Muzica rock-artă şi formă de protest în spatele Cortinei de Fier

  Mihai Gălățan

I         Premisele apariţiei muzicii rock, dezvoltarea şi definirea genului

1.1.            Societatea premergătoare apariţiei muzicii rock

1.2.            Orchestraţia specifică și perioada dezvoltării muzicii rock

1.3.            Împărțirea muzicii rock pe genuri și subgenuri

II       Rock-ul -formă de protest în Europa comunistă

2.1.       Dominația sovietică aspura Europei de Est și forme de protest

2.2.       Rock-ul în spatele Cortinei de fier I: R. D. Germană, Polonia, Cehoslovacia

2.3.    Rock-ul în spatele Cortinei de fier II: Ungaria, România, Bulgaria

I.      Premisele apariţiei muzicii rock, dezvoltarea şi definirea genului

I.1. Societatea premergătoare apariţiei muzicii rock

În numeroase articole şi studii dedicate muzicii rock, se precizează că nu este cunoscut momentul apariţiei acesteia. Desigur, lipsa mijloacelor tehnice prin care s-ar fi putut înregistra primele melodii, statutul neoficial - consecinţă a ,,deportării” genului amintit într-o zonă periferică a spaţiului muzical, considerentele  rasiale şi  poate multe alte motive pot explica prezenţa acestui con de umbră pe fila istoriei muzicii moderne.

Punctul de plecare, asupra căruia converg părerile tuturor cercetătorilor, este perioada interbelică, datorită contextului socio-politic existent ce a succcedat Primului Război Mondial.

Pe data de 28 iunie 1914, studentul naţionalist sârb-bosniac Gavrilo Princip l-a asasinat pe moştenitorul tronului austro-ungar, arhiducele Austriei Franz Ferdinand, în timpul vizitei celui din urmă, în oraşul Sarajevo. Acesta este considerat motivul oficial al izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, deşi istoricii sugerează variante mult mai pertinente şi subtile. Una dintre acestea ar fi complicatele alianţe între marile puteri europene în urma înfiinţării Imperiului Federal German (Al II-lea Reich), condus de cancelarul Otto van Bismarck, în anul 1871.

            Primele teatre de război au fost în Africa şi Oceanul Pacific. Intrarea Angliei în luptă a fost una entuziastă, datorită succesului fulminant pe care l-a întâmpinat în războaiele ei colonialiste. Aproximativ 1,4 milioane de soldați indieni și englezi, din Armata Indiei Britanice, au participat la război.  După semnarea păcii, monarhiile totalitare din Europa s-au prăbuşit, s-au înfiinţat state noi, iar multe ţări exotice, trecând aproape necunoscute prin scena politicii mondiale, făceau primii paşi către emancipare. 

În India, procentul ridicat de veterani întorși acasă a determinat creșterea numărului de șomeri. Ideile bolșevice câștigau teren în jurul naționaliștilor indieni, fapt care a adus cu sine o înăsprire a pedepselor aplicate celor ce nu se conformau legilor. Sistarea multor legături comerciale a indus dublarea prețurilor și apariția revoltelor. Sub prezidiul judecătorului Rowlatt s-a înființat o comisie de apărare a Indiei care prevedea sancțiuni aspre pentru cei ce erau considerați dușmani. Toate aceste aspecte, suprapuse pe efectele epidemiei de gripă din 1918, au condus poporul ,,Perlei Coroanei Britanice” către o amplă mișcare de emancipare națională,  păstorită de avocatul Mahatma Gandhi (n: 2 octombrie 1869, Porbandar/Kathiawar, d: 30 ianuarie 1948, New Delhi). Filozofia sa, desprinsă din învățăturile hinduse străvechi ce promovau non-violența și conceptul iubirii pentru dușman, a strâns numeroși adepți. Muzica avea un foarte important rol în asceza omului către pragul cunoașterii dimensiunilor lui spirituale. Mahatma, pe numele său adevărat Mohandas Karamchand Gandhi mărturisea:

             ”Muzica mi-a oferit pace. Îmi aduc aminte de momente în care muzica mi-a liniștit mintea atunci când eram foarte preocupat din cauza unei probleme. Muzica m-a ajutat să îmi depășesc furia.”

             Tradiția muzicală indiană, în care octava este împărțită în douăzeci și două de trepte numite shrutis, iar tema se divide în așa numitele ragas (mici unități de bază ale improvizației),  cuprinde două mari categorii clasice: Charnati și Hindustani. Foarte deschise către arta improvizației, cântecele Indiei au fost unele din principalele surse de inspirație ale rockului psihedelic din anii ”60 – ”70.

Poetul indian Rabindranath Tagore integrează muzica în contextul meditației hinduse:

 “Muzica e cea mai pură formă a artei... de aceea adevărații poeți, care sunt observatorii adevărați, caută să explice universul în formă muzicală... Cântărețul are totul în interiorul său. Notele ies la iveala propriei sale ființe. Nu sunt materiale adunate din exterior.”

Ideile promovate de discipolii învățaților indieni (iubirea aproapelui, puterea privită ca o caracteristică a voinței,  ci nu a calităților fizice, etc.),  întâlnite în majoritatea lor la toate religiile, au fost împrumutate de generația  flower power a anilor 60, regăsindu-se în discursul unui alt martir al păcii, Martin Luther King junior. Acesta spunea:

”Nonviolența reprezintă evitarea nu numai a violenței fizice exterioare, ci și a celei profunde, spirituale. Nu trebuie doar să refuzi împușcarea unui om, ci trebuie să refuzi să-l urăști.”

Martin Luther King Jr. (15 ianuarie 1929 –4 aprilie 1968) a fost un pastor nord-american licențiat în sociologie, militant al drepturilor civile ale afro-americanilor. Orator desăvârșit, King a condus protestele nonviolente din Albany, Georgia și din Birmingham, Alabama, proteste ce s-au împotrivit segregației. Aceste revolte au stârnit atenția presei vremii, din cauza înăbușirii lor violente de către oficialități. Pe 14 octombrie 1964, a primit premiul Nobel pentru pace, tocmai din pricina acestor acțiuni care, pe de altă parte, l-au plasat în atenția FBI-ului pentru tot restul vieții. În timpul marșului pentru libertate și locuri de muncă din 1963, King a rostit celebrul său discurs I Have a Dream (Am un vis), ce l-a așezat în fruntea listei celor mai înzestrați retori americani:

”Visez ca într-o zi cei patru copii ai mei să trăiască într-o societate care nu îi va judeca în funcție de culoarea pielii, ci doar în funcție de conținutul caracterului lor.”

Pe data de 29 martie 1968, King merge în Thenesee pentru a sprijini greva muncitorilor de culoare din serviciul public sanitar. Cazat în motelul Lorraine, pe data de 4 aprilie, a fost împușcat mortal de recidivistul James Earl Ray, în balconul imobilului.

Afro-americanii traversau, alături de liderii lor, cea mai spectaculoasă și elaborată mișcare socială, presărată cu proteste pașnice menite a câștiga egalitatea cu cei albi, cât și garanția respectării drepturilor fundamentale ale omului. Originari din Africa, aceștia au fost aduși pe continentul european pentru prima dată în 1482, de către portughezii care construiseră primele avanposturi comerciale  de pe secetosul continent. După descoperirea Americilor, vânzarea sclavilor atinge apogeul. Odată cu începutul mișcărilor naționaliste din coloniile din  Africa, se face auzit și strigătul de libertate al comunităților negre din Statele Unite, strigăt prezent totodată în melodii de luptă și libertate. Astfel, ritmurile africane răsunau pe câmpurile aurii din America de Nord. Iar de aici până apariția blues-ului și apoi a muzicii rock and roll nu mai era decât un mic pas.

Muzica africană, exceptând muzica din nord (puternic influențată de limbajul muzical grec și roman, ulterior intrând sub sfera dominației celui arab), este construită în jurul ritmurilor naturii. Dansurile și cântecele africane sunt ritualice, marcând evenimente importante din viața omului (naștere, nuntă, înmormântare) sau serbează anumite evenimente și ipostaze ale vieții cotidiene (munca la câmp, vânătoarea), nici unul dintre acestea nefiind interpretate în afara contextului său.

În anumite comunități de pe continent, limbajul locuitorilor este obligatoriu însoțit de cânt, deoarece altfel nu este inteligibil. Poate chiar de aceea, unul din instrumentele tradiționale este toba ,,vorbitoare”- un instrument de percuție care, odată lovit, mimează intensitatea și tonul vocii omenești. Este cunoscută o bogată varietate de tobe tradiționale africane, instrumente de suflat și instrumente cu coarde. Influența muzicii africane (adusă odată cu navele încărcate cu sclavi) asupra celei nord americane este majoră. Blues-ul a apărut datorită amestecului ritmurilor specific africane, vesele și energice.

Muzica rock, fiind inspirată din muzica popoarelor dominate (devenite cunoscute maselor largi abia începând cu prima jumătate a secolului al XX-lea), a păstrat întotdeauna coordonatele instigării la protest împotriva asupririi și a fost unul dintre cele mai importante simboluri ale ideii de libertate, ocupând un loc hotărâtor pe tabla evenimentelor majore ale secolului XX.

După analiza propozițiilor esențiale socio-politice din care se deduce punctul de plecare al fenomenului rock, se impune o trecere în revistă a elementelor tehnice constitutive, strâns legate de epoca marilor descoperiri ale secolului al XIX-lea.

Muzica rock datorează sunetul său specific chitării electice. Derivă logic faptul că nici un titlu muzical nu poate fi încadrat în categoria muzică rock, dacă aceasta premerge apariția chitarei amplificate electric. Chitara electrică este un instrument muzical cu coarde și doze electromagnetice care transformă vibrațiile în curent electric, ulterior amplificat.

Încă din Antichitate, omul s-a arătat interesat de studierea fenomenelor electrice. În anul 900 î.Hr., un pastor grec pe nume Magnus a observant că hainele sale, ce conțineau elemente metalice, sunt atrase de pereții unei peșteri, botezate ulterior Magnesia, de la numele căreia vine denumirea de magnet. În secolul al IX-lea, chinezii foloseau acul magnetic, folosit la orientarea în spațiu. În 1600, englezul William Gilbert descoperă că pământul este un uriaș magnet, ceea ce explică procesul de utilizare a busolei. În 1729, Stephen Grey constată că electricitatea poate fi transportată prin intermediul unor fire metalice dintr-un loc în altul.  În 1745, fizicianul olandez Pieter van Musschenbroek, în dorința de a afla dacă electricitatea se poate propaga prin apă, construiește primul condensator. În anul 1752, fizicianul american Benjamin Franklin realizează cunoscutul experiment cu zmeul înălțat pe furtună, prin care a reușit să demonstreze că fulgerul nu este altceva decât o descărcare electrică. Anul 1831, vine cu o nouă descoperire: Michael Faraday reușește să producă current electric cu ajutorul magnetismului și enunță Legea Inducției Electromagnetice. În 1838, Samuel Morse inventează telegraful, iar fizicienii Gauss și Kirchoff reușesc să instaleze primii stâlpi.  La 28 iulie 1856, se naște inventatorul și fizicianul istro-român Nikola Tesla (Nicolae Drăghici Teslaru), geniul căruia omenirea îi datorează descoperirea curentului alternativ și numeroaselor invenții precum radioul, tehnologia wireless (telecomanda), energia liberă, electroterapia, submarinul electric și multe altele. Pe 24 decembrie 1877, Thomas Edison patentează cea mai recentă invenție a sa: fonograful. Primele cuvinte înregistrate pe un cilindru metalic au aparținut creatorului aparatului: "Mary had a little lamb..." (Mary avea un mieluț). Aceste noi experimente și inovații au condus interesul contemporanilor către zone neexploatate și extrem de atractive publicului larg, cum ar fi înregistrarea și amplificarea sunetului. Prin anii 1910, s-a încercat inserarea transmițătoarelor telefonice în banjouri și viori. Prin anii 20, câțiva pasionați   au incercat montarea microfoanelor pe gâtul instrumentelor, dar semnalul recepționat era foarte slab. Datorită multitudinii de experimente în domeniu, mulți indivizi și-au asumat, de-alungul timpului, meritul inventării chitarei electrice. Totuși prima chitară amplificată electric a fost proiectată în 1931 de George Beauchamp, poreclită ,,Frying Pan” (Tigaie) datorită aluminiului din care era confecționată și al corpului mic și rotund. Din păcate, designul lăsa mult de dorit. Peste câțiva ani, Les Paul îi îmbunătățește aspectul. Nevoia dezvoltării tehnologiei de producere în masă a acestui instrument era în creștere: orchestrele deveneau din ce în ce mai mari, iar chitariștii intrau în competiție cu colegii-instrumentiști mai ,,gălăgioși”. Astfel că, în 1932, chitara electrică era deja pe piață. Printre producători amintim: Rickenbacker - 1932, Dobro -1933, National, AudioVox, Volu-tone - 1934,Vega, Epiphone, Gibson - 1935.

În 1952, un electrician, reparator de aparate radio pe nume Leo Fender, ajutat de Doc Kaufman, concepe o chitară electrică cu un sunet mai de calitate, diminuând considerabil costurile producției. Chitara Fender devine prima chitară electrică relativ ieftină de pe piață. În 1954, apare o nouă variantă a chitarei Fender, frumos lustruită și cu un aspect atractiv - Stratocasterul. Acesta va revoluționa sunetul rock-ului, devenind chitara preferată a multor muzicieni renumiți, precum Jimi Hendrix, Stevie Ray Vaughan, Eric Clapton.

Primul spectacol despre care există mărturia că ar fi fost folosită o chitară electrică, s-a desfășurat în 1932, instrumentistul fiind Gage Brewer. Primele înregistrări datează din 1933 și sunt realizate de chitariști de muzică hawaiană.

Prin anii 60, chitariștii au început să caute noi tonuri și efecte, descoperind (mai bine spus revenind la) sunetul distorsionat, evitat cu îndârjire în trecut. Acest efect era obținut prin over-drive, adică intensificarea semnalului preamplificatorului, dincolo de limitele la care sunetul să mai fie tradus fidel. Astfel s-a obținut acel sunet răgușit, tăios, specific muzicii rock. Sesizăndu-se popularitatea tot mai mare a distors-ului, fabricanții au proiectat amplificatoare pe care să fie replicat din ce în ce mai ușor sunetul, folosind două canale - unul pentru sunetul ,,curat”, iar un altul pentru ,,bâzâială”, reglajul făcându-se relativ ușor. Tot în anii 60, a apărut pedala - acea cutiuță cu circuite ce stă așezată pe jos, fiind acționată de chitarist prin apăsarea cu piciorul. Avantajul era că muzicianul putea schimba efectele fără să se întrerupă din cântat.

1.2.    Orchestraţia specifică și perioada dezvoltării muzicii rock

După apariția chitarei electrice a existat o elipsă de câțiva ani buni până ca acest instrument să poată ajunge în mâinile muzicienilor, într-un mod cât decât accesibil. În anii 30, prețul unui asemenea produs era de 150 de dolari, aproximativ 2000 de dolari în moneda de astăzi. Punând la socoteală și efectul devastator al marii crize financiare ce a lovit deopotrivă statele bogate și sărace înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, putem admite că achiziționarea unui astfel de bun putea fi considerată un moft. Astfel, muzica rock and roll va atinge apogeul după război. Dezvoltându-se din rhythm n blues, care la rândul său se trage din jazz și swing, cu influențe godspell, folk și country, muzica rock and roll deschide, începând cu anii 60, cărarea fenomenului de răsunet mondial ce și-a păstrat din vechea titulatură doar ultimul cuvânt: rock.

Catalizatorul prizei acestui fenomen se regăsește în apariția culturii pop. Aceasta, o cultură a maselor, căpătase consistență la începutul secolului al XX-lea sub influența unor artiști neo-dadaiști care inseraseră în operele lor obiecte uzitate în viața de zi cu zi. S-a creat astfel un curent lipsit de pretenții sofisticate ce se opunea artei academice oficiale a elitelor. Apărută în Statele Unite și Anglia, cultura pop se va răspândi pe tot globul până în secolul XXI. Inițial considerată kitch, aceasta a devenit cu timpul complexă și elaborată, dând naștere unor opere de artă plastică, cinematografică și muzicală de mare rafinament. Unul dintre cei mai de seamă critici literari contemporani, Northrop Frye, susține această teză:

”Pop Art este descrisă ca fiind vulgară de către oamenii cultivați ai vremurilor ei; apoi tinde să avanseze spre o delicată lumină a eleganței, iar oamenii instruiți devin interesați de ea.”

Denumirea provine din prescurtarea cuvântului popular, traversând și spre muzică, marcând nașterea stilului pop. Folclorul a avut o pondere fundamentală, devenind factorul principal de influență tematică și compozițională. Dar nu trebuie confundați termenii: popular music este total diferit de muzica folclorică.

American Heritage Dictionary și Merriam-Webster Dictionary pun semnul echivalenței între rock and roll și rock. Encyclopædia Britannica, pe de altă parte, separă clar cei doi termeni, pe primul asociindu-l cu începuturile din anii 50, iar pe cel de-al doilea definindu-l ca stil muzical contemporan, cu granițe mult mai flexibile, care derivă din același nucleu. Trebuie să admitem, deci, că expresia rock and roll are cel puțin două înțelesuri.

Termenul provine din lumea marinarilor, descriind mișcările și sunetele pe care le face un vas pe apă, apoi s-a extins și la șinele de tren. Sintagma, deviind mult de la înțelesul inițial, folosită acum cu sensul de a dansa (având și conotație sexuală), apare, destul de înterupt totuși, în melodiile cântăreților de culoare din anii 30 și 40. Aceștia, inspirându-se din izvorul vast al muzicii de proveniență africană, au adoptat ritmul alert redat în general de un singur instrumentist. Setul de tobe reprezintă un instrument de percuție elaborat care permite acționarea de către baterist a maxim patru elemente în același timp. Tobele - instrumente membranofone, sunt lovite cu niște bețe speciale din lemn, în unele cazuri metal, ori cu măturele, sau chiar cu palmele și degetele. Setul de tobe mai conține pedale așezate pe jos, acționate cu piciorul, unul sau mai multe cinele și alte elemente alese în funcție de preferințele toboșarului. Pe măsura trecerii timpului, kiturile de tobe au devenit mai complexe, mărindu-și dimensiunile. În ultimile decenii au apărut tobele electronice, ușor de transportat. Un alt instrument de bază în muzica rock este chitara bass. Soră mai tânără a contrabasului, chitara bass, sub forma ei cea mai răspândită, are patru corzi. Griful este destul de lung și distanțele între tastiere sunt mai mari decât la chitară.

În anii 30, inventatorul și muzicianul Paul Tutmarc a proiectat prima chitară bass modernă, un instrument ce putea fi ținut în poziție orizontală atunci când era folosit. În 1951, Leo Fender lansează pe piața instrumentelor musicale Fender Precision Bass. Vânzările cresc simțitor, bassul lui Fender devenind preferatul muzicienilor perioadei. Era ușor de transportat și de mânuit.

Aparatele ce produc sunete muzicale utilizate în rock sunt numeroase, folosindu-se aproape orice tip de instrument în jurul coloanei vertebrale a genului - formația compusă din chitară, bass și tobă. Măsura unei teme rock este în general de 4/4. Forma de strofă-refren se repetă pe parcursul melodiei, intro-ul și coda (sau outro-ul) utilizându-se doar o singură dată. Apar de multe ori pasaje solistice în care se reia partitura vocalistului sau se realizează o improvizație compatibilă cu acordurile de bază.

”Crearea și distrugerea armoniilor sau a tensiunilor ,,statistice” este esențială pentru menținerea dramatismului compoziției. Orice compoziție (sau improvizație) ce rămâne consonantă și ,,normală” pe durata desfășurării ei este, pentru mine, echivalentă cu vizionarea unui film doar cu baieți de treabă.”

Frank Zappa, despre improvizația în muzica rock

Foarte răspândit este termenul Middle 8 sau bridge - acea parte a unui cântec ce sună cu totul diferit față de întregul ansamblu. Se numește middle 8 pentru că apare la mijlocul lucrării (middle= mijloc) și se întinde în general pe durata a 8 măsuri. De cele mai multe ori este vorba chiar de solo-ul de chitară. O schemă des întâlnită este aceasta:

Intro-{vers-refren}{ vers-refren }-Middle 8-{refren}-{refren}-(Outro)

Dat fiind caracterul experimental al începuturilor, nu se poate stabili cu exactitate care este prima melodie rock and roll, deși multă lume greșit apreciază că piatra de hotar a genului ar fi Rock Around the Clock a lui Bill Halley (1954).

În 1922, melodia My Man Rocks Me (With One Steady Roll) a cântăreței Trixie Smith, care deși este un blues lent, dar ritmat (și conține în titlu cele două cuvinte cheie), nu are nici pe departe caracteristicile specifice genului muzical pe care îl discutăm. În 1938, apare pe piață swing-ul ,,Rock it for me” de Chick Webb și tot în 1938 ,,Rock Me”, înregistrare a surorii Rosetta Tharpe, un city blues cu chitară electrică. În 1948, Roy Brown compune ,,Good Rocking Tonight”, în care parodiază muzica bisericească, inserând aluzii despre sex și băutură. Melodia va fi preluată de Elvis Presley în 1954. Jackie Brenston și Delta Cats (formație din care făcea parte și Ike Turner), înregistrează în 1951 melodia Rocket 88, despre care solistul a afirmat că este prima melodie rock and roll în adevăratul sens al cuvântului.  Interpreți albi, precum Elvis Presley, Jerry Lee Lewis sau Bill Halley, prelucrau blues-uri vechi, adăugându-le elemente moderne. În același timp, o generație nouă de artiști afro-americani (Little Richard, Chuck Berry) au profitat de prăbușirea unor bariere rasiale și au lansat era rock and roll.

Cât despre primul disc rock and roll, cântărețul și istoricul rock Harry Hepcat mărturisește:

”Rock and Roll? Îl recunosc atunci când îl aud. Prima dată când am recunoscut acel ceva special, ce se poate numi rock and roll, a fost în 1949 pe când ascultam 'The Fat Man' a lui Fats Domino.”

În 2004, melodia ,,That”s all right momma", cântată de Elvis Presley, este prezentată de revista Rolling Stone Magazine ca fiind prima melodie rock and roll, deși o sumă de înregistrări premergătoare celei menționate demonstrează contrariul. Publicația The Guardian recunoaște că apariția rock-ului nu i se datorează lui Presley, chiar dacă acesta a adus inovații majore ce au dus la cristalizarea formei pe care o cunoaștem astăzi.

”Multă lume pare să creadă că eu am cerat acest fenomen, dar muzica rock 'n' roll exista mult înainte de venirea mea.„

Elvis Presley

Ray Charles considera că energicul Little Richard a inventat o nouă muzică, pe care o cânta ani buni înaintea înregistrării hitului său Tutti Frutti, în 1955. Chuck Berry a avut o influență fundamentală în conturarea trăsăturilor de bază ale acestui tip de muzică, adăugând atât intro-urile susținute prin solo-uri puternice de chitară, cât și break-urile caracteristice (Johnnie B. Goode- 1958). Chitaristul formației Rolling Stones, Keith Richards, spune în documentarul Hail! Hail! Rock 'n' Roll că Chuck Berry a fost primul care a tradus notele pianului în acorduri de chitară electrică, oferind rock-ului acea semnătură inconfundabilă. În melodia ,,Maybellene", Berry folosește overdrive-ul. Totuși punerea frecventă în practică a sunetului distorsionat este o recunoscută caracteristică a stilului chitariștilor Willie Johnson și Pat Hare. Aceștia, la începutul anilor 50, au folosit și power-chords (acordurille tăioase, distorsionate, realizate prin barre-uri). Prima melodie înregistrată cu acest tip de armonii - astăzi element indisolubil muzicii rock- este How Many More Years, din 1951, a formației Howlin' Wolf, cu Johnson la chitară.

Unii documentariști susțin că prima înregistrare rock and roll a fost făcută tocmai în 1929 de  Blind Roosevelt Graves și fratele său, interpretând Crazy About My Baby. Dar similitudinea între partitura respectivă și muzica tânără a anilor 50 poate fi doar o simplă coincidență.

Pe data de 21 martie 1952, un disk-jokey pe nume Alan Freed, poreclit Moondog, recunoscut ca fiind cel care a implementat și fixat termenul de rock and roll în vocabularul radio-ascultătorilor săi, organizează un concert în Cleeveland. Au participat aproape 25.000 de oameni, în majoritatea lor afro-americani. În timp ce artiști precum Dominoes și Paul "Hucklebuck" Williams evoluau pe scenă, mii de plătitori de bilet, cărora nu li s-a permis intrarea, deveniseră gălăgioși. Din acest motiv, spectacolul s-a încheiat mai devreme. După ani, evenimentul a fost numit primul concert rock and roll. Acest concert, împreună cu o sumă de alți factori, a îndreptat atenția autorităților asupra poaspetei mișcări. Cenzura a devenit mai atentă la textele melodiilor, iar școlile au interzis dansul pe șlagărele noi la baluri și reuniuni. Formația The Weavers este marginalizată din cauza aderenței membrilor ei la ideile politice de stânga, iar contractul acestora cu casa de discuri este anulat.

 În 1955, câteva mii de scrisori, redactate în majoritatea lor de tineri adulți, sunt trimise la diverse posturi de radio din Chicago. Scrisorile acuză vulgaritățile din melodiile nou difuzate, iar gazetele scriu că discurile vor fi atent selecționate, în special cele rhythm and blues- adică cele ale muzicanților negri. Un an mai târziu, Gene Vincent este acuzat de obscenitate în public și este amendat cu 10.000 de dolari din cauza înterpretării piesei "Woman Love". Invitat la emisiunea lui Ed Sullivan, Elvis Presley va fi filmat de la talie în sus, întrucât mișcările picioarelor sale fuseseră catalogate drept indecente, conform standardelor anului 1957.  În 1958, The Mutual Broadcasting System, una dintre cele mai respectate stații de radio, apreciată pentru știrile foarte bine realizate, a declarat că nu va mai difuza muzică rock, pe motiv că e nebunească, monotonă și vulgară. Toate aceste probleme nu au oprit vânzările (în 1953 s-au vândut 15 milioane de discuri rhythm and blues) și nici interesul în continuă creștere al populației albe către noua abordare muzicală. Pe la finele anilor 50 însă, fenomenul se mai estompase, deși tocmai atunci a devenit cunoscut Chubby Checker, cu hitul de răsunet Do The Twist, iar grupuri feminine începuseră să se afirme cu curaj (The Chantels, The Shirelles, The Crystals). Motivele stagnării erau reprezentate de o serie de evenimente ce au lăsat scena rock aproape pustie. Pe 3 februarie 1959, cântăreții Ritchie Valens (cunoscut pentru La Bamba),  Buddy Holly, și JP Richardson au murit într-un accident de avion aproape de Clear Lake, Iowa. Acea tristă zi a rămas în istoria rock-ului cu denumirea  The Day The Music Died (Ziua în care muzica a murit). În această perioadă Elvis își satisfăcea stagiul militar, iar Chuck Berry și Jerry Lee Lewis erau cercetați penal. Little Richard, aflat într-un turneu în Australia, a fost martorul aterizării satelitului sovietic Sputnik, considerând acesta un semn pe care i-l trimisese Dumnezeu. Din acest motiv a renunțat la muzică și a îmbrăcat haină preoțească. Toate semnele duceau către idea că rockul își trăia ultimile zile. Și totuși… resuscitarea rock-ului american a venit de peste ocean, tocmai din Anglia.

 1.3         Împărțirea rock-ului în genuri și subgenuri

Fenomenul rock and roll a câștigat popularitate în anii 50 pe tot continentul american. Cântărețul Ritchie Valens prin hitul La Bamba, cântat în spaniolă, a cucerit pubicul țărilor latine din America. În 1958, Daniel Flores, numit de unii ,,bunicul rock-ului latin” înregistrează șlagărul Tequilla. Formația argentiniană Los Chicos Latinos încasează vânzări importante cu albumul Maravilloso Maravilloso atât în sud cât și în Statele Unite. Europa de Est, izolată de restul lumii din cauza Cortinei de Fier, aflase prea puțin sau nimic despre muzica tinerilor din vest. Nici Europa occidentală nu era departe. Cu toate acestea, Regatul Unit a găzduit în deceniul al șaselea numeroase concerte ale artiștilor de peste ocean. Vorbind aceeași limbă, nefiind mari diferențe între cele două culturi, tinerii englezi erau familiarizați cu tot ce era nou în America de Nord. Una din sursele de informare era cinematograful. Filmele Blackboard Jungle și Rock Around the Clock, ambele din 1955, atrăgeau o mulțime de adolescenți. Sălile de cinema englezești se degradau vizibil, deoarece spectatorii dansau, distrugând scaunele, pe melodiile lui Bill Halley. Acest fenomen a ascuțit vigilența autorităților engleze, care au asociat pentru prima oară muzica tânără cu delincvența. Astfel se explică statutul neoficial, underground, pe care l-au avut primele formații britanice. Cântecele rock and roll erau interzise la televizor sau radio. Dar asta nu a împiedicat artiști precum Elvis Presley sau Jerry Lee Jewis să ocupe locuri fruntașe în topurile engleze. Tendința caselor de discuri, dictată de rațiuni comerciale, a fost aceea de a încerca să încurajeze noua generație de muzicieni să imite stilul formațiilor la modă. Rezultatele nu erau rele, artiști precum Cliff Richards și The Shaddows sau Tommy Steele au avut rezultate interesante. S-a încercat și o ironizare a genului muzical, susținută de grupul The Goons (Prostovanii). Din păcate toate aceste încercări nu se ridicau nici pe departe la înălțimea performanțelor obținute în America. Din acest motiv,  nimeni nu a putut să prevadă răsturnarea de situație ce urma să vină în doar câțiva ani...

Invazia Britanică

Câțiva tineri din Liverpool formaseră prin anul 1962 un mic focar al muzicii de inspirație americană, căreia i s-au adăugat trăsături specific locale. Una dintre formațiile nou apărute, intitulată The Beatles, tocmai înregistrase albumul de debut. Un scurt film despre povestea grupului a fost difuzat pe data de 22 noiembrie 1963, în timpul programului matinal al postului de televiziune newyorkez CBS. Deși programată, reluarea nu s-a mai putut introduce în grila de programe din cauza asasinării președintelui J. F. Kennedy. Cu toatea acestea, peste numai patru luni, trupa a fost invitată să apară în direct la celebra emisiune tv The Ed Sullivan Show. Raiting-urile indicau faptul că aproape 45% din cei ce aveau televizoare au vizionat transmisiunea. Poate numai țipetele frenetice ale fetelor din sală puteau anticipa fulminantul succes ce i-a ridicat peste noapte pe cei patru băieți în vârful topurilor muzicale. Niciun alt interpret sau ansamblu din trecut nu mai reușise performanța lor: ocuparea primelor cinci poziții în graficul hiturilor lunii aprilie 1964. Faima grupului a crescut o dată cu trecerea anilor, beetle-mania continuând decenii la rând după 1970, anul dezbinării trupei.

Până în 1966, au trecut oceanul și alte trupe britanice cum ar fi The Animals, The Kinks, The Rolling Stones, The Who. Studiile arată că fenomenul exodului formațiilor engleze în America de Nord a împins cultura pop în centrul atenției omului obișnuit, făcând-o accesibilă, actuală și de mare impact. Invazia britanică a creat un nou gen de rock și a cauzat trecerea în plan secund a grupurilor vocale feminine, a trupelor de muzică surf (The Beach Boys) sau a grupurilor folk.

Rockul psychedelic și progresiv

Pe la jumătatea anilor 60, formația The Beatles a început să renunțe la ritmurile vesele și școlărești cât și la cadențele comestibile inspirate din spectacolele Music-Hall, orietându-se către un limbaj mai elaborat și un sound mai agresiv. Costumele cu cravate s-au transformat în ii sau haine colorate, iar pletele și bărbile creșteau în voie, în ciuda vigilenței autorităților, sfidând privirile piezișe ale celor în vârstă.

”Părul lung era stindardul hippioților – simbol nu numai de rebeliune ci și al noilor posibilități... sugerând egalitatea dintre bărbați și femei. Mai mult, îmbrăcămintea lor făcea, de asemenea, mărturisiri. Haine de lucru (blugi, tricouri) sugerau respingerea materialismului. Îmbrăcămintea altor popoare... reprezenta conștiința colectivă și critica imperialismul și egoismul Statelor Unite.”

Scott Miller, dramaturg

Apăruse o nouă generație - generația hippie. Cuvântul hippie vine de la hipster, denumire care indica acea categorie de tineri din San Francisco sau New York (Statele Unite ale Americii), ce ascultau muzică modernă și erau uniți împotriva pierderii valențelor spirituale ale individului din cauza societății capitaliste de consum. Rădăcina termenului este cuvântul hip, a cărui origine nu este cunoscută, deși se bănuiește că ar veni din argoul afro-american, însemnând la modă. Statele Unite asistau la nașterea unui fenomen de mare amploare, ce a cuprins majoritatea țărilor Europei de Vest, până la jumătatea anilor 70. Contra-cultura- noua interpretare a Visului American- apăruse ca reacție la intervenția masivă a forțelor armate americane în Vietnam. Generația născută imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, foarte numeroasă dealtfel, își cerea drepturile, ieșind în stradă și protestând împotriva violenței, a discriminării rasiale și a celei sexuale. Mesaje anti-violență deveneau din ce în ce mai prezente în melodiile artiștilor vremii, iar idei despre libertatea sexuală, drepturile omului și pacea în lume se propagau din ce în ce mai mult prin mediile tinere.

Formația The Birds a făcut legătura dintre muzica beat și folk, prin compoziția lui Bob Dylan intitulată Hey, mr. Tambourine man din anul 1965. De atunci, sursele de inspirație ce conspirau la realizarea rockului post-beat s-au extrapolat și la folclorul altor popoare. Muzica devenise mai sofisticată, cu influențe asiatice, numărul de instrumente folosite devenind direct proporțional cu multitudinea de teme noi. Odată cu armoniile cele proaspăt împrumutate, muzicienii hippie au adus din India și substanțe halucinogene care avut un mare impact asupra sunetului în rock-ul psychedelic. Melodiile deveniseră ,,spațiale”, poate chiar mistice (datorită marijuanei sau a LSD-ului). Unitatea și monotonia din trecut lăsau loc schimbărilor bruște de ritm, iar improvizația era așezată la loc de cinste. Începea era marilor capodopere. Compoziția San Francisco (Be Sure to Wear Flowers in Your Hair) compusă de John Phillips, membru al grupului The Mamas & the Papas, cântată de Scott McKenzie, s-a vândut în peste un milion de exemplare. Era anul 1967, iar hitul San Francisco devenise imnul ,,verii iubirii”- aproximativ 100.000 de tineri au luat cu asalt cartierul Haight/Ashbury din oraș, trăind sub cerul liber, hrănindu-se cu dragoste și făcând rabat de avantajele vieții moderne.

”If you're going to San Francisco,

be sure to wear some flowers in your hair...

If you're going to San Francisco,

You're gonna meet some gentle people there.”

 În anul 1968  actorii James Rado și Gerome Ragni au scris libretul operei rock intitulată Hair, pe muzica lui Galt MacDermot. Teatrologul John Kenrick își amintește:

”Această explozie de dictonuri revoluționare, profan și hard rock, a zguduit din temelii teatrul muzical... Cei mai mulți din lumea teatrului refuzau că privească Hair altfel decât ca pe o treabă gălăgioasă.”

Conceptul de operă rock se crede că fost inventat în 1966, atunci când Pete Townshend, chitaristul formației The Who, a prezentat unui prieten o înregistrare comică. Constatarea celui din urmă ar fi fost că ciudata melodie ar fi o operă rock. În 1967, grupul Nirvana (altul decât cel american din anii 90)  prezintă The Story of Simon Simopath, primul album ale cărui melodii erau legate între ele de o poveste. Libretul Timmy (al grupului The Who), realizat la doi ani după aceea, a constituit sursa de inspirație pentru Tim Rice și Andrew Lloyd Webber. Cei doi artiști au compus controversatul album-concept Jesus Christ Superstar, în 1970. Diferența dintre album concept și operă rock este aceea că primul conține melodii care au legătură între ele, iar opera rock presupune existența unui libret ce se poate monta pe scenă cu actori sau muzicieni. În 1971 Jesus Christ Superstar a fost adaptat scenic. De atunci până astăzi, o mulțime de musicaluri rock au văzut luminile rampei sau au fost ecranizate. Printre cele mai importante se numără Grease de Jim Jacobs și Warren Casey -1972; Fantoma paradisului de Brian De Palma și Paul Williams- 1974, Evita de Tim Rice și Andrew Lloyd Webber- 1976; István, a király de János Bródy și Levente Szörényi (Ungaria) -1983; Hedwig and the Angry Inch de John Cameron Mitchell-1998.

Politic și social, fenomenul hippie a luat amploare, depășind granițele țării de origine. Au avut loc revolte în orașe europene precum  Londra, Amsterdam, Paris, Roma și Berlinul de Vest. Protestele au penetrat Cortina de Fier, mobilizând și tinerii cehoslovaci. În 1968, piesa lui McKenzie devenise imnul Primăverii de la Praga. Mișcarea populară a avut ca scop înlăturarea influenței sovietice în teritoriu. Din păcate a fost reprimată brutal, România și Albania fiind singurele state comuniste care nu au intervenit în înăbușirea conflictului, ba chiar au criticat dur U.R.S.S. pentru acțiunile sale.

Din anul 1973, anul retragerii trupelor americane din Vietnam, respectiv anul demisiei controversatului președinte Richard Nixon, mișcarea hippie s-a mai stăvilit, deși practicanți ai modului de viață flower power există și astăzi.

Chiar dacă epicentrul frământărilor sociale era localizat în S.U.A. (având reprezentanți de seamă precum Jimmi Hendrix, Janis Joplin, The Doors), muzica rock prindea din ce în ce mai mult contur în Anglia, astfel că un nou val de formații progresive sau psychedelice își pregătea exodul. Genesis, Pink Floyd, Deep Purple, Yes sunt doar câteva dintre ele. Muzica lor era intelectualizată, iar sub influența musical-urilor rock, concertele deveneau spectacole de sunet și lumini. Performerii purtau costume sau machiaje sofisticate. De exemplu solistul Genesis, Peter Gabriel (cunoscut pe larg publicului român după 1989 datorită melodiilor Steam și Sledgehammer) își rădea creștetul, lăsând restul părului să-i cadă lung pe umeri, purta costume din cele mai neobișnuite și își picta chipul. Arthur Brown cânta hitul Fire, având așezată pe cap o cască metalică în flăcări. David Bowie își tăia de la rădăcină sprâncenele și purta lentile de contact. Această abordare teatrală, la începutul anilor 70, a dat naștere unui nou gen rock.

Glam rock

La începutul anilor 70, tânărul Mark Bolan a transformat grupul său folk, numit T-rex, într-o formație de chitare electrice. Invitat pe platoul unei emisiuni televizate în 1971, acesta apare îmbrăcat în argintiu sclipitor, cântând melodia Hot Love. Înfățișarea sa, la fel ca și a majorității celor ce făceau parte din acest curent, era androgină. Pantofii cu toc deveniseră elemente caracteristice ale muzicienilor Glam. Subiectele versurilor erau mai puțin revoluționare și lipsite de profunzime, cu toate că unele formații precum Roxy Music și Queen au dat dovadă de mare rafinament. Subiectele preferate erau cele mistice (Alice Cooper) sau SF (Ziggie Stardust). Deși glam rock-ul a apărut datorită curentului psychedelic, a ajuns totuși să se opună din răsputeri acestuia, de unde și vestimentația stridentă, aproape caricaturală, ce ironiza îmbrăcămintea suprarealistă a predecesorilor. Formația Slade era împotriva principiilor estetice ce îi defineau la început pe componenții trupei The Beatles. Dacă cei patru tineri din Liverpool erau drăguți și aparent frumos educați, rockerii originari din Wolverhampton, Anglia, cunoscuți sub numele de Slade, se vroiau a fi exact invers. Cu aspect neanderthalian, tunsori oribile și sound gălăgios, aceștia s-au ferit de excese în viața particulară, ceea ce poate sugera caracterul parodic al artei lor. Acest gen muzical a inspirat grupuri precum Kiss sau Twisted Sisters (în ceea ce, ulterior, urma să devină glam-metal), sau formații precum Culture Club sau Frankie Goes To Hollywood (dacă ne referim la politica sexuală abordată). Curentele gothic, black și death metal, cât și muzicieni ca Marilyn Manson, Placebo sau Lordi, au împrumutat de la glam-rockeri arta machiajului profesional.

Hard Rock și Heavy Metal

Începând cu anul 1965, hard rockul își face simțită prezența din ce în ce mai mult pe piața muzicală britanică. Volumul este ridicat, iar solo-urile instrumentelor devin din ce în ce mai dinamice, numărul de chitariști mărindu-se. Rolul chitarei bass devine mai important decât înainte, acesteia adăugându-i-se pedala de efecte. Lemmy Kilminster, basistul și liderul formației Motorhead, poreclit Dumnezeu de fanii genului, își asumă paternitatea speed-metalului, spunând că apariția ritmului îndrăcit se datorează consumului de speed-metadonă, drog ce are ca efecte energia excesivă și rapiditatea în mișcări. Termenul heavy metal apare pentru prima oară în melodia Born To Be Wild a formației Steppenwolf (1967). Mesajul transmis de creațiile muzicale încadrate în această categorie sunt foarte ,,bărbătești”. Sexualitatea, misoginismul și imaginea războinicului sunt des întâlnite (Black Sabbath). Apar și implicații ezoterice sau anti-religioase (Judas Priests, Ozzy Osbourne, Ronnie James Dio).

Punk rock

La jumătatea anilor 70, din muzica de ,,garaj” a perioadei beat, cu pronunțate accente glam, se dezvoltă muzica punk. Cuvântul punk înseamnă în limba engleză: lipsit de importanță, derbedeu, tânăr fără experiență sau homosexual. Punkerii, (remarcați prin caracter violent, vulgaritate și îmbrăcăminte ciudată) au fost cei ce se opuneau manierismului și falsității care definea, în accepțiunea lor, lumea muzicală a momentului. Doritori a ,,spune lucrurilor pe nume”, în cântecele lor scurte, energice și nesofisticate inserează mesaje politice, criticând dur societatea, de cele mai multe ori folosind cuvinte grele. Membrul fondator al revistei Punk, John Holmstrom, explică nașterea fenomenului:

  ”Punk rock-ul trebuia să apară, deoarece cântăreți precum Billy Joel sau Simon and Garfunkel erau considerați rockeri, când pentru mine și alții rockul însemna muzică sălbatică și rebelă.”

Formația Sex Pistols înregistrează în 1976 albumul Anarchy In The UK. În același an, unul din membri formației are un schimb de replici acide cu amfitrionul unui show englez de televiziune, incident ce încheie acestuia cariera de prezentator. În anul următor, apare God Save The Queen, cu mari greutăți: din cauza conținutului scandalos al materialului muzical și al designului copertei ce o înfățișa pe regină cu ochii și gura astupate, muncitorii angajați să multiplice matrița au refuzat să lucreze. Cu toate acestea, discul a putut fi editat, dar a fost interzis la radio și la televiziune.

Alți reprezentanți ai generației punk , denumită și No Future (Fără viitor), au fost: The Ramones, The Clash, G.G. Allin.

New Wave

Impresarul formației Sex Pistols oferă o alternativă, un sinonim al cuvântului punk: new wave. Acesta s-a inspirat din sintagma Fench New Wave - noul curent în cinematografia franceză. New vave reprezintă rezultatul evoluției muzicii punk, influențată și de alte genuri precum disco sau reggae. Tineri educați, unii din ei cu studii muzicale, au prelucrat muzica rebelilor cu tunsori înfricoșătoare, dându-i o formă mai cultă. Instrumentul muzical ce câștigă foarte mult teren este sintetizatorul. Formațiile care au adoptat noua direcție sunt: The Police, Blondie, Depeche Mode, Duran Duran, Eurythmics, The Pretenders și mulți alții.

Rock alternativ

În anii 80, o semnificativă aripă a muzicienilor nu se putea încadra într-un anumit gen. Pentru aceștia a fost propus termenul alternative. Stilul lor deși era diferit, se asemăna mai mult cu punk și new wave decât cu alte curente. Red Hot Chili Peppers, U2, R.E.M. ar fi doar câteva nume. Fiind foarte permisiv și extins la o întreagă varietate de moduri de exprimare muzicală, rockul alternativ este înaintașul multor altor categorii rock ce s-au înfiripat in jurul noilor generații de tineri de după 1990.

II.   Rock-ul - formă de protest în Europa comunistă

2.1.    Dominația sovietică aspura Europei de Est și forme de protest

Al Doilea Război Mondial a fost cel mai nimicitor și costisitor conflict armat din istoria omenirii. Aproximativ 70 de milioane de oameni și-au pierdut viața pe durata a aproximativ șase ani de lupte ce au zguduit din temelii pacea mondială. Cum de cele mai multe ori sunt greu de explicat adevăratele motive ce stau în spatele unui cumul de evenimente atât de copleșitor, istoricilor nu le este ușor să cadă de acord asupra tuturor cauzelor ce au generat dispariția a aproximativ 3 procente din populația globului. Nici măcar data începerii măcelului nu este cunoscută cu exactitate. Chiar dacă, oficial, ziua de 1 septembrie 1939 (invadarea Poloniei de către Germania) este socotită ca fiind momentul incipient, unii cercetători sugerează că 7 iulie 1937 (atacarea Chinei de către Japonia) ilustrează debutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Fără nicio legătură cu cele două atacuri ante-menționate, în anul 1939 Uniunea Sovietică declară război Finlandei, iar Germania sare în ajutorul celei din urmă. Una după alta, toate statele Europei intră în conflict, din varii motive. Statele Unite ale Americii se alătură represaliilor în 1941, în urma atacului de la Pearl Harbour. Existau două mari tabere concurente: Axa și Aliații. Axa cuprindea Germania, Japonia și Italia împreună cu țările mici, mai mult sau mai puțin constrânse să se alăture grupului, precum Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia, Croația și Finlanda. După arestarea șefului statului, mareșalul  Ion Antonescu, România a întors armele, alăturându-se Aliaților (Anglia, URSS, Statele Unite, împreună cu Australia, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Franța, Grecia, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Iran, Filipine, Polonia, Tailanda și Iugoslavia). La 8 mai 1945 Aliații înving Germania nazistă, dar războiul se va termina abia la 15 august, când Japonia va capitula.

În 1939, înainte de conflict, Germania și Uniunea Sovietică semnează un pact de neagresiune, împărțind Europa în două sfere de influență. Documentul s-a numit Ribbentrop-Molotov, de la numele miniștrilor de externe ai ambelor țări. Clauzele stipulate în act nu au fost respectate, întrucât Germania a atacat Uniunea Sovietică în 1941. Acest model imperialist - împărțirea abuzivă de teritorii străine între puterile mari - a fost urmat de hotărârile Conferinței de la Yalta din februarie 1945. În 1990, s-a descoperit într-o bibliotecă din Germania celebrul petic de hârtie, scris de Winston Churchill (prim ministrul Angliei) în acea zi, aprobat de Stalin, privind împărțirea Europei răsăritene. Vom transcrie datele de pe bilet, deoarece ele constituie un reper extrem de important în zugrăvirea imaginii de ansamblu asupra permeabilității elementelor occidentale în viitoarele țări comuniste:

România: Rusia - 90%, ceilalţi (Anglia, S.U.A.) - 10%; Grecia: Marea Britanie și S.U.A - 90%, Rusia - 10%; Iugoslavia - 50-50%; Ungaria - 50-50%; Bulgaria: Rusia - 75%, ceilalţi (Anglia, S.U.A.) - 25%.

Sigur că aceste procente au alternat timp de 45 de ani, până în momentul căderii zidului Berlinului, majoritatea țărilor-satelit căutând în acest interval să se eschiveze de directivele Moscovei. Cooperarea dintre puterile din vest și URSS în perioada de după război era tot mai fragilă, ajungând în cele din urmă să devină un miraj. Pacea adusese cu ea Războiul Rece. Țările Europei răsăritene deveniseră pe deplin izolate de lumea din afară, foarte puține informații sau produse din occident reușind să treacă granița Cortinei de Fier. Anumite state încercaseră să scape de protectoratul URSS prin metode diplomatice, iar altele începuseră să treacă la represalii, soprind vigilența autorităților ruse. Moartea lui Stalin, în 1953, a mai detensionat atmosfera, creând iluzia unui mic suflu de libertate.

Pe 23 octombrie 1956, în Ungaria s-a pornit o revoltă spontană ce a cuprins întreaga țară. Poporul ieșise în stradă, cerând răspicat înlăturarea regimului bolșevic. Revoluția maghiară începuse sub forma unui marș studențesc pe străzile Budapestei, la care a participat ulterior o mulțime de oameni. Tinerilor, care cereau demisia guvernului comunist, li s-au alăturat un număr considerabil de soldați. Cei din urmă își scoteau de pe uniforme și șepci însemnele sovietice, aruncându-le sfidător. Circa 100.000 de manifestanți s-au îndreptat către Parlament, acolo unde poliția secretă maghiară (AVI) a deschis focul. Au murit sute de oameni. În aceeași zi, trupele rusești, staționate de câteva luni bune în România, au intervenit în forță. Acestea erau pe poziții din timp, anticipând haosul ce va urma, din cauza pierderii frâielor puterii de către conducătorul Ernő Gerő. Până pe 28 octombrie, armata rusă a luptat alături de AVI, iar la 4 noiembrie premierul Imre Nagy a fost înlăturat din funcție. Nagy, un politician comunist dealtfel, a refuzat să ducă mai departe politica sângeroasă a predecesorilor săi. În perioada revoluției, partidele politice s-au reînființat și unii dintre deținuții politici au fost eliberați. Nagy este arestat și condamnat la moarte prin spânzurare pe 16 iunie 1958. La finalul evenimentelor, când forțele ocupante au fost rugate să înceteze focul, s-au înregistrat aproximativ 2.500 de morți și 20.000 de răniți. Revoluția maghiară eșuase.

”Ce s-a întâmplat în Ungaria în octombrie 1956 nu a fost o revoluție, ci o insurecție. A fost o revoltă. A început spontan și fără să fie condusă de cineva, devenind cu adevărat o mișcare a maselor, închegată în jurul urii comune față de vechiul regim.”

David Irving, scriitor.

Dacă înainte de 1956 erau dubii cu privire la existența unui conflict latent între marile puteri, după consumarea conflictelor din Ungaria, Războiul Rece devenise un fapt. În jur de 200.000 de maghiari au părăsit țara de teamă sau în semn de protest. Două sute dintre aceștia au oferit Organizației Națiunilor Unite mărturii scrise, fotografii sau înregistrări din acele zile. ONU a înființat un comitet special pe probleme maghiare. Concluziile raportului învinovățea Uniunea Sovietică în mod fățiș de încălcarea drepturilor omului. Rușii au răspuns, acuzând occidentul de distorsionare a realității. Pe data de 28 octombrie 1956, prezentatorul TV Ed Sullivan îl invită pe Elvis Presley în emisiunea sa. Mizând astfel pe un record de audiență, Sullivan roagă telespectatorii să ofere ajutor refugiaților. Pentru că în fața micilor ecrane se aflau peste 50 de milioane de persoane, s-a strâns suma de 6 milioane de dolari (aproximativ 44 de milioane de dolari din ziua de azi). Drept recunoștință, în 2011, Elvis Presley a fost declarat post mortem cetățean de onoare al Budapestei.

Ungaria nu a fost singurul stat socialist în care au existat revolte populare. Nu a fost nici primul. Concretizarea dorinței de eliberare a acestei țări izvorăște dintr-un fapt cu final fericit, întâmplat în Polonia, cu câteva luni mai devreme. În vara anului 1956, în Poznań, muncitorii ies în stradă cerând hrană și condiții mai bune de muncă. Exact precum urma să se petreacă și în Budapesta, în jur de 100.000 de persoane au mărșăluit spre centrul orașului. Pe 23 iunie o delegație de muncitori a fost trimisă cu o petiție în Varșovia la Ministerul Industriei și la Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Polonez. Reprezentații au fost bine primiți. Cu toate acestea, în ziua de 26 iunie, când aceștia se vor fi întors deja acasă, li se adce la cunoștință că unele din solicitările lor sunt inacceptabile. Pe 27 a început greva. Marea de oameni a atacat sediul Partidului Comunist și multe alte clădiri, devastându-le. Soldații armatei poloneze au tras în mulțime. S-au înregistrat 57 de morți. După calmarea spiritelor, s-a hotărât înlocuirea șefului statului cu Władysław Gomułka (un comunist moderat), slăbindu-se astfel influența sovietică în Polonia. Această permutare a rămas în istorie cu numele de Octombrie polonez.

”Revolta de la Poznań a fost prima mișcare populară împotriva puterii imperiale sovietice în Europa de Est de după război, care a impus cu succes schimbări politice în orânduirea post-Yalta.”

    Czesław Miłosz, poet și romancier polonez.

În februarie 1968, Cehoslovacia alegea un nou Secretar General al Partidului Comunist, în persoana lui Alexander Dubček. Acesta a subliniat în discursul său că adevărata făurire a socialismului trebuie dirijată mult mai eficient, fără asprime nejustificată și pedepsirea exemplară a faptelor triviale. Socialismul, în concepţia lui Dubček, se poate consolida pe modelul democratic al tradiţiei cehoslovace. Atitudinea noului şef de stat a iritat Kremlinul, care a încercat pe căi diplomatice să-i sugereze acestuia să rămână moderat. Ruşii considerau că este suficient ca doar unul din statele comuniste să treacă graniţa către capitalism, pentru a destabiliza şi nărui orânduirea întregului bloc sovietic. În aprilie 1968, Dubček introduce ,,Programul de Acţiune”- o serie de reforme ce urmau să schimbe înfăţişarea modelului politic din Cehoslovacia. Libertatea cuvântului şi a presei, limitarea puterii poliţiei politice şi posibilitatea înfloririi pluripartidismului erau doar câteva din tezele enunţate, întrucât: "Socialismul nu presupune doar eliberarea muncitorilor de sub dominaţia clasei politice exploatatoare, ci trebuie să ofere posibilitatea unei vieţi mai pline și bogate decât în democraţiile burgheze". Năzuinţa era ca în zece ani să se perfecţioneze mecanismul jocului democratic propus. Pentru că presa a devenit liberă, aceasta a început să critice dur carenţele sistemului anilor 50, ceea ce l-a determinat pe  liderul maghiar János Kádár să afirme că se crează premisele izbucnirii unei contrarevoluţii, precum cea din Ungaria. În încercarea de a stopa evoluţia reformei, delegaţi URSS au avut întâlniri cu politicieni din Cehoslovacia. S-a ajuns la un compromis: Brejnev promitea să retragă trupele ruse din Ceholsovacia, iar Dubček făgăduieşte să preîntâmpine şi să acuze orice tendintă anti-marxistă ce s-ar putea ivi.

Reprezentanţii celor cinci ţări membre ale Pactului de la Varşovia se întâlnesc la Bratislava pe data de 3 august 1968 şi semnează Declaraţia de la Bratislava. Dubček reînoieşte jurămintele de credinţă dogmelor comuniste, iar Uniunea Sovietică declară că ar fi posibilă o ofensivă într-o ţară membră a Pactului, dacă aceasta adoptă o politică vestică. Pe data de 20-21 august 1968, patru din cele cinci ţări semnatare au invadat Cehoslovacia. Excepţie a fost România, care a acuzat cu vehemenţă atacul. Nicolae Ceauşescu, şeful statului român, mare admirator al lui Dubček, era pe atunci o prezenţă proaspătă şi carismatică, iar România cunoscuse sub conducerea sa cea mai mare deschidere de după război. Conducătorul ţării atacate a făcut apel la populaţie cerând acesteia să nu reziste atacului. Cu toate acestea s-au înregistrat 72 de morţi. Ulterior, aproape 300.000 de cetăţeni au părăsit ţara. Dubček şi-a păstrat funcţia, dar acţiunile sale politice au fost mult mai cumpătate.

”Clasa muncitoare va înţelege că în spatele Comitetului Central şi a conducerii guvernului, extremiştii de dreapta erau gata să transforme Cehoslovacia din republică socialistă într-una burgheză. Toate acestea sunt clare acum.”

Leonid Brejnev, conducătorul Uniunii Sovietice (1964-1982)

Ecouri ale spectaculoaselor mișcări sociale amintite, desfășurate în văzul opiniei publice mondiale, s-au bucurat de o amplă răspândire atât în interiorul lagărului comunist, cât și în lumea occidentală. Acest aspect a creat falsa impresie că celelalte țări europene subjugate rușilor, în care nu avut loc ieșiri în stradă, erau deja molipsite cu virusul crezului socialist. Adevărul nu era, nici pe departe, acesta. România și Bulgaria au avut unele din cele mai severe regimuri politice de guvernământ, controlul Moscovei asupra acestor ținuturi fiind total. Georgi Dimitrov, prim-ministrul Bulgariei din perioada 1946-1949, era un prieten intim de-al lui Stalin. După revoltele din Polonia și Ungaria, în anul 1956, Bulgaria amputează și mai mult libertatea cuvântului, sporind controlul asupra oamenilor de cultură și asupra operelor acestora. În România, economia precară era zdruncinată de obligația plății pagubelor de război către URSS, cât și de acțiunile Sovromurilor (organisme româno-sovietice care, sub pretextul pieței libere între cele două popoare, goleau rezervele statului român). Au avut loc arestări masive, de cele mai multe ori abuzive și nejustificate, iar panica semănată de Securitate a anulat orice emanație a gândirii libere. Practic era aproape imposibil ca locuitorii acestor două țări să poată fi capabili de desfășurări de forțe comparabile cu ale vecinilor lor mai de la vest. Totuși care ar fi atunci argumentele pe care le aducem în apărarea ideii conform căreia românii și bulgarii erau teribil de nemulțumiți de dictaturile cele noi? Răspunsul este suprapus secretului ieșit la iveală, mai bine zis despre care s-a pomenit oficial, abia după anul 1989: rezistența armată din munți. România și Bulgaria au fost statele socialiste care au avut cele mai ample și durabile grupuri de partizani anticomuniști care se ascundeau prin munți și păduri. Rezistența, începută la finele anilor 40, a fost exterminată la începutul anilor 60, deși există mărturii că unii partizani, precum Ion Gavrilă Ogoranu, au rezistat mult mai mult.

       Anii 60 au adus în întreg perimetrul socialist o perioadă de deschidere către vest. Acela a fost momentul în care pop-art s-a extins în întreaga Europă. De la bun început, acest curent a fost privit ca pe un factor subversiv în est, dat fiind caracterul protestatar şi chiar contrarevoluţionar al acestuia. În ponderi care variau de la ţară la ţară, atenta monitorizare a creaţiilor artistice aducea cu sine şi înăsprirea cenzurii. Artiştii, în special muzicienii care nu se conformau strictelor reguli erau hărţuiţi de autorităţi, riscându-şi în unele situaţii chiar libertatea, pe lângă interzicere sau suspendări. Televiziunile şi posturile radio erau controlate de stat, din acest motiv formaţiile de muzică tânără erau difuzate cu mari greutăţi.

2.1.         Rock-ul în spatele Cortinei de fier I: R. D. Germană, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria

2.1.1.      Muzica rock în R.D. Germană

Regimul politic comunist din Germania de Est privea cu mare suspiciune muzica rock and roll, considerând-o o unealtă a lumii burgheze cu care putea să influenţeze negativ tineretul. Starea de tensiune generală între răsărit şi apus risca să devină un război în toată regula. Revoltele din ţările apropiate sau vecine şi modelul politic autoritar, pe deplin implementat de ruşi, au înăsprit controlul asupra muzicii de inspiraţie anglo-americană. La începutul anilor 70, tensiunea s-a mai disipat, noul lider Eric Honeker (învestit în funcţie în anul 1971) reuşind să mai relaxeze atmosfera.

Casa de discuri oficială, AMIGA, începuse să difuzeze şi în RDG discuri ale artiştilor străini precum The Beatles. Această acţiune a dus la dezvoltarea rapidă a muzicii rock est germane. Performerii erau chiar încurajaţi şi susţinuţi, asta numai dacă se conformau regulilor trasate de Partid, având posibilitatea să aibă venituri stabile şi statut legal, prin eliberarea atestatelor de muzician (auftrittserserlaubnis). Competiţia între formaţiile rock est germane şi cele străine era aproape nulă, deoarece mijloacele media nu transmiteau decât melodii vestice ,,corespunzătoare”, iar artiştii de peste hotare nu aveau posibilitatea efectuării turneelor. Casa de discuri a statului imprima un procent de albume autohtone mai mare decât cel al albumelor din afară. Această introducere s-ar putea potrivi foarte bine în cazul oricărui stat comunist pe care îl propunem discuţiei, problemele creatorului sub teroarea unui regim utopic păstrând aceleaşi caracteristici universale, indiferent de spaţiul geografic. Cântăreţii rock ce se opuneau directivelor oficiale erau marginalizaţi şi siliţi să renunţe la proiectele lor. Acesta este şi cazul formaţiei Klaus Renft Combo. Prezentându-se în faţa unei comisii a Ministerului Culturii pentru a-şi reînnoi permisele de a activa în zona artei sunetelor, membrii formaţiei au aflat cu stupoare că ,,..pur şi simplu nu mai existam. Aşa, ca la Orwell!”. Tinerii au fost informaţi că versurile lor nu aveau nici cea mai mică legătură cu realităţile socialiste, fiind jignitoare şi corupătoare. Formaţiei i s-a retras dreptul de a concerta şi de a mai înregistra, AMIGA ştergând-o din baza de date. Rebelul Klaus Renf, liderul grupului, a fugit în Berlinul de Vest în acelaşi an, angajându-se DJ la un radio.

”Muzica era ca un pod. Dacă Renft cânta "Child in Time" de la Deep Purple, mă simţeam mult mai liber toată săptămâna. Apoi călătoream cu gândul peste tot globul, devenind parte din univers.”

Harald Hausmann, fotograf.

La începutul anilor 80, au apărut trupe rock ce dezvoltaseră un limbaj propriu, mai puţin influenţat de cel occidental. Ele s-au bucurat de uşoare privilegii, inclusiv de acela de a putea concerta în vest. Totodată, spectacole ale unor formaţii din Republica Federală Germană fuseseră aprobate în interiorul R.D.G. Cu toate aceste concesii, cenzura era la fel de vigilentă, versurile melodiilor fiind atent verificate. Scăpau doar acele mici ,,şopârle” inserate subtil, ce păcăleau în unele situaţii comisiile de control. Ascultătorii genului punk-underground şi marginalizat de putere - acuzau de conformism aceste formaţii ce îşi calculau cuvintele din textele muzicale. Astfel muzicanţii erau prinşi la mijlocul unui tensionant conflict între cei tineri şi guvernatorii statului. Muzica punk era privită cu mare suspiciune şi ură de către oficiali, care o considerau de-a dreptul nocivă pentru popor. Aceasta diferea de cea de provenienţă engleză: dacă punkerii din exterior cântau despre problema şomajului, opunându-se elementelor ce defineau sistemul politic capitalist, punkerii din R.P. Germană  au adaptat mesajul la inconvenienţele economiei planificate.

”Fără nicio rată oficială a şomajului, de exemplu, punk-ul din R.D.G. a negat etica dominantă a muncii, al cărei scop a fost întărirea socialismului.”

Patricia Simpson, scriitoare

În exteriorul Cortinei de Fier, muzica punk era o mişcare nihilistă ce ataca fiecare principiu etic şi normă a societăţii, dar în R.D.G. aceasta a fost încărcată de stări pozitive precum optimismul şi aspiraţia revoluţionării societăţii corupte şi coruptibile. Aşa cum se întâmplase şi cu fanii rock and roll din anii 50 60, STASI - poliţia politică- a încercat dezbinarea unor grupuri trecute pe lista neagră şi a iniţiat din 1981 o serie de arestări. Vestimentaţia şi tunsorile punkerilor erau inconfundabile, acestea fiind uneori singurele motive pentru care un individ putea să ajungă în custodia miliţiei. În 1983, membrii formaţiei Namenlos au fost condamnaţi la închisoare (între 12-18 luni) pentru ridiculizarea statului. În anii 80, AMIGA scosese câteva albume ale unor artişti străini precum Phil Collins sau Carlos Santana, dar discurile erau în ediţii limitate şi se procurau pe sub mână. Melodiile preferate de tineri se înregistrau pe casete audio de la posturile de radio din R.F.G. şi circulau din mână în mână. Atunci când în Berlinul de Vest a avut loc o serie de concerte în vecinătatea zidului, o mulţime de tineri din est a încercat să se apropie cât mai mult de graniţă ca să poată asculta muzica. S-au iscat conflicte între civili şi soldaţii care patrulau zona. S-au organizat concerte şi în partea răsăriteană, pentru a acoperi muzica ce răzbătea din occident. Pentru a nu îşi îndepărta de tot masa de tineri, reprezentanţii statului l-au invitat în anul 1988 pe Bruce Springsteen să evolueze în faţa a 160 000 de oameni, eveniment care a rămas în istorie ca cel mai mare concert în aer liber din Germania comunistă. Springsteen a strigat atunci mulţimii într-o mare de ovaţii: ”Mă bucur că mă aflu în Berlinul de Est. Nu sunt nici pentru, nici împotriva unui guvern sau altul. Am venit să cant rock and roll pentru dumneavoastră, în speranţa că într-o zi toate barierele vor fi dărâmate.”

 Şi aşa a şi fost! În 1989, nou formata opoziţie a propus o serie de reforme politice care includeau înfiinţarea partidelor politice. Cântăreţii Steffen Mensching şi Hans-Eckardt Wenzel au redactat un document numit Rezoluţia rockerului prin care cereau libertate de expresie şi democratizarea Germaniei de Est. Apoi a urmat căderea Zidului Berlinului şi concertul formaţiei Pink Floyd lângă ruine.

,,Hey, teacher, let the kids alone!

All they know is just another brick in the wall”

2.1.2 Muzica rock în Polonia

În Polonia, comunismul nu a făcut mari ravagii, spre deosebire de cazul țărilor socialiste vecine. Forma filozofiei marxist-leniniste a fost contopită obiceiurilor și tradițiilor de guvernare poloneze, iar rezultatul a fost, în mod ciudat, o reușită. Din punct de vedere economic însă, modelul polonez nu era de invidiat deloc. După ,,dezghețul” de la finele anilor 50, țara începuse să se confrunte cu o criză financiară acută. La mijlocul anilor 60, populația a mai avut tentative de a ieși în stradă. După o serie de greve, s-a găsit soluția împrumuturilor din occident. Nivelul de trai crescuse simțitor, iar Polonia începuse să o ducă destul de bine. Dar criza petrolului din 1973 a pus punct acestei perioade de belșug. Protestele au continuat, dar nu la o scară covârșitoare. În anul 1978, arhiepiscopul Karol Wojtyła a fost înscăunat la Vatican, devenind papa Ioan Paul al doilea. Bucuria poporului a fost de nedescris, iar vizita acestuia în țara sa de origini cu un an mai târziu, a adunat milioane de oameni entuziaști. Această bucurie generală, deși a panicat conducerea comunistă, nu a constituit o amenințare pentru aceasta. Oamenii lăsaseră în plan secund memulțumirile lor financiare și au ascultat mesajul de pace al suveranului Pontif.

La începutul deceniului al șaptelea apăruseră formații ce cântau muzică de inspirație britanică. Ele au fost denumite inițial big-bit, deoarece termenul de rock and roll nu se regăsea în lista denumirilor oficiale. Aceste trupe cântau melodii ritmate cu versuri simple. Unul dintre creatorii genului a fost Tadeusz Nalepa, chitaristul și vocalul formației pop Blackout. Schimbând genul muzical (în spre rock) și numele trupei în Breakout, Nalepa va înregistra în 1968 primul album rock and roll din Polonia. În anii 70, datorită presiunilor politice, foarte puține formații erau demne de luat în seamă, valoarea lor fiind cel puțin discutabilă. Numai o minune ar mai fi putut revigora rock-ul polonez, ducându-l pe panta ascendentă a notorietății. Acea minune purta un nume: Czesław Niemen ( 16 februarie 1939 –  17 ianuarie 2004). Czesław Juliusz Wydrzycki, pe numele său adevărat, a fost cel mai important compozitor și cântăreț rock polonez. Capacitatea lui extraordinară de a se juca cu inflexiunile vocale, alternarea gamelor, virtuozitatea utilizării pianului și a sintetizatorului cât și gustul cu care își alegea îmbrăcămintea au făcut din el idolul generației anilor 70. Niemen a fost printre primii cântăreți rock ce a reușit să scoată din sărite conservatorii polonezi cu aspectul său vestic: purta părul lung, mustață potcoavă, perciuni victoriene și haine foarte glam. Stilul său inițial se aparținea marii familii a rockului psychedelic, dar după încetarea colaborării sale cu formația Akwarele s-a îndreptat către rock progresiv. În 1969, capodopera sa- albumul Enigmatic- iese pe piață. La începutul anilor 70, Niemen înregistrează trei discuri în limba engleză sub efigia CBS. Mai târziu, în anul 1974, împreună cu doi membri ai Magavishnu Orchestra imprimă hitul Mourner's Rhapsody. A compus muzică de film și de teatru. Moștenirea pe care Czesław Niemen a lăsat-o poporului său este o operă cultă, dar în același timp modernă, ce a inspirat mulți artiști polonezi de-alungul anilor. Cu siguranță rock-ul progresiv european ar fi fost mult mai sărac fără acest ,,greu” al muzicii de inspirație britanică.

2.1.3. Muzica rock în Cehoslovacia

La nici măcar o lună de zile de la intrarea trupelor rusești în Cehoslovacia, un grup de tineri puternic influențați de muzica lui Frank Zappa formează grupul rock avangardist The Plastic People Of The Universe. Titlul vine de la una dintre melodiile lui Zappa, Plastic People, lansată în același an, 1968. În 1970, The Plastic People Of The Universe erau deja interziși, cei de la cultură retrăgându-le atestatele.

”Muzica lor nu are nicio legătură cu arta și reprezintă o amenințare serioasă la adresa valorilor morale ale societății. Versurile...(afișează) o vulgaritate extremă, cu impact antisocialist și antisocial, cele mai multe dând dovadă de nihilism, decadență și clericalism.”

Fiindcă managerul formației era convins că rock-ul trebuie cântat numai în engleză, l-a cooptat în formație pe solistul vocal canadian Paul Wilson, care era profesor în Praga. De aceea, între anii 1970-1972 trupa nu va mai avea în repertoriul ei decât două melodii în cehă, deși solistul străin susținea că ar trebui cântat mai mult în limba țării în care activa. După expirarea contractului lui Wilson, Plastic People apelează la textele interzise ale filozofului Egon Bondy, unul dintre cei mai importanți gânditori underground. În 1974, trupa organizează un concert în orașul České Budějovice, mii de oameni venind de la Praga să îi poată asculta. Dar cenzura nu le dădea voie să cânte în spații dechise, așa că publicul a fost trimis acasă. În timpul acestei acțiuni au fost arestați câțiva tineri. În jurul P.P.O.T.U s-a creat un adevărat grup de admiratori, aceștia urmărind spectacolele lor în spații mici și ascunse de ochii autorităților. În general cântările lor aveau loc la nunți și botezuri, în grădini sau în case particulare. Doi ani mai târziu, după ce s-au desfășurat în cadrul unui festival, Plastic People au fost arestați și întemnițați demonstrativ. Au primit pedepse de la 8 la 18 luni, acuzați de sabotare a păcii. Arestarea lor a condus la redactarea Chartei 77. Charta 77 a fost un manifest conceput de scriitorul Václav Havel împreună cu un grup de persoane unite împotriva abuzurilor regimului comunist, care militau, printre altele, pentru eliberarea muzicienilor. Textul acuza privarea libertăților fundamentale stipulate în declarația Drepturilor omului. Vehement și tăios, manifestul se încheia cu precizarea că acesta nu este crezul vreunei organizații sau frății ce constituie opoziția. Sigur că această frază de încheiere era modalitatea prin care autorii încercau din răsputeri să nu depășească granițele legii. Charta 77 a fost publicată în multe ziare străine din țările democratice, iar răspândirea ei în cehoslovacia se făcea neoficial, prin fițuici distribuite pe ascuns sau prin programele posturilor de radio precum Europa Liberă sau Vocea Americii. Când a văzut lumina tiparului, documentul purta iscăliturile a 242 de membri. Aceștia, descoperiți de autorități, au fost pedepsiți prin concedierea de la locul de muncă, imposibilitatea continuării studiilor sau executarea unei perioade de detenție. Textul a fost declarat ilegal, antisocialist și subversiv. În mod paradoxal se crease și o mișcare anti-Charta, susținută de o sumă de artiști și scriitori. Până la Revoluția de Catifea din 1989, Charta 77 a strâns doar 1900 de semnături. Unul dintre motive ar fi că până atunci nu putea ajunge în mâinile multor oameni, căci foarte multă lume nici măcar nu auzise de fenomen sau dacă aflase ceva era doar din pricina campaniei guvernului. A constituit sursă de inspirație pentru multe acțiuni ale celor supuși abuzurilor puterii din diferite țări. Astfel că în Anglia a avut loc mișcarea Charter 88, în Belarus Charta 97 și în China Charta 08.

După eliberarea celor de la Plastic People Of  The Universe, aceștia au înregistrat albume în anii 70 și 80 vândute doar în afara țării, pe piața franceză și canadiană. În 1988, formația s-a dezbinat, dar s-a reunit în 1997 la sugestia lui Havel. Atunci a cântat cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de la redactarea textului vânat de comuniști. Formația activează și astăzi.

2.1.4.      Muzica rock în Ungaria

Cu toate că soarta postbelică a Ungariei a fost marcată de Revoluția sângeroasă din 1956, cu toate că sistemul politic maghiar era extrem de autoritar în anii 50 (aproape jumătate din locuitori erau sub urmărire sau cercetați penal), iar economia țării era la pământ în anii 80, aceste probleme nu au stăvilit cel mai amplu fenomen rock desfășurat în interiorul Cortinei de Fier. Ungaria poate fi numită, fără doar și poate, Anglia rock-ului est european. La începutul anilor 70, sub presiunea Moscovei s-au detectat în Ungaria elemente care contraveneau regimului, iar muzica rock era unul dintre ele. Grupul Illés, deja consacrat și câștigător a numeroase premii în festivaluri de profil, a fost interzis. O altă formație celebră, Omega, părea că își trăiește ultimele clipe. Parte din muzicienii ce au activat în ambele formații au creat un grup de mare rafinament denumit Lokomotiv GT. Iubitorii rock-ului din statele vecine urmăreau cu interes evoluția muzicii rock maghiare. În România, Lokomotivii au inspirat destule trupe, care s-au botezat folosind combinații de litere asemănătoare (Progresiv TM, Experimental Q, Rodion GA, Semnal M). LGT și Omega au fost invitate în Regatul Unit, acolo unde au înregistrat discuri în limba engleză. Omega avea cohorte de fani în Germania, iar hitul lor de referință, Gyöngyhajú lány (Fata cu perle în păr) se află și acum în topul celor mai bune balade rock din istorie. Cei de la Scorpions au făcut un cover după această piesă, botezat White Dove. Regimul comunist maghiar a înțeles că rockul și amploarea pe care o luase în doar câțiva ani era de neoprit. La începutul anilor 80, muzica tinerilor rebeli era acceptată și difuzată generos la televizor și radio. Artiștii erau totuși încurajați să compună cântece în care să fie slăvite realizările socialiste, iar cenzura ataca ferm versurile considerate periculoase. Filmul rock Kopaszkutya (Câinele chel), turnat în 1981, a dărâmat bariera underground în spatele căreia stătea izolată muzica rebelă. Pelicula - un cine-verite  aproape hiper-realist (protagoniștii înjură ca birjarii, au ca mascotă un cățeluș răpănos luat de la ecarisaj, solistul vocal este invalid) surprinde evoluția unei formații fictive. Ne este prezentată o țară muradră, oameni săraci și... muzică bună. Filmul explică cu mare finețe totuși, motivele transformării unei formații blues-rock într-una punk. În anul 1983, muzicianul Levente Szörényi (Illés) și poetul János Bródy au realizat opera rock István, a király. Povestea era istorică, aducând în prim plan figura primului rege al Ungariei, Ștefan I. Temele erau răspândirea catolicismului și câștigarea bătăliei purtată de viitorul monarh cu unchiul său Koppány, pentru succesiunea la tron. Premiera spectacolului s-a bucurat de un succes fulminant, ceea ce a adus cu sine ecranizarea poveștii. Gândită atât de bine și de inteligent, această operă rock propune un personaj aparent negativ, dar ale cărui acțiuni sunt pe deplin justificate. Acesta este păgânul Koppány, (interpretat de Vikidál Gyula) cu înfățișare heavy metal și caracter puternic, ce se opune valului de cuceritori creștini:

”Ei mă numesc păgân căci nu cred în puterea preoților

Dar singurul meu gând a fost să apăr libertatea!”

Koppány a devenit unul dintre modelele rezistenței anticomuniste maghiare. Actorul și muzicianul rock Vikidál Gyula a mărturisit în corespondența sa purtată cu autorul acestei lucrări de dizertație că în anul 2003 (după 20 de ani de la prima reprezentație), musicalul s-a jucat și în țara noastră, la Șumuleu-Ciuc. Economia slăbită a încurajat răspândirea punk-ului. Artiștii aveau apariții scenice și costume din ce în ce mai ciudate și excentrice. Punkerii din trupa CPg au dus manifestările publice extreme la cote la care doar formații din occident ajunseseră. Fiindcă proliferau injurii la adresa conducerii de partid și de stat, intraseră sub vizorul autorităților. Ultimul lor concert din perioada comunistă a avut loc în 1983. Atunci solistul vocal a adus pe podium un pui pe care spectatorii l-au sfâșiat. Arestarea lor era iminentă. Anchetați timp de șase luni pentru agitație publică, au fost condamnați la câte doi ani de închisoare fiecare, în afară de basist care a primit patru ani cu suspendare. Concluziile raportului erau că tinerii nu aveau înclinații fasciste, ci doar anti-comuniste.

La finele anilor 80, nenumăratele probleme interne au distras atenția conducerii de la muzica rock. Au apărut o sumedenie de formații în acea perioadă, genurile diversificându-se.

2.3                 Rock-ul în spatele Cortinei de fier II: U.R.S.S., România, Bulgaria

În retrospectiva propusă se va omite deliberat o analiză a influenței pop art asupra Iugoslaviei, pe motiv că acest stat nu făcea parte din blocul Sovietic. Deși avea o formă de guvernământ socialistă și era condusă de un lider autoritar în precum Iosif Broz Tito, Iugoslavia a devenit mult expusă influenței vestice, spre deosebire de cazul țărilor-satelit ale Uniunii Sovietice. Locuitorii teritoriilor componente aveau permisiunea de a trece liberi granițele, economia încuraja proprietatea privată, iar cultura occidentală era mult mai accesibilă.

2.3.1. Muzica rock în U.R.S.S.

Pentru a pune în discuție ponderea pe care a avut-o muzica rock and roll în Rusia comunistă, trebuie să amintim că oricât le-ar fi fost de dificil reprezentanților acestui curent, din celelalte țări cu guverne de stânga, să își impună creațiile, nu le va fi fost mai greu decât artiștilor din U.R.S.S.. În gândirea liderilor politici de la Kremlin, tot ce era de proveniență vestică era nociv pentru dezvoltarea ideologică a individului. Casa de discuri denumită Melodya imprima albume ale artiștilor oficial acceptați, timp în care, datărită pieței negre sau a afacerilor ilegale pe care le desfășurau angajații acelorași studiouri de înregistrări, cetățenii sovietici puteau face cunoștință cu unele trupe moderne și consacrate. În primii ani 60 au apărut primele trupe vocal-instrumentale, influențate de beatleși. Muzica folk era tolerată, însă nu foarte promovată. Cântărețul și actorul Vladimir Vysotsky a dezvoltat cu succes genul, formându-și un public numeros și dedicat. La începutul anilor 70, Yuri Morozov a contopit rockul psychedelic și muzica de indspirație folclorică, rezultând un gen unic și destul de agreat în acea vreme. Statul, cunoscând bine riscurile la care se putea expune în cazul în care muzica din vest devenea populară în interiorul granițelor, a încercat să ofere o alternativă. Ideii distorsionate despre muzica nouă străină (din cauza materialelor puține care ajungeau la urechile ascultătorilor) i se opunea fenomenul Formațiilor Vocal-Instrumentale. Aceste ansambluri frizau de departe zona beat, totuși neintersectând-o prea des. Anii 80 au adus trupe care își trăgeau seva din rockul șaizecist, iar unele aveau și influențe new vave sau punk. În 1980 a avut loc primul festival oficial de muzică rock în Tbilissi, Georgia. La începutul deceniului nouă, politica de suprimare a amatorismului în rock era pe culmi noi. S-au interzis concertele underground, cei ce le organizau și cei ce câștigau bani de pe urma lor riscând ani de temniță. O dată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, are loc boom-ul rockului rusesc. Devenit Secretar General al Partidului Comunist în 1985, Gorbaciov a lansat o serie de reforme comparabile doar cu cele ale lui Dubček, șeful statului Cehoslovac. S-a simțit o detensionare bruscă, au început să pătrundă elemente vestice, libertatea cuvântului făcea pași importanți în jurul tendinței de a migra către adevăratele principii ale democrației. Glasnostul și peristroika schimbau aproape totul din temelii. În Leningrad, Moscova și alte orașe au apărut cluburi rock. Unele dintre cele mai importante formații erau Aria, Mashina Vremeni, Voskreseniye, Center, Krematorij. Influența folclorului devenise din ce în ce mai mică și genuri muzicale despre care nu s-ar fi crezut vreodată că pot fi acceptate în U.R.S.S., au apărut deodată. Heavy metal-ul se arăta a fi din ce în ce mai îndrăgit, grație succesului pe care l-au avut cei de la Master sau Kruiz (liderul acestei trupe era românul Valeriu Găină). Gorki Park cântau glam metal și au ajuns atât de cunoscuți încât au apărut și în rating-urile din Statele Unite. În 1986, un dublu disc ce conținea o compilație de melodii rusești rock a apărut pe piața americană. Un exemplar a fost trimis lui Ronald Reagan, iar un altul lui Gorbaciov, cu mențiunea că muzica a reușit să înfrățească două popoare, lucru de care politica încă nu a fost capabilă. La Kremlin, în anul 1989, Gorbaciov a fost de acord cu organizarea unui festival rock gigant- Festivalul Păcii, unde au concertat celebre formații rock din vest. O formație de mare notorietate, cu pronunțate influențe punk era Kino. Când solistul Victor Tsoi și-a pierdut viața într-un tragic accident de mașină în anul 1990, gazetele au scris:

”Tsoi reprezintă pentru tinerii acestei națiuni mai mult decât orice politican, celebritate sau scriitor. Asta pentru că Tsoi nu a mințit și nu a vândut niciodată. A fost și a rămas el însuși. E imposibil să nu-l crezi....Tsoi este singurul rocker care nu a întâlnit diferențe între imaginea sa și ceea ce reprezintă în viața sa reală. A trăit așa cum a cântat.” 

Căderea comunismului și înființarea Federației Ruse în 1991 marcau o nouă eră a evoluției muzicii contemporane de pe întinsul teritoriu ex sovietic.

2.3.2. Muzica rock în România

În 1961, cinematografele din România au proiectat filmul Tinerii, în care apărea formația The Shaddows cu Cliff Richards. Pelicula a avut un rol fundamental în apariția formațiilor de chitare electrice, așa cum erau denumite inițial, deoarece termenul rock and roll era considerat un împrumut din lumea burgheză decadentă. Cea mai mare problemă cu care se confruntau muzicienii era lipsa instrumentelor muzicale. Dar, cum inventivitatea este sprijinul celui pragmatic, aceștia au început să le construiască singuri. Primele grupuri au fost Sfinții, Sincron, Cromatic, Olympic 64. Jumătatea anilor 60 a venit în întâmpinarea noii generații cu o deschidere nemaiîntâlnită către vest și o relaxare politică fără precedent, o dată cu mandatul noului Secretar General, Nicolae Ceaușescu. Casa de discuri Electrecord sprijinea fenomenul beat, ba chiar o condiție obligatorie pentru trupele invitate să imprime era inserarea cover-urilor după melodiile moderne străine. Motivul acestei politici era dictat de rațiuni comerciale. După atitudinea onorabilă de a nu se implica în atacul asupra Cehoslovaciei din 1968, România captase atenția occidentului. Relațiile diplomatice cu țările nealiniate politicii comuniste se îmbunătățiseră considerabil. Ceaușescu a avut, după consumarea acestor evenimente, întâlniri cu Președinții Statelor Unite (Richard Nixon și Jimmy Carter), cu Regina Angliei și cu multe alte personalități ale scenei politice mondiale. Începuseră să se publice cărți ale unor autori până nu demult interziși, s-au reabilitat personalități căzute în dizgrație, iar situația economică părea să fie înfloritoare. Sigur că și muzica rock and roll își găseise terenul propice dezvoltării. Formațiile aveau posibilitatea de a intra în competiții cu premii în cadrul diverselor manifestări și erau difuzate atât la radio, cât și pe postul național de televiziune (Roșu și Negru, Sfinx, Phoenix). Anul 1971 a venit în schimb cu ceea ce urma să fie începutul decrepitudinii spiritului și a culturii românești. Ceaușescu se întorsese de pe urma vizitelor în China și Coreea de Nord cu idei proaspete. A lansat Tezele din Iulie - un program ce proiecta întreaga creație artistică românească pe ecranul folclorului național. Cultul personalității urma să ia maximul de avânt, astfel că numai în câțiva ani tânărul lider simpatizat devenise un dictator feroce. Cenzura se insinuase pe toate palierele culturii. Aflând noile directive, o serie de trupe au acceptat compromisul,  orientându-și traseul către latura oficială a muzicii românești tradiționale. Acesta este și exemplul grupului timișorean Phoenix, înființat în 1962 sub numele Sfinții. Denumirea fiind catalogată drept mistică, a trebuit să fie schimbată, chiar dacă aceasta nu avea valențe ecleziastice. Era, de fapt, o glumă autoironică: băieții din trupă erau niște draci! În anul în care au apărut Tezele, Nicu Covaci, liderul Phoenix, a considerat că pentru a supraviețui în lumea artistică românească este cazul să abordeze teme tradiționale. Schimbarea nu a fost pe placul colegilor săi. Norocul și priceperea muzicanțior înzestrați ce compuneau echipa a făcut ca ,,renașterea” Phoenix să fie o idee minunată. Cu un nou solist vocal- talentatul Mircea Baniciu, se intră în studio cu albumul Cei ce ne-au dat nume, care se va vinde până la ultimul disc. Parcă niciodată motivele folclorice nu s-au îmbinat atât de bine cu elementele specifice muzicii rock. După un an de la primul LP, apare și cel de-al doilea –Mugur de Fluier (1974). Cu adevărat o operă de maturitate cu care Phoenix surprinde încă o dată critica și publicul. Dar lucrurile nu stăteau atât de bine precum s-ar fi crezut: pletele și costumația excentrică, precum și sound-ul energic, uneori hard (Nunta, Dansul codrilor) au atras critica membrilor de partid și a cenzurii. Formația nu mai apăruse la televizor de mult timp. Atunci când, cu ani în urmă, fuseseră difuzați, tinerilor rockeri li se prinseseră pletele cu agrafe, iar bărbile erau pudrate pentru a nu fi observate. În schimb, datorită vânzărilor fără precedent, albumele continuau să fie editate. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu li s-au retras atestatele de funcționare, dar în schimb au fost sabotați. S-a trimis o circulară la toate instituțiile statului prin care se interziceau concertele Phoenix în orice tip de sală de spectacol. Stadioanele nu aparțineau cercului de influență al Ministerului Culturii, așa că acestea se umpleau până la refuz când formația cânta într-un astfel de spațiu - și o făcea des! În iarna lui 1975, băieții se retrag pe muntele Semenic, lucrând la noul album. Discul dublu se numea Cantafabule ( album concept) și a fost o revelație: versurile melodiilor erau compuse de doi poeți talentați, calitatea instrumentelor folosite la înregistrări era exemplară (chitare Fender, amplificatoare Marshall), noul tobar era demențial, se introdusese sintetizatorul Moog, iar sunetul căpăta substanță datorită influențelor hard, progresiv, psychedelic și folk. Covaci câștiga extrem de mulți bani din turnee, grupul devenise un fenomen național, iar asta a determinat puterea să ia măsuri. Liderul Phoenix este chemat la Securitate și anchetat. I se oferă pașaport și este invitat să părăsească țara. În anul 1977, se întoarce cu un camion de ajutoare pentru victimele cutremurului ce a devastat Bucureștiul. Reface trupa, inițiază o serie de concerte, apoi își înșurubează colegii în boxele fără difuzoare, pregătite din timp în mașină și ia calea occidentului. Baniciu rămâne însă acasă. Covaci reușește să scape de filtrele de control din vamă, riscând atât viața sa, cât și pe cea a colegilor săi. Din păcate trupa s-a dezbinat o dată cu debutul șederii în Germania Federală. Se va reuni în 1989, după revoluția sângeroasă din decembrie, ce a pus punct celei mai crunte dictaturi europene, dar fără a mai avea același succes. După fuga lor, poporul urma să traverseze cea mai grea perioadă: datoria externă a României fiind de 10, 3 miliarde de dolari  , Ceaușescu hotărăște că aceasta trebuie plătită cu riscul înfometări poporului. Din 1981 până în 1989, mare parte din alimente erau destinată exportului, se introdusese conceptul alimentației raționale (un pretext pentru penuria de hrană), energia electrică era oprită după o anumită oră, iar combustibilul se achiziționa înfiorător de greu. Cenzura se înăsprise, mijloacele media erau din ce în ce mai sărace, iar panica semănată de poliția politică acaparase întreaga populație. Deschiderea și belșugul anilor 60 era o amintire venită parcă din altă lume. Înainte de criză, rock-ul românesc era plin de formații cu influențe progresive-la modă: Accent, Pro Musica, Progresiv TM. Au existat în anii 80 și trupe hard rock cum ar fi Metropol, Cargo, Iris sau Voltaj. Curentul punk în schimb nu a avut niciun reprezentant- societatea era prea opresivă pentru a se crea condițiile zămislirii ei. Au existat doar influențe punk la anumite trupe (Timpuri Noi, Sfinx cu Sorin Chifiriuc, Roata,  ). Cu toate acestea, curentul rock era acceptat și tolerat. În 1984, formația Iris scoate pe piață primul album heavy-metal românesc (Iris I), iar în 1988 aceleiași trupe i se comunică suspendarea. Începuse ofensiva: reprezentanții Ministerului Culturii doreau interzicerea genului. Datorită intervenției unui om de bine, suprimarea definitivă s-a transformat în suspedare de trei luni, astfel că formația Iris a putut efectua din nou concerte și înregistrări. Foarte mulți muzicieni de valoare au luat calea exilului, alegând occidentul: Phoenix, Dan Andrei Aldea, Emil Lechințeanu, Harry Coradini.

2.3.3. Muzica rock în Bulgaria

În 1964 patru băieți din Sofia se denumesc Srebyrnite grivni și realizează cover-uri după formații la modă precum The Shaddows sau The Kinks. Apoi se orientează spre folclor, prelucrând melodii populare, oferindu-le un sound energic caracterizat de ritmuri comlicate. La sfârșitul anilor 60, formațiile beat bulgărești consolidaseră acest tip de muzică. Tinerii sunt tot mai atrași de muzica nouă, iar regimul politic nu privește încă cu asprime fenomenul. În 1967 ia naștere formația Shturzite (Greierii), ce s-a bucurat de un succes fulminant în anii 70 - 80. Genul muzical abordat a fost inițial beat, apoi pop rock, trecând prin progresiv și hard rock. În 1982 apare albumul de maturitate Vkusat Na Vremeto ("Вкусът на времето", Gustul timpului), disc dublu care definește paleta de genuri topite în întregul concept. Începe puternic, trecând prin balade acompaniate de pian, cântece rock clasic și pop sau progresiv. La finele anilor 70 și începutul anilor 80 s-au creat o mulțime de grupuri muzicale în jurul centrelor universitare. Genurile se diversificaseră, noile generații aplecându-se aspura unui sunet mai agresiv. Heavy metalul devine foarte popular. Din fericire Bulgaria s-a putut bucura de un regim politic mai puțin sever decât cel al vecinei sale din nord. Acesta a fost motivul pentru care muzica rock and roll, deși nu foarte agreată, în tot acest timp nu a avut probleme extrem de serioase. Doar rockul agresiv era persecutat serios. În 1979, punk-rockul și-a făcut debutul. La granița cu sârbii, în Kyustendi, sub influența posturilor de radio Iugoslave ce se puteau recepționa fără probleme și care difuzau punk, a apărut grupul Novi Cvetya. Muzica acestor tineri semăna mai degrabă cu cea a trupelor iugoslave decât cu sonoritățile specifice punkului britanic. Pentru că nici nu se punea problema înregistrării vreunui disc, grupul a realizat imprimări amatoricești ce au circulat prin țară pe casetă audio. În 1981 ia naștere și trupa DDT. În februarie 1984 se începe o campanie agresivă de interzicere a curentului rock, dar în special a punkului. Cei cărora erau prinși pe stradă cu vestimentație punk sau heavy metal, li se confiscau accesoriile specifice. Această campanie nu a dat rezultate datorită incompeteței autorităților și a rezistenței rockerilor. În prima zi a anului 1986, în timpul serbării Anului Nou, tinerii punkeri au creat un scandal, atrăgând atenția presei. Aceștia veniseră în centrul Sofiei în număr mare, cu părul aranjat bizar și cu hainele rupte. Un an mai târziu politica oficială a realizat impactul fenomenului. Bulgaria a hotărât să recunoască și să accepte genurile hard, întrucât marea masă a tinerilor le îndrăgeau, iar politicienii nu doreau să creeze bazele unor mișcări sociale. S-a făcut o selecție de trupe cărora le-a fost permis să înregistreze discuri, la studiourile  statului. Una din cele mai bune formații care a luat naștere atunci a fost Reivu, inconfundabilă datorită excentricei și talentatei Milena Slavova. Punkul bulgar era pe o pantă ascendentă, continuând să se dezvolte și prin elemente new wave. Formația  Kokosha Glava, prin stilul foarte agresiv și hituri precum Kill Kill Police din 1988, putea să fie convinsă că nu va înregistra vreodată în studiourile de stat. Alte grupuri au fost U.Z.Z.U., Abort, Taran.

În februarie 1990, politica se schimbă, comunismul trăindu-și ultimele clipe, libertatea de exprimare aducând cu sine o mai mare diversificare a genurilor rock.    

*

Să fi fost oare această explozie pop-art condiția necesară prăbușirii totalitarismului din Europa, în secolul XX? Adevărul nu se va ști niciodată, dar cu siguranță se va admite că fenomenul rock a constituit unul din motivele colapsului utopiei comuniste. Deasupra tuturor opreliștilor, mai presus de persecuțiile inutile la care au fost supuși creatorii de artă pop, s-a ridicat frumusețea operei care va dăinui mai presus de orgolii, persecuții, temnițe sau lideri politici. Pentru această întoarcere la valorile fundamentale, la revolta împotriva încălcării drepturilor cetățenești, la temele muzicale care sunt ascultate și acum, după 60 de ani de la primele acorduri electrice (comunismul a supraviețuit doar 45 de ani în Europa de răsărit), se cuvine să ne înclinăm cu respect în fața tuturor celor ce și-au adus aportul la zidirea muzicii rock.