Pagini - Meniu

joi, 30 iunie 2016

Hello, vacanță! sau Teatrul ,,Jean Bart” și festivalurile naționale


Motto: N-aș vrea să aparțin niciodată vreunui club care își dorește unul ca mine drept membru!”- Woody Allen/Groucho Marx

Am anunțat în presă și pe net de nenumărate ori, riscând chiar să devenim obositori, participarea Teatrului ,,Jean Bart” la două festivaluri foarte importante din țară. Puteau fi trei, dar invitația organizatorului evenimentului EuroArt Iași a trebuit să fie refuzată din motive obiective: pe 24 mai eram programați să evoluăm pe scena capitalei Moldovei, iar pe 25 pe cea a Teatrului de Comedie din capitala României. E drept, lucrurile s-au mai schimbat de o sută și cincizeci de ani încoace. Imediat după Unirea Principatelor de la 1859, nu exista cale ferată între cele două orașe, iar deputații, ducându-se la Parlament, luau trenul de la Iași la București, cu legătură la Viena. Sigur, acum nu se mai fac zile întregi, chiar săptămâni pe drum, dar nici nu putem spune că o distanță parcursă în câteva ore bune e mizilic. Dacă am fi mers cu CFR călători, ar fi trebuit, practic, să împachetăm imediat după primul spectacol de cu seară, iar la sosire să ne pregătim cu viteză de următorul. De ce a trebuit să alegem Bucureștiul ci nu Iașiul? Păi, unul din motive ar fi că participarea la festCO a fost anunțată mai din timp. Există și alte motive pe care le vom expune în cele ce urmează.

...........................................................................................................................
După întoarcerea de la Târgu-Jiu au început pregătirile pentru festCO, acolo unde am fost invitați cu ,,O zi din viața la niște oameni”, scris de mine și regizat de Aurel Palade. Am stat și m-am gândit la paradoxurile ce s-au țesut de-a lungul timpului în jurul acestui spectacol. Sunt unele lucruri, în legătură cu el, în legătură cu evoluția lui, pe care cu greu le pot înțelege. Cum a ajuns un proiect, pe care l-am considerat de la bun început kamikaze, să devină unul din cele mai apreciate spectacole de teatru montate vreodată pe scena tulceană? Cum a putut un proiect ca acesta, realizat cu atât de puțini bani, să își croiască drumul pe care l-a parcurs? Cât de lesne sau de greu îi este spectatorului să realizeze că textul este o mare glumă postmodernă, iar agramatismele presărate pe parcursul lui, chiar și în titlu, sunt deliberat folosite? Cum a putut un text atât de obraznic, scris cu furie, în care se iau în batjocură toate valorile (începând de la părinți și terminând cu condiția actorului de provincie, maimuțărind pe parcurs și ideea războiului), o structură cu un umor ,,awkward”, gen Andy Kaufmann sau Zack Galifianaikis, să aibă atât de mult succes? Când spun succes, amintesc cu lipsă de modestie de absolut toate cronicile apărute în revistele de specialitate, realizate de parte din elita criticilor de teatru din România, care, cu toate că mușcau din unele spectacole, nu pregetau în a menaja cu blândețe ,,O zi din viața…”. Ba, mai mult decât atât. Au apărut în articolele despre joaca noastră, formulări precum: ,,O anume candoare a interpretării pe care o întâlnești mai rar, un anume mod foarte natural de intrare în pielea personajelor… cucerește aici de la început”, ,,Pentru spectatorii tulceni a fost o delectare acest spectacol.”- (N. Prelipceanu- Viața Românească); ,,Aici actorii se întrec pe ei înșiși, spectacolul e alert, ritmat și timpul (dealtfel scurt) curge fără să-ți dai seama.”- (N. Prelipceanu, Teatrul Azi); ,,Îmi spun că, totuși, cea mai vie demonstrație a noii viziuni manageriale și, pe cale de consecință, estetice, a Teatrului „Jean Bart”, s-a dovedit a fi (…) „O zi din viața la niște oameni”, după piesa lui Mihai Gălățan. O comedie concisă (puțin peste un ceas) dar explozivă, cât încape de polemică, parcurgând fără prejudecăți o serie bine gândită retoric, sprijinită lexical pe jocuri de o fantezie debordantă. Un exercițiu de virtuozitate clasicistă, ca să zic așa, respectând unitatea de timp, loc și acțiune.”, ,,…spectacolul este unul de văzut neapărat, funcționând posibil ca o lecție de logică și de coerență spectaculară.”- (D. Mareș, revista Yorick).

Astfel, pe baza dosarului impecabil de presă al proiectului (și probabil că și datorită intervenției unor persoane bine intenționate), această piesă a fost aleasă de către selecționerul unic să facă parte din panoplia celor mai bune 13 comedii românești ale anului 2016.  

Poate că furia realizării unui asemenea text autoironic, poate fiindcă absolut tot ce se vede în ,,O zi…” a fost trait direct, ci nu născocit de autori, poate că frica ce m-a dominat în întreaga perioadă de lucru, poate că toate astea la un loc, au făcut ca producția noastră să prindă viață. Să proiecteze sentimente adevărate în inimile privitorilor, așa cum și trăirile noastre erau sincere și nedisimulate. Sigur că nu bag mâna în foc, dar eu cred că pe aici pe undeva s-ar situa răspunsul la întrebarea cu succesul. Multe de zis, subiectul este departe de a fi epuizat. Râdeam cu băieții în cabină, spunând că ar trebui să scriu o nouă piesă despre cum am făcut piesa ,,O zi…”. Pe 25 mai am jucat la sala Studio a Teatrului de Comedie din București. Gânduri multe, emoții multe, consum enorm. Era stresant precum stresantă era admiterea la facultate, așa, cu membrii comisiei în ochi, din care făceau parte Adrian Titieni și Carmen Tănase. Am jucat. Apoi am împachetat și am plecat, fără nicio reacție, fără niciun feed-back, chiar și până acum, la o lună și mai bine de la participare. N-are rost să mai spun că nu am câștigat niciun premiu, nu? Nu fac parte din categoria cârcotașilor care susțin că treburile erau aranjate. Sunt convins că spectacolele care au fost laureate chiar erau bune, mai ales că pe acolo s-au învârtit destule nume sonore. Ca o anecdotă, înainte de plecare, bodogăneam la Tulcea că mă scoate din sărite participarea din nou la concurs a lui Purcărete și că mi-e frică de el, pentru că o să câștige sigur. La care o colegă zice: Tu realizezi ce spui și cu cine te lupți?”. L-am văzut în sală pe Mircea M. Ionescu, ceea ce înseamnă că este posibil să apară în Teatrul Azi o cronică de festival. ,,Om trăi ș-om vedea!”- vorba mamaiei mele. Așteptăm. Până la următorul articol vă doresc, după un an absolut epuizant, concediu minunat! Eu sigur voi avea!



Mihai Gălățan, actor

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu