,,Fiecare creație este o mărturisire
de sine, așadar o bucurie.”
Constantin Noica
Fără a întinde prea tare coarda în zona metafizicii (deci fără dorința de a aluneca spre danpuricism), îndrăznim totuși să dăm crezare teoriei conform căreia se poate aproxima vechimea unor obiceiuri omenești, atunci când privim comparativ la comportamentul celorlalte mamifere. Până la ,,meșteșugul” făuritorului de unelte- pe care îl întâlnim în anumite grupuri evoluate de primate- vom cunoaște, observând, mult mai multe cutume pe care omul și le-a păstrat încă din cele mai vechi timpuri, acestea precedând, chiar, conștiința de sine. Nucleul familiei, vânătoarea, comportamentul de intimidare a adversarului, construitul cuibului, ar fi câteva dintre acestea, alături de joacă. Joaca precedă societatea. Prin urmare, putem trage concluzia că acțiunea imaginativă, ține și de inteligența instinctului. Dacă ne gândim la animalele care se hârjonesc, până la cele care își pândesc și își derutează prada, atunci avem un argument ce sprijină teoria menționată. Dacă împletim nevoia instinctuală de joc cu nevoia conștientă de creație, conștiință de sine și reprezentare antropomorfă (ultimile trei apărute mult mai târziu), va rezulta și meseria de păpușar alături de rezultatul ei- păpușa.
Pentru ca jocul să funcționeze, el
trebuie să fie ,,luat în serios”. Credința în joc nu urmărește negarea
realității, cât confecționarea uneia paralele din care se poate ieși oricând.
Una ce, precum hipnoza, ne face să uităm de noi înșine. Ca atunci când ascultăm
muzică, conducem mașina sau privim la un film.
Copilul este foarte capabil de
crearea unei asemenea lumi. Întrucât cea reală, în care trăiește, nu îi este pe
deplin cunoscută și clară, copilului îi este destul de greu să discearnă
realitatea de poveste. Păpușa lui va fi, așadar, o ființă vie pe care o va iubi
așa cum iubești ființele vii. Legătura sentimentală cu păpușa, derivată din
credința jocului, se pierde în timp, revenind peste ani de zile, atunci când
îndrăgostiții își vor oferi jucării pe care le vor strânge la piept, le vor
imprima afecțiunea, folosindu-le drept substitut al persoanei iubite, cu care
nu se poate locui, încă, sub același acoperiș. Extrapolând, speculăm că și
părintele dăruiește copilului o păpușă, pentru că nu poate fi în permanență în
preajma acestuia (ex: jucăria ce i se oferă copilului ca leac împotriva fricii,
atunci când acesta doarme singur, sau gestul dăruirii uneia ,,ca să aibă grijă”
de cel mic, atunci când cel mare e plecat).
Caracterul divin al artei derivă de
aici, de la caracterul miraculos al creației. Zămislirea, atâta timp cât nu
poate fi explicată prin mijloace concrete, e divină. Creatorul de artă se
substituie astfel dumnezeirii, iar despre aptitudinile deosebite ale acestuia,
chiar și în zilele noastre spunem că ,,i le-a dat Dumnezeu”. Cu certitudine
putem admite: dacă prin prisma copilului păpușa e vie, creatorul de păpuși are,
deci, date divine, creând ființe vii, imitând creatorul suprem. Unii îi zic
talent...
Un astfel de creator este și Elena
Orbocea. La Casa Avramide din Tulcea, pe data de 16 iunie 2016, în cadrul Festivalului
de Carte ,,Danubius”, aceasta a susținut un workshop alături de copii mari și
mici, prin care au fost demistificate procedeele ce stau la baza confecționării
prietenilor din nasturi, cârpă și suflet. Atelierul presupunea realizarea unei
păpuși destul de simple, astfel încât să poată fi încropită de oricare dintre
participanți, fără prea mult efort. Cu toate acestea, există și secrete ale
meseriei pe care coordonatoarea evenimentului nu le-a divulgat, nu din
superstiție sau pentru a păstra taina, ci doar din simpla dorință de a nu complica
lucrurile cu termeni sau procese neaccesibile publicului, cum ar fi: amestecul
de polimeri (la care chiar se pricepe, spre deosebire de cealaltă Elena), tehnica
brodajului, construcția scheletului metalic, etc.
Copiii și adulții părtași la acest
joc, au refăcut din elemente de bază (șosete, ață și năsturei, înarmați cu foarfece
și curiozitate), magia păpușarului. Aceștia au primit toate materialele utile
în câte un plic de hârtie crem. Pe fiecare din aceste plicuri era desenat,
chiar de către autoare, un nostim portret de fetiță pistruiată. Și... start!
Nu s-a mizat pe replicarea trăsăturilor
fizice concrete, formele fiind stilizate, tocmai pentru ca rezultatul finit să
poată fi folosit pentru joacă, în orice fel. Atunci când păpușa este
încremenită într-o poziție rigidă și o expresie a feței ce exprimă o singură
stare, aceasta devine un element decorativ, ci nu un vehicul al imaginației
ludice. În teatrul de animație, marionetele sunt flexibile, iar în lipsa
expresivității trăsăturilor, actorul mânuitor se va ocupa de construcția acțiunilor
și reacțiilor lor.
Elena Orbocea pregătește pentru anul
viitor o expoziție de păpuși ce urmărește o tematică locală: etniile
conlocuitoare din Dobrogea de Nord. Câteva dintre creații sunt deja realizate:
grecul Aris, lipoveanca Varvara, ucraineanca Nadia și turcoaica Dilara își
ocupau locul lor de cinste pe podiumurile instalate în sala în care s-a
desfășurat atelierul, fiind emisarii viitorului eveniment. A vorbi despre acest
amestec de culturi înseamnă a vorbi despre rădăcinile noastre, iar arta este unul
din cele mai importante canale de comunicare. Istoria devenirii noastre se
poate contura și vizual, nu? Naționalismul, un curent desuet în economia
tendinței contemporane de globalizare -acel ,,eu sunt mai bun decât celălalt”, ,,fruncea”, alături
de alte aberații asemănătoare- nu-și are locul aici. Elena încearcă să ne
comunice, prin această panoplie cosmopolită, că noi suntem produși în creuzetul
în care s-au amestecat români, pravoslavnici bărboși, cazaci zaporojeni, urmașii
lui Baiazid și… cine mai știe câți alții?
În 1986, sub Gorbaciov, un număr de
patru formații rock din URSS a înregistrat clandestin un album (Red Wave)
pentru piața din Statele Unite. Produsul a fost bine primit. S-a spus atunci că
unde politica dă greș, arta e cea care reușește, venind din urmă, să sfărâme
ziduri și să înfrățească popoare. Poate că Elena Orbocea (alături de Aris,
Varvara, Nadia, Dilara și ceilalți copii ai ei), va proceda la fel. Nu, cu
siguranță nu se vor prăbuși imperii. Dar poate că se vor dărâma, măcar pe
durata expoxiției viitoare, idei fixe, crezuri învechite, clișee și iar
clișee. Iar în locul lor, să admirăm și noi o fărâmă din... caracterul divin al
reprezentării!
Mihai Gălățan, actor
