia dintre convorbirile pe care Cecile le are cu falsa recepționeră Magali, nevasta lui Jean-Francois își anunță o vizită chiar la fictivul hotel, pentru a-i face regizorului o surpriză. De aici începe conflictul. Cei doi cosmetizează casa, făcând-o să arate precum o pensiune, întâmplându-se, în consecință, un lucru neprevăzut în planul inițial: casa se umple de clienți! Personaje pestrițe -prostituata Pacquerette (Inga MARCU), sinucigașul Legris (Emanuel CRISTOIU), tinerii căsătoriți Hans (Alexandru MEDVEGHI) și Heidi Muller (Simona PUSTIANU), cuplul format din Gerard Blanchard (Mihai GĂLĂȚAN) și Nadine Dujardin (Gabriela CIOLACU), soțul turbat al celei din urmă, pe nume Marc Dujardin (Ionel DURBALĂ)- interacționează polarizând o nebunie de necontrolat, ce-i obligă pe părtașii înșelătoriei să atingă limitele de sus ale tensiunii, furiei și spaimei. Atunci când își face apariția incognito și stăpânul casei, Charles-Henri Martigue (Radu NICULESCU), încurcătura capătă valențe aproape apocaliptice. Cum se vor descurca, oare, cei implicați? Vom afla sâmbătă, 25 iunie și duminică 26 iunie, de la ora 19.00, la ultima premieră a stagiunii.

Conducerea Teatrului ,,Jean Bart” aduce încă o dovadă a implicării în crearea oportunităților de lucru pentru tineri, prin oferirea acestora șansa de a debuta pe o scenă profesionistă. Cele două personaje tinere, Hans și Heidi, sunt interpretate de doi studenți-actori. Simona PUSTIANU învață actoria la Universitatea Hyperion din București, clasa Dan TUDOR, iar Alexandru MEDVEGHI la Universitatea Ovidius din Constanța, clasa Radu NICULESCU și Emanuel CRISTOIU, cei doi dascăli fiindu-i acum (ce onoare, nu?) chiar parteneri de scenă.

Distribuția: Cristi NAUM, Aida ECONOMU, Irina NAUM, Radu NICULESCU, Gabriela CIOLACU, Mihai GĂLĂȚAN, Emi CRISTOIU, Inga MARCU, Simona PUSTIANU, Alexandru MEDVEGHI, Ionel DURBALĂ, Regia: Aurel PALADE. Scenografia: Elena COZLOVSCHI. Asistent scenografie: Elena ORBOCEA.


Mihai GĂLĂȚAN, actor

joi, 2 iunie 2016

Premiera spectacolului ,,Serpentina”- un eveniment nou, un concept nou- la Teatrul ,,Jean Bart”









Moto: ,,Spațiul scenic are două reguli: 1-orice se poate întâmpla, 2-ceva trebuie să se întâmple.”- Peter Brook

În scopul de a promova tinerii artiști, Teatrul Jean Bart se alătură programelor similare altor câtorva instituții de spectacole din țară, prin lăudabila inițiativă de a oferi șansa tânărului regizor ieșean Francisc Bucur de a-și realiza la Tulcea proiectul de diplomă.

Regizorul
Francisc Bucur este absolvent al Universității de Arte ,,George Enescu”- Iași, promoția 2016, secția Regie Teatru. Din 2015 este colaborator al Teatrului Național ,,Vasile Alecsandri” din Iași. Acesta a înaintat conducerii teatrului tulcean propunerea realizării spectacolului ,,Serpentina” de Tankred Dorst. Despre această opera dramatică, regizorul spune că:
,,Încă de la prima lectură, am fost uimit de actualitatea problemelor ridicate de Tankred Dorst în piesa Serpentina. Am trait o ciudată senzație de familiariate, un sentiment cu atât mai misterios, cu cât realizam ca aveam în față un text scris în 1960.
 Am empatizat cu revolta personajelor la adresa unei societăți construite pe o falsă moralitate, mi-am amintit că trăisem același sentiment al neputinței de fiecare dată când, în mass-media, apăreau știri despre evenimente tragice cauzate de diferite orgolii personale, interese meschine sau, pur și simplu, ură față de semeni.
Această revoltă se poate materializa într-un comentariu pe net, într-o sesizare adresată organizațiilor responsabile, cel mult, într-o demonstrație stradală. Însă, cât de mult ne putem implica, de fapt?
Am fi dispuși să renunțăm la confortul personal, la întreaga siguranță materială, sau chiar la identitate, pentru aservirea binelui universal?” 

Autorul
Tankred Dorst (născut pe 19 decembrie 1925 în Sonneberg, Thuringia) este un dramaturg german. Farsele, parabolele și piesele sale într-un singur act, sunt inspirate din teatrul absurdului, mai exact din operele autorilor Eugen Ionesco, Giraudoux și Beckett. Drama sa monumentală, Merlin oder das wüste Land, a cărei premieră a avut loc în anul 1981 în Düsseldorf, a fost comparată cu o altă scriere memorabilă- Faust de Goethe. Unii dintre critici au numit-o prima dramă importantă a anilor 1980. În omagiul adus autorului, cu ocazia conferirii premiului Georg Büchner în anul 1990, criticul de teatru Georg Hensel a subliniat că piesele lui Dorst au o puternică și directă legătură cu prezentul:
Timp de 30 de ani piesele lui Dorst au răspuns marilor transformări. El a fost întotdeauna în tovărășia vremurilor sale.

Debutul în regie l-a înregistrat abia in 2006, semnând mizanscena spectacolului Inelul niebelungilor la teatrul din Bayreuth.

Înrolat în rândurile Armatei Germane încă de la frageda vârstă de 17 ani, a fost capturat și încarcerat prizonier de război. La momentul în care a fost eliberat din captivitate, locul nașterii sale a devenit parte din sectorul german ocupat de sovietici. Ajungând în vestul țării, s-a întors în sânul familiei și și-a completat studiile. Anul 1950 îl surprinde studiind literatura germană, istoria artei și istoria teatrului în Bamberg și Munchen. Împreună cu compozitorul Wilhelm Killmayer devine membru fondator al Teatrului de Marionete Das kleine Spiel, pentru care a scris primele sale piese. După întreruperea studiilor a lucrat în film, radio și pentru diferite edituri. Primele reprezentații ale pieselor sale au avut loc în 1960 în LübeckMannheim și Heidelberg. De atunci și până în prezent, Dorst a fost jucat în întreaga lume. Opera sa a fost răsplătită cu numeroase premii, precum Premiul Gerhart Hauptmann (1964), Premiul Orașului Florența (1970), Premiul pentru Literatură-  Bayerische Akademie der Künste (1983), Mülheimer Dramatikerpreis (1989), Premiul Georg Büchner (1990), Premiul E.T.A. Hoffmann (1996) Premiul Orașului ZurichMax Frisch Prize (1998), Premiul Samuel Bogumil Linde (2006), Premiul pentru Literatură Europeană (2008).

Piesa
Anii 60. Un drum cu serpentine periculoase înconjoară un munte. Doi frați, pe nume Rudolf și Anton, trăiesc izolați de societate, la baza acestei formațiuni pietroase. Această șosea constituie unica lor sursă de subzistență, șoferii pierzând adesea controlul volanului, avariile producându-se în fața casei lor. Accidentele sunt întotdeauna fatale. Rudolf repară mașinile, apoi le vinde. Anton scrie necroloagele și se ocupă de înmormântarea victimelor. După fiecare accident, acesta trimite câte o scrisoare Directorului Secretar de Stat pe probleme de trafic din Ministerul Transporturilor, pentru a trage un semnal de alarmă în legătură cu acest pericol rutier. Nimic, însă, nu se remediază. Douăzeci și cinci de accidente se succed cu repeziciune. Însă la cel de-al douăzeci și cincilea, situația se schimbă. Pentru prima oară este un supraviețuitor. Cei doi descoperă că șoferul rănit este chiar Directorul din Minister în persoană, Kriegbaum, venit să analizeze situația, ca urmare a memoriilor înaintate de Anton. Și povestea de aici începe…

Actorii
Spectacolul ,,Serpentina” este realizat la Sala Studio a Teatrului. Sala mică de spectacole oferă magia unui spațiu intim, în care emisia vocală, intenția și gestul se apropie cât mai mult de normal. Exagerările nu își au locul, pentru că spectatorul, dată fiind această apropiere, devine părtaș la acțiune și trebuie să creadă ceea ce vede și ceea ce aude. Încă de acum 2000 de ani, în teza sa Poetica, text de teorie dramatică cu valoare de pionierat (este primul text de estetică teatrală europeană), Aristotel subliniază că metrica versificației ar trebui să facă pași importanți spre construcția normală a frazei, aplaudând astfel unele lucrări care intersectau, mai mult decât înainte, firescul vorbirii.
Firescul poate apărea, în genere, atunci când actorul reacționează la situații și propuneri noi. Sala mică a Teatrului ,,Jean Bart” este un spațiu de joc ce nu a mai fost uzitat de mult de către echipa de actori tulceni. De foarte multe ori, se simt intenții și nuanțe proaspete în redarea scenică a unui text dramatic atunci când unii parametri se modifică: se schimbă spațiul, apar costumele, prima repetiție cu situațiile de lumini sau… oamenii în sală. Asta deoarece intervine acel element nou la care, prin natura umană, tindem să ne adaptăm. Iar adaptabilitatea, una din cele mai importante facultăți ale tuturor ființelor, se realizează cu atenție, curiozitate și poate puțină frică. Acest element este definitoriu pentru reușita unei prestații vii, adevărate. Iar jocul actorilor Nelu Serghei, Costel Zamfir și Alecsandru Dunaev confirmă spusele de mai sus.

Nelu Serghei, interpretându-l pe Directorul Kriegbaum, parcurge cu repeziciune o succesiune impresionantă de stări, de gânduri și de trăiri- nimic altceva decât dovezi ale unei lumi interioare bine mobilată. Rezultatul muncii sale actoricești trimite cu gândul la un tablou-portret cu multe variații de culoare pe suprafața aceleiași forme.

Costel Zamfir, în rolul mecanicului Rudolf, ne dă încă o dată măsura talentului său. Foarte credibil în evoluția sa scenică, acesta compune personajul său cu hotărâre și simplitate, creând astfel maximul de efect dramatic.

Alecsandru Dunaev este Anton, fratele mai mic al lui Rudolf și contrapunctul acestuia. Actorul își construiește personajul urcând o rampă curată și lină, bine definită, dincolo de care panta, reculul acțiunii sale, surprinde și impresionează.

Premiera spectacolului va avea loc miercuri, 8 iunie 2016, ora 19.00. Următoarea reprezentație se va desfășura joi, 9 iunie, la aceeași oră.

Regia: Francisc BUCUR. Scenografia: Elena ORBOCEA. Distribuția spectacolului: Anton- Alecsandru DUNAEV, Rudolf- Costel ZAMFIR, Kriegbaum- Nelu SERGHEI.


Mihai Gălățan, actor