A cincizecea premieră: ,,Douăzeci de minute cu îngerul”

În foto Ion Sapdaru ținând o caricatură de Mișu Gălățan

De fiecare dată când mă întorceam acasă la Tulcea, mi se părea că orașul se înnoia, vacanță de vacanță. Pe 23, Babadag, Isaccei și nu numai, răsărea din an în an câte o clădire nouă, sau o alta își schimba înfățișarea. Când plecasem la Constanța să studiez actoria, fostul Cinema Patria era în renovări. Se vorbea prin oraș că o dată refăcută, clădirea va găzdui noul Teatru, deși zvonul nu era concret. Până în anul 2008, an ce a coincis cu punerea în funcțiune a instituției dar și cu terminarea facultății, treceam pe lângă șantier sperând din toată inima (deși visurile mele de Hollywood mă deturnau uneori de la acest gând) că acolo va exista un teatru nou, modern, în care voi avea bucuria de a juca. Fusesem în februarie la deschiderea oficială, întrucât dorința angajării într-un astfel de organism își făcea din ce în ce mai acut simțită prezența. Era anul în care, deși criza financiară încă nu debutase, nu se anunțau vremuri bune pentru tinerii absolvenți de actorie. Abia se promulgase legea teatrelor. Cu patru sute de ani în urmă, Mihai Viteazul a emis o lege, ocolul lui Mihai, prin care îi lega pe țărani de glie. Acum însă, guvernul acelorași Principate Unite îi ,,dezlega de robie” de data aceasta pe alți agricultori, cei ai cuvintelor: actorii nu mai puteau fi angajați pe perioadă nedeterminată. Cu alte cuvinte adio carte de muncă, adio împrumuturi în bancă, adio bunuri mobile sau imobile. Nemulțumirilor și reproșurilor celor din familie li se opuneau obraznicele răspunsuri: ,,Pe vremea voastră tot prostu` avea de muncă” sau ,,Voi v-ați cumpărat de la Petre Roman casa cu trei lei!”. Pentru actorii care erau deja angajați și care-și tratau munca cu seriozitate, legea teatrelor avea și părțile ei bune. În unele instituții de profil, din numărul total de actori angajați, apărea pe scenă doar o parte, iar cealaltă își primea salariile în mod nejustificat. Pe plaiurile noastre, deși romanizate în trecut, tradiția locului a săpat o prăpastie între dicere și facere. Încercând să ne aliniem gândirii occidentale, în politica postdecembristă a țării noastre nu de multe ori s-au copiat forme lipsite de fond. Expresia ,,generație de sacrificiu” urma să fie din nou des folosită în lumea artei și nu numai, așa cum și înaintașii noștri întrebuințaseră termenul în repetate rânduri, pe bună dreptate. Cam acestea erau gândurile noastre de atunci, însă nu atât de puternice încât să treacă pe plan secundar bucuria începerii repetițiilor la primul spectacol al Teatrului cel Tânăr. ,,Nunta lui Figaro” era poate nu spectacolul de debut, dar cu siguranță primul de după absolvirea facultății în cazul multora dintre noi, iar acest lucru nu se poate șterge din memoria niciunui actor. Purtând pe frontispiciu numele scriitorului Jean Bart, clădirea cea nouă ne dădea astfel voie să o însuflețim.

Cei apropiați considerau munca noastră, în acea perioadă incertă și instabilă, un lucru poate copilăresc și necugetat. Noi eram cei care ,,tăiam frunza la câini”, cei care ,,poate ne orientăm spre altceva”, sau ,,ne pierdem timpul cu teatrul ăla”. Nu știu, nu ne-a spus nimeni atunci, dar am simțit din plin și multă vreme un tip de atitudine din partea unora din cei cu care intram în contact: nu eram, cu adevărat, luați în serios. Poate pentru că, în ochii celor mari din oraș, nu eram decât niște copii.

Condus de regizorul și profesorul Ion Dore, teatrul tulcean a marcat premiera spectacolului sus-amintit în august 2008. După vacanță, echipa a făcut cunoștință cu regizorul ei ,,de casă”, alături de care avea să realizeze multe, multe proiecte pe parcursul anilor viitori: Aurel Palade. Palade a adus în lumina reflectoarelor povestea profesorului Miroiu și a frumoasei Mona, personajele piesei de teatru ,,Streaua fără nume” de Mihail Sebastian. Producția a fost un real succes, fiind jucată în cadrul festivalului FestCo al Teatrului de Comedie București.

Iată ce spune Aurel Palade despre Teatrul nostru:
,,Oare e bine să fiu sincer și să mărturisesc că e locul meu special …oaza mea tânără de liniște artistică…pe care din egoism aș vorbi-o altora de rău sau nu aș aminti deloc de ea…doar, doar- să-mi rămână numai mie?....
Aici am trăit povestea (…) în cel mai frumos spațiu teatral posibil cu cei mai frumoși oameni…..să nu spuneți asta la nimeni...”

După primele izbânzi și imense provocări, Teatrul Jean Bart a început să-și consolideze poziția pe plan local. Acum taximetriștii nu mai ridicau nedumeriți din umeri, atunci când li se cerea o cursă către teatru. Așa a început povestea... frumoasă ca cele pe care mi le citea tataia din cartea roșie cu cavaler în armură, ori ca diafilmele pe care le proiecta mama pe zidul dormitorului, înainte de culcare. Frumoasă ca nostalgia copilăriei din care s-au scurs primii șapte ani.

La vârsta la care copilul scoate ochii în lume, vârstă asociată adesea cu etapa bunei creșteri, Teatrul,,Jean Bart” se pregătește, meticulous și temeinic, să devină cunoscut și în afara ,,casei”.

Celebrul actor, regizorși scenarist Ion Sapdaru (n. 4 august 1961, Doroțcaia, Republica Moldova) a acceptat invitația conducerii Teatrului nostru de a monta un spectacol aici. Bucuria lucrului cu un profesionist desăvârșit este dublată și de calitatea textului propus: piesa de teatru  ,,Douăzeci de minunte cu îngerul” de Alecsander Vampilov, tradusă chiar de Sapdaru. O savuroasă metaforă într-un act, populată de personaje ce fac parte din toate mediile sociale –o societate în miniatură- ale cărei cutume se zguduie din temelii atunci când o persoană misterioasă dorește să facă bine fără nici un interes ascuns. Convinși fiind de faptul că omul în esență este în mare parte cinstit, corect și bun (în măsura în care lumea civilizată și-a impus rațional principiile respectului pentru semeni), cei implicați în acțiune vor conștientiza, într-un final, decrepitudinea lor morală. 

Ion Sapdaru a absolvit facultatea de teatru din Chișinău în 1983 și facultatea de film VGIK din Moscova în 1989. Este actor și regizor la Teatrul Național din Iași, este regizor la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani. A fost asistent la Facultatea de teatru George Enescu, Iași (1990-1992, 1994-1997). A fost premiat de Uniter în 2009 pentru cea mai bună piesă, ,,Natură moartă cu nepot obez”, dar după două zile i s-a retras premiul pentru că s-a descoperit că a fost publicat un fragment din piesă (fără știrea autorului) într-o revistă literară din Basarabia, regulamentul interzicând acest lucru. Premile sale, naționale și internationale, numără aproape toate categoriile pentru care ar putea fi nominalizat un actor/regizor. Printre acestea amintim: Premiul Gopo, cel mai bun actor în rol principal - 2007, Premiul pentru cel mai bun actor - Paris, Premiul pentru cel mai bun actor - Cottbus, Germania, Premiul pentru cel mai bun actor - Italia, Premiul pentru cea mai bună regie - British Council 1998, Premiul Uniter pentru cea mai bună piesă - 2009 /neacordat.

A jucat mult în teatru, iar palmaresul său cinematografic este impresionant. Din peliculele în care a apărut extragem: ,,După dealuri”, ,,Amintiri din Epoca de Aur”, ,,4 luni, 3 săptămâniși 2 zile”, ,,A fostsau n-a fost?”, ,,California Dreamin' (nesfârșit)”, ,,Hârtiava fi albastră”. Întrebat despre actoria ce poate fi privită uneori ca pe o unealtă a celebrității, Ion Sapdaru răspunde în stilu-i caracteristic, intelligent și cu umor:

,,În artă şi în teatru trebuie să îţi vezi de treabă. Nu trebuie să urmăreşti scopul de a fi faimos. Faima e relativă în România. Îmi place să fiu un mare anonim. Faimozitatea mea se exprimă în felul următor: atunci când mă duc jos la alimentară şi cer nişte salam, vânzătoarea îmi dă unul proaspăt.”

Duminică, 24 mai 2015 va bate gongul spectacolului cu numărul cincizeci, un număr aproape ezoteric. În Kabala se spune că omul trece prin 50 de praguri ale înțelepciunii. Hercule avea 50 de fii născuți din 50 de surori. În ani, cifra marchează Căsnicia de Aur. Luna este de 50 de ori mai mică decât Pământul. Dar… ce mai contează toate acestea, atâta vreme cât Ion Sapdaru pare că a descoperit el însuși, alături de actorii și tehnicienii Jean Bart, adevărata semnificație a acestei cifre rotunde?

Actorii Ionuț- Paul Ștefan (Anciunghin) și Nelu Serghei (Ugarov) propun personaje delicioase și amuzante prin calitatea jocului actoricesc adus mult în lumina firescului. Mijloacele de expresie, atât în cazul celor doi, cât și al celorlalți actori, sunt economisite cu inteligență, trimițând spre zona actoriei de film. Replicile rostite cu efect, colorate maiestuos în triluri de teatru interbelic nu și-au găsit, sub nicio formă, locul aici. Actorul Cristi Naum, cu seriozitatea și dăruirea specifice, zugrăvește icoana bizară a personajului Homutov, un înger trist, chinuit de povara propriilor sale regrete. Puseul de omenie, rezultat din zbaterea sa lăuntrică, într-o lume putredă și înrăită, nu poate decât să enerveze și să destabilizeze personajele angrenate în joc. Costel Zamfir, energic și expresiv, își dirijează personajul (volubilul și inteligentul Stupak) pe traseul cu obstacole al falsei încrederi în propriile idei. Acesta, revoltat peste măsură de o situație (crede el) previzibilă, pune în pericol aproape cu prozelitism până și căsnicia sa. Personajul frumoasei Faina, soția lui Stiupak, interpretată de talentata Irina Naum, constituie reflexul binelui în mucegaiul societății amintite mai sus. Aceasta, având o deschidere instinctuală către adevăr și bunătate, este prima care își dă seama de bunele intenții ale personajului Homutov. Este oare suficient? Gabriela Ciolacu, cunoscută în teatrul nostru pentru rolurile trăite intens - de obicei femei fatale- acum abordează ceea ce, pentru un actor, se numeste contre-emploi. Femeia de serviciu Vasiuta, cu o viață grea și aspră, obișnuită cu munca ce a ajuns să însemne pentru ea o a doua natură, este cea de-a doua persoană care simte ceea ce cutumele învățate de acasă îi determină pe ceilalți să nu observe: bunătatea!

În cadrul conferinței de presă dedicată evenimentului Premierei, managerul TJB Ionuț-Paul Ștefan a subliniat că ,,Douăzeci de minute cu îngerul” este punctul forte al stagiunii prezente. Acesta a mai precizat, în legătură cu cei șapte ani de activitate, că echipa a rămas în mare parte aceeași de la bun început, numărul de actori mărindu-se, desigur, pe parcurs. Lucrul în toată această perioadă, spune Ștefan, a fost mai mult sau mai puțin greu, însă nicicum ușor.

Ion Sapdaru s-a arătat foarte bucuros că a descoperit la Tulcea o echipă bine închegată, cu actori foarte preocupați de arta lor. ,,Nu există actor genial, actor netalentat, actor prost. Ci doar actor motivat sau nu”, completează regizorul, remarcând că această calitate sine-qua-non a regăsit-o din plin aici.

Cristian Naum, noul director artistic al teatrului tulcean, a încheiat interviul exprimând năzuința ca ,,Jean Bart” să își atingă ținta de a deveni din ce în ce mai prezent în afara granițelor orașului, ocupându-și locul binemeritat în panoplia teatrelor de vizibilitate națională. Naum speră ca în scurt timp atitudinea regizorilor care consideră activitatea teatrala tulceană drept un fenomen periferic izolat să se preschimbe în dorința lor ardentă de a monta spectacole la noi.

Piesa de teatru ,,Douăzeci de minute cu îngerul” se va juca pe 24 și 25 mai, ora 19. Regia este semnată de Ion SAPDARU, scenografia aparține lui Gelu RÎȘCA, iar mișcarea scenică lui Roman JORA. Distribuția: UGAROV (expeditor): Ionuț-Paul ȘTEFAN, ANCHIUGHIN (șofer): Nelu SERGHEI, HOMUTOV (agronom): Cristi NAUM, BAZILSKII (violinist): Mihai GĂLĂȚAN, VASIUTA (femeie de serviciu): Gabriela CIOLACU, STUPAK (inginer): Costel ZAMFIR, FAINA (studentă): Irina NAUM.

Îmi permit să închei cu vorbele regizorului și actorului Ion Sapdaru, alături de care sperăm ca Teatrul,,Jean Bart” să scrie încă multe file de istorie a artei Thaliei:

,,Sunt onorat să pun și eu o piatră mică  în zidirea minunatului edificiu al Teatrului JEAN BART. 50 de premiere reprezintă un număr impresionant, dacă ne gândim la cei câțiva ani de când dobrogenii au hotărât să aibă teatrul lor. Începuturile sunt mereu anevoioase, pline de imprevizibil, iar reacțiile oamenilor sunt mai curând ostile decât prietenoase. Dar trupa ambițioasă pe care am găsit-o aici nu-mi lasă niciun dubiu că steaua Teatrului JEAN BART va străluci mândru pe firmamentul teatrului românesc.

Le multumesc acestor frumoși tineri actori, care își gospodaresc cu talent destinul, că m-au primit printre ei câtva timp pentru a merge împreună în cea de-a cinzecea călătorie în Țara De Dincolo De Oglindă - Teatrul.”

Mihai Gălățan, actor