Începusem primul an de facultate foarte crispat. Eu nu terminasem liceul de teatru, ca unii din colegii mei, să zici că aș fi avut, măcar cât-decât, oarece exercițiu sau experiență. Și nici prea îndrăzneț nu eram. Îmi venea greu să înțeleg ce vor profii de la mine. Adică, de înțeles înțelegeam eu, dar nu puteam traduce în acțiune propunerile scenice venite din partea lor. Nu îmi ieșea și pace! Timiditatea mă gâtuia până în punctul în care nu mai eram bun de nimic. Practicabilul din scândură ce trona în fața clasei era, la început de zi, ultimul loc din lume pe care mi-aș fi dorit să pășesc. Iar după ce apunea soarele, când, în sfârșit scăpam, mă simțeam vlăguit și vampirizat. Mie uneori îmi e rău de la… oameni. Unii îi zic deochi.
Pe timpul acela nu eram deloc mulțumit de mine, așa cum nici dascălii mei nu erau. Într-o zi, când vasul cu frustrări dădea pe afară, am izbucnit:
,,Da` doam`p-soară, dumneavoastră ne spuneți tot timpu` numai de rău!”
Exact la acea perioadă, frumoasă și rea totodată, am fugit cu gândul deunăzi, când cineva mi-a spus :
,,Bă, da` las` că tu nu scrii decât de bine în articolele tale!”. I-am răspuns: ,,Doar nu vrei să scriu acuma de rău, despre teatrul în care sunt angajat, ești nebun?”.
Profesoara mea ne spunea numai de rău pentru a ne corecta și pentru a ne căli în ideea frământărilor tempeste pe care le aduce cu sine meseria de actor. Or eu, precum mi se pare și firesc, voi scrie mereu numai despre lucrurile bune ce se întâmplă la Jean Bart, întrucât, vorba lui Nichita Stănescu: ,,…nu vorbim de furtună, că de furtună suntem sătui!”.
Da, voi scrie deci, de bine, în cele ce urmează. Iar de se vor fi întâmplat și rele, ele țin numai și numai de chestii personale, fără nicio legătură cu misiunea pe care am îndeplinit-o prin această deplasare. Hai, fie! Unul din lucrurile cele mai rele și singurul despre care voi povesti, este că mi-am uitat acasă fesul. Iar dacă te afli la poalele Carpaților, chiar dacă e jumătatea lui octombrie, acest mic amănunt devine ,,rău lucru!”, cum zicea nenea Iancu.
Am plecat spre Giurgiu cu ,,20 de minute cu îngerul”, piesă scrisă de Aleksandr Vampylov și regizată de Ion Sapdaru. În prima seară a plouat năpraznic. Priveam de pe terasa hotelului cum, sub cerul englezesc de sticlă aburită, se perindă, ,,rânduri-rânduri”, o groază de tiruri bulgărești. Ca o simpatică (dar totuși banală) coincidență, chiar în acea seară evolua, pe scena teatrului ,,Tudor Vianu”, trupa teatrului din Ruse- Bulgaria. Cică din punctul în care eram noi, până în Ruse, erau 3 km. Băiatul de la recepție ne-a spus că până la teatrul giurgiuvean sunt vreo 4. Am zâmbit. Iată de ce actorii din Ruse n-au solicitat cazare! În jumătate de ceas erau acasă.
A doua zi am descărcat decorul, iar băieții l-au montat pentru spectacolul de seară. Teatrul ,,Tudor Vianu” este spațios și se observă că e renovat de curând. După bătaia gongului, am jucat în fața unui public călduros, poate puțin gălăgios. Undeva, pe la jumătatea reprezentației, îmi intrase în cap o prostie. Îmi închipuisem că am picioarele înfipte în scenă precum rădăcinile copacilor. O nebunie… un gând prostesc de actor ce-și așteaptă replica, gând care mi s-a înfășurat în jurul creierului ca o caracatiță. Din cauza asta m-am mișcat cam robotic prin spațiul de joc, sau, cel puțin, așa mi s-a părut. Imediat după aplauze și după discursul directorului, am fost invitați la Sala Studio, unde am avut bucuria să vedem un spectacol foarte reușit, al trupei locale. Se numește ,,Șantaj”, e scris de Ludmila Razumovskaia și îl recomand din toată inima creatorilor de teatru și nu numai, ca pe un exemplu strălucit de coerență și inteligență dramaturgică.
Afară, la tutun, un muzician local ne-a explicat un fapt foarte interesant, la care -trebuie să mărturisesc- nu am reflectat niciodată. Cică e extrem de dificil pentru un oraș, aflat la foarte mică distanță de un centru cultural puternic (în cazul de față- Bucureștiul), să întrețină o echipă bine închegată de actori sau muzicieni. Asta deoarece te poți desfăta, pe alese, cu felurite produse de acest fel, câteva zeci de kilometri mai la nord (și cam tot atâtea minute). Din acest motiv, cred eu, Mallul din Giurgiu arată cam ca un depozit mai răsărit, ca acelea de după calea ferată de la noi din Tulcea. Mi-am spus atunci că cei 270 de kilometri ce ne despart de Capitală pot fi priviți ca pe un fapt ce ne și avantajează, uneori.
În următoarea zi, Râmnicu-Vâlcea ne-a întâmpinat cu vreme frumoasă. Ne-am cazat la un hotel cochet, aflat pe un deal ce mi-a amintit de casă. După odihnă, s-a transportat decorul de la Vrăjitorul din Oz, pentru a doua zi dimineața.
Iar dimineața…
Dorothy și Toto (de ce-mi vine mereu să-i zic Patrocle?), împreună cu prietenii lor, au adus câmpiile din Kansas în fața ochilor copiilor vâlceni, teleportându-i apoi și mai departe, tocmai în Împărăția lui Oz. După, colegii mi-au povestit că o doamnă învățătoare ar fi zis: ,,În sfârșit a venit cineva și cu o piesă bună pentru copii!”. Și că o mamă și-ar fi pocnit băiețelul, pentru că nu a stat cum trebuie la poza de final. Părinți idioți! Te umflă și râsul! L-a plesnit pentru eșecul scrierii, în pixeli, a unei amintiri plăcute, înlocuindu-i-o cu una mai puțin plăcută, picată tot cu un soi de steluțe…
Și, apropos de ,,picat”... ,,Iote, bă! Iar mă picai!”- spunea Marcel Iureș la începutul One Man Showului ,,Absolut”, când își dădea din greșeală pe pantaloni cu fasole din conservă. Apoi lua câte-un castravete, făcea: ,,Ia vino, mă, încoa`! Ia vino, mă, încoa`!” și apoi îl înghițea cu poftă. Monologul său începea, românește, cu o pauză de masă! ,,Gata, bă! Acuma-ncepem!”. Am rămas foarte plăcut impresionat de spectacol. Nu mai sunt la vârsta la care să spun: ,,Vezi așa ceva și-ți vine să te lași de actorie!” Nu. Acum văd altfel lucrurile. Nu îmi mai vine să mă las. Îmi vine să mă apuc și eu.
După ce l-am admirat pe Iureș, în holul localului unde se servea masa, am făcut fotografii la panoul festivalului (parcă spider i se zice- o apariție destul de nouă în peisajul românesc) care purta scris numele evenimentului la care am participat: Râmnic Interfest 2016.
,,Știi că voi, tulcenii, aveți accent?”- mi-a zis, undeva pe la începutul anului, un regizor cu care am lucrat. Mă ofuscasem un pic, nevrând să recunosc asta, deoarece mi-a intrat în cap, încă din pruncie, că dobrogenii au accentul plat. Însă i-am dat un pic de dreptate când îi ascultam pe vâlceni vorbind o română pură și curată. Dar i-am dat dreptate, cu adevărat, la întoarcere, când am intrat la Diana, la supermarket și am ciulit urechile la discuțiile oamenilor. Da, ne place sau nu să recunoaștem, avem accent.
Voiam să spun doar că vâlcenii nu vorbesc în grai, dar, știți cum e când scrii, începi să bați câmpii și să te duci dintr-una într-alta fără să realizezi. Mă întorc...
După micul dejun, în dimineața celei de a cincea zi de turneu, am urcat în microbuz și am pornit-o spre casă. La primul popas am început să culeg înapoi de pe drum grijile pe care le risipisem la dus.
Cu un an în urmă, am schimbat țigările tari pe super-lightsuri și super-slimuri, din cauza stărilor de anxietate pe care le aveam când o fumam pe prima. De aceea, prima țigară- chiar dacă e super-light și super-slim- o împing undeva până după prânz.
În turneu, în schimb, am fumat de la primele ore, fără să am nimic, fără să mă sperii. Asta fiindcă, timp de aproape o săptămână, nu am avut griji.
La Tulcea, ne-am luat înapoi în primire pe noi înșine. Cu toate astea, știu un lucru și bun: că peste ani vom contempla în amintire acest miez de octombrie, zâmbind cu nostalgie spre trecut. Pentru că senzațiile trăite, ființele cunoscute, locurile vizitate- dacă sunt faine- le prefacem în gând și le tăinuim în inimile noastre pe vecie. Le scoatem când și când, ne bucurăm de ele și apoi le punem la loc. Și nu zicem la nimeni, că e secret!
,,La ce te gândești?”. ,,La nimic! Stau așa...”
Mihai Gălățan, actor
