Nici bine nu ne-am întors din
deplasarea făcută la Giurgiu și Vâlcea, că ne-am pregătit iar de drum. După cum
bine se știe în lumea teatrului, toamna se desfășoară foarte multe festivaluri
importante de gen. Anul acesta ne-am calificat în selecțiile finale ale câtorva
dintre aceste concursuri, acest ,,câtorva” fiind un termen care desemnează, cu
modestie, cel mai prolific an în ceea ce privește invitațiile de participare
primite de Teatrul ,,Jean Bart” la acest tip de manifestări, de la înființare și
până acum. Și pentru că m-am decis să țin un jurnal al isprăvilor teatrului
nostru, fila lunii noiembrie nu putea fi omisă din letopiseț. Îmi pare rău că
nu mi-a venit ideea asta mai devreme, când aș fi putut nota la cald stările și
traseele parcurse încă din primii ani, pe aici și aiurea. În afară de zona
Ardealului (se pare că e greu de cucerit, nu degeaba strămoșii s-au luptat o
mie de ani ca să-l recapete), din 2008 până acum am bătut țara-n lung și-n lat.
Am fost la București (o dată la Nottara, de două ori la Comedie), Iași, Piatra-Neamț,
Suceava, Bacău, Galați, Brăila, Constanța, Giurgiu, Vâlcea, Târgu-Jiu, Craiova,
Lugoj, fără a pune la socoteală spectacolele din județ. Era să uit de Dijon, Franța!
Celor enumerate li s-au adăugat și
cele din luna noiembrie 2016.
Duminică, 6 noiembrie, s-a jucat la
Lugoj, în cadrul Festivalului de Teatru FestteamArt, organizat de Teatrul
Municipal Traian Grozăvescu, spectacolul tulcean ,,Serpentina” de Tankerd Dorst, în regia lui Francisc Bucur.
Conceput pentru Sala Studio, spectacolul, în lipsa unui asemenea spațiu, a
trebuit să fie regândit pentru Sala Mare, cu scaune de jur-împrejur. Nu am fost,
însă am aflat că piesa a fost una din cele mai bune de acolo și că ,,băieții
ăștia se vede că au... altceva!”. Am vizitat Lugojul prin 2010 dacă nu mă
înșel, la o ediție precedentă și am admirat frumoasa arhitectură nemțească a
orașului, tăiat în două de râul Timiș și legat apoi prin câteva poduri, la
picioarele cărora pescarii își încercau norocul. M-a surprins formula de salut
a lugojenilor. Ziceau ,,ciao” când veneai și ,,ciao-ciao” când plecai. Noi
le-am explicat că spunem ,,ciao” doar la despărțire. Fata de la recepție,
auzind asta și-a putut explica un lucru misterios ce i se întâmplase înainte
vreme. Cică veniseră să se cazeze doi sportivi din ,,Regat”. Când i-a întâmpinat
cu un călduros ,,ciao”, ei s-au răsucit pe călcâie și au întins-o.
Patru zile după spectacolul de la
FestteamArt am fost prezenți la Festivalul Național de Comedie din Galați,
organizat de Teatrul ,,Fani Tardini”, cu piesa ,,O zi din viața la niște
oameni”, regia: Aurel Palade. Sala Studio, spațiul nostru, era la etaj, la o distanță considerabilă
de cabinele actorilor. Acesta ar fi motivul pentru care am traversat Sala Mare
(aflată la mijloc) de o mie de ori, ca să-mi recuperez obiectele sau elementele
de costum uitate la machiaj. Am încercat să deranjez cât mai puțin repetiția
colegilor de la Chișinău, ce urmau să evolueze după noi, deși nu cred că am
reușit. Evident că trebuia să uit ceva la cabină, în ciuda tuturor kilometrilor
pe care i-am bătut până atunci! M-am trezit la jumătatea spectacolului că am
uitat să îmbrac maieul cu superstarul Bollywood Amitabh Bachchan. Însă
automatismele rămân automatisme. Îi spun partenerului meu de scenă: ,,Sorine,
ia fii atent aici!”- și-mi ridic bluza-n sus, arătându-i -în loc de poza lui
Amitabh- doar burta, plină de la masa de prânz cu rotocoale de cârnați la
scobitoare! În sală s-a râs, a fost ok.
Nu a trecut mult și am dat o bâlbă de m-am cutremurat. Îmi spuneam: ,,Mamă, ce bâlbă
am tras! Să nu cumva să mai vină una!”. Și a mai venit una.
Reacțiile de după sunau a studiu
sociologic. Ceva de genul: ,,x la sută din populație are încredere în
parlamentari, y la sută nu, iar z sunt indeciși.”. Așa și la noi. Am auzit că
unora le-a plăcut, altora nu, iar alții au zis că suntem așa și așa. Tautologie
curată. Vlăduț Ajder, actorul care ne-a fost coleg ani de zile la ,,Jean Bart”,
acum angajat al teatrului gălățean, mi-a făcut un periplu prin backstage. Ar fi
trebuit să mă simt ca acasă, doar mă cheamă Gălățan. După încheiere, am mers cu
nea Vlăduț în barul în care avea loc recepția. Acolo, câteva persoane
importante ce au urmărit piesa noastră mi-au mărturisit la un pahar părerile
lor –off record- despre ceea ce au văzut. Că textul e bine scris, dar n-are
conflict, că e prea multă sexualitate, că trebuie să fiu mai rău, să ,,bag
cuțitul” mai mult, fără teama de a-i supăra pe cei din Tulcea. Îi voi urma
sfatul celui din urmă, exersând aici: individul, de altfel un nume important al
breslei, mi s-a părut plin de el și agresiv.
Pe 15 noiembrie, fără prea mult timp
de odihnă între plecări, am ajuns la Piatra Neamț.
Aș vrea să mă opresc un pic la o
experiență avută în dimineața aceleiași zile. Am fost la muzeul care găzduia
ceramica de Cucuteni, veche de 7 mii de ani. Și m-a trecut un fior. Acele vase,
sau reprezentări zoomorfe și antropomorfe, mai vechi decât Piramidele, spuneau
povestea unui popor evoluat, cu o structură socială bine închegată și simț
estetic rafinat. Am citit apoi că ei n-au dispărut pur și simplu, deși au
trecut atâtea milenii, deși s-a schimbat clima și s-au succedat migrații și
războaie. Moștenirea lor genetică are o însemnată contribuție la ADN-ul
european. Cu alte cuvinte, ei nu au murit. Sunt strămoșii noștri tăcuți, despre
care, din păcate, nu poate vorbi niciun hrisov, deoarece cuvântul scris apăruse
mai târziu. Când am văzut, în același muzeu, după zeci de vase și văsișoare,
prima figurină umană din lut, m-am gândit că seamănă cu soră-mea și mi-a venit
să plâng.
Seara, la Teatrul Tineretului,
decorul și noi așteptam pe poziții venirea spectatorilor. Piesa jucată, ,,Oscar
și Tanti Roz”, regizată de Ion Sapdaru, a fost foarte ritmată. Temerile noastre că nu ne-am auzi cum trebuie,
au fost rapid spulberate. Sala, deși îmbrăcată toată în mochetă roșie, avea o
acustică bună.
După aplauze, am fost invitați la o
mică petrecere, la etaj. Într-o sală cu bar, doi bluesmani animau atmosfera cu
un mic recital umplugged. O idee foarte interesantă. Astfel, organizatorii
festivalului evitau elegant și cu gust spaima nebuniilor birocratice care-ar fi
putut pune bețe-n roate prezenței gazdelor la hotelul unde invitații petrec
serile de socializare de după.
Pe 16 dimineața am plecat spre
Suceava. Pe drum ne-am oprit la Mănăstirea Agapia, unde am contemplat picturile
murale ale lui Grigorescu. Când te uiți la poze e una, dar în realitate...
rămâi interzis în fața talentului marelui pictor, ce avea pe atunci doar 20 de
ani. Apreciind calitatea lucrului său, Kogălniceanu l-a trimis, la scurt timp
de la executare, la facultate, la Paris.
În imediata apropiere se află casa de
vacanță ridicată de Alexandru Vlahuță, loc în care se aduna gașca sa de
prieteni, pentru ,,dulci cozerii”. Măicuța-ghid deplângea soarta acestora (I.L.
Caragiale, Delavrancea), dispăruți cu toții la vârste deloc înaintate. Biata de
ea, punea acest lucru pe seama fatalității destinului. Eu însă, la curent cu
mecanismul vieții boeme a artiștilor, râdeam în bărbie, intuind adevăratul
motiv al acestor morți premature.
Ne-am oprit și la Cetatea Neamțului,
dar nu mai știu acum succesiunea vizitelor. Dacă analizez harta sau întreb
colegii cu care am fost, voi afla exact, dar nu înțeleg de ce mă încăpățânez.
Am apreciat starea de conservare a
cetății. E foarte bine întreținută. Mi-au plăcut mai puțin manechinele
kitchoase din plastic ce înfățișau soldați sau dregători de curte, împrăștiate
prin mai multe săli. Mai era o oroare asemănătoare în Parcul Ciuperca din
Tulcea noastră, cu un pescar. A dat Bunul Dumnezeu și l-au demontat de acolo.
Ajunși la Suceava, ne-am cazat la
căminul Universității, în camere ce ar fi putut intra oricând în competiție cu
cele din oferta oricărui hotel decent, chiar și de trei stele. Bravo lor! În
studenție am avut neșansa, cu o singură excepție, să locuiesc în cămine vai de
steaua lor! Trebuie să fiu cinstit până la capăt și să consemnez că acele
camere, aflate în efectivul Universității ,,Ștefan cel Mare” din Suceava, erau
destinate, totuși, profesorilor.
Spectacolul ,,Oscar și Tanti Roz” s-a
jucat joi, 17 noiembrie, la Auditorium ,,Joseph Schmidt”. Nu putea, desigur, să
iasă rău. Ca un semn, o a doua coincidență onomastică avea să întărească
această certitudine: numele sălii și numele autorului operei literare după care
s-a realizat montarea, coincid. Doar că primul se scrie Schmidt, iar al doilea
Schmitt.
La întoarcerea din turneu am fost în
Humulești. Am vizitat casa lui Ion Creangă și am cumpărat de acolo un magnet de
frigider. Da, știu... totuși nu e asta cea mai penibilă achiziție a mea din
deplasări. După turneul Giurgiu-Vâlcea, am luat de la Cozia un titirez, pe
principiul: ,,Ce te faci dacă-ți trebuie și n-ai în casă? Te duci să ceri prin
vecini?”.
Mamaia a luat magnetul și l-a pus
frumos în servanta cu cești și bibelouri, unde tronează maiestuos bețivul cu butelcă,
balerina cu un braț rupt și lipit cu ojă, Mozart, chinezul cu peștele.
O adevărată armată de personaje
carismatice, aflate cu siguranță pe placul designerului ce a aranjat momâile
din Cetatea Neamțului.
Mihai Gălățan
