MOTTO:
,,Copil minunat, haide, vino cu mine!
Și jocul de aur juca-vom pe plaur.
Flori multe-n dar primi-vei de la zâne
Iar Zâna cea Mare, de vrei, te va ține
Pe brațe de aur.”
Compact, Jocul Ielelor 1988
Versuri: Goethe
*O variantă a acestui text a fost selectată în vederea nominalizării la cea de-a V-a ediție a Concursului de Dramaturgie-Monodrame, Teatrul Municipal ,,Bacovia”, aprilie 2018.
,,Lumea
Poveștilor e pe altă planetă. Acolo trăiesc Alice, Mickey Mouse și Țestoasele
Ninja. Și ei mănâncă ce mâncăm și noi, în afară de ciorbă și pilaf. Ei mănâncă
plăcintă rotundă de la Boema, cartofi prăjiți cu smântânică, omletă și
cașcaval. Când am să mă fac mare am să construiesc o rachetă și am să mă duc
acolo!”.
Aceasta era
promisiunea pe care și-o făcuse Mișu când era mic. Însă acum, când aproape
termina clasa a treia și era deja băiat mare, lăsă baltă acest plan, deoarece
nu mai credea în povești. Când își aducea aminte de gândurile ce-i zburdau prin
minte în vremea când îi căzuse primul dințișor de jos, inima i se strângea și
privea în jur cu amărăciune. Nu pentru că Lumea Poveștilor își pierdea din
contur. Dă-o-n colo! Lumea Poveștilor nici măcar nu exista. Nu era asta
problema lui. Problema lui era că oamenii mari uită de visele pe care și le fac
atunci când sunt mici.
Pe atunci nu
știa că oamenii mari uită și de visele pe care le au de la maturitate în colo.
Mișu a
făgăduit de curând că atunci când va fi un moș de treizeci de ani, își va lăsa
barbă și mustăți. Dar dacă, atunci când se va trezi bărbat, părul de pe față i
se va părea o prostie? Ce te faci? Va fi ca și cu zborul rachetei către Lumea
Poveștilor, despre care acum își dădea seama că era absurd. Dar cum trebuia să
se fi simțit copilul din el, acel copil de cinci ani care plănuise această
călătorie, dacă ar fi aflat că băiatul mare de acum va râde de visul lui? Îl
sâcâia îngrozitor ideea că uneori adulții nu dau doi bani pe dorințele copiilor,
cu atât mai mult cu cât a întors deja spatele uneia, fără să fie încă adult.
În urmă cu
câteva luni primise un ou de ciocolată. Surpriza din interior l-a dezamăgit.
Era o bucată neagră de plastic, pliată pe jumătate. Părea că este simbolul de
la Batman, așa cum era desenat pe abțibildurile de la o gumă tare și
fărâmicioasă. Suci și învârti acel liliac turnat prost, analizându-l cu
atenție: partea bombată era brăzdată pe lat cu linii trasate stângaci. Semăna
mai degrabă cu o... exact! Liliacul de plastic era de fapt o mustață edwardiană,
iar semiluna urechilor lui era micul clește ce se fixa în nări. Se contemplă cu
el în oglindă și gândi că a fi copil înseamnă să trăiești într-o închisoare.
N-ai voie să faci nimic. Ești liber numai în lumea din capul tău. Pe atunci nu
știa că la maturitate e tot la fel.
Merse apoi în
camera sa și scotoci în dulap după Azor, cățelul de jucărie pe care îl
smotocise un cățel adevărat. Abia l-a salvat pe Azor din gura lui Hectorică-un
maidanez alb și tolomac, ce lăsa păr peste tot și lingea oamenii pe gură.
Mișu scoase niște câlți din burta jucăriei scărmănate și se întoarse cu
mănunchiul în baie, din care trase și-și lipi cu salivă pe bărbie câteva
smocuri negre-cenușii.
,,Când am să mă
fac mare am să-mi las barbă!”
Deși n-ar fi
crezut, în viitor avea să respecte și prima și cea de-a doua promisiune.
Mișu era un
băiat mâncăcios. Copiii răi de la bloc îi spuneau Grași. Avea să-și dea seama
mult mai târziu că mânca pentru a compensa anumite lipsuri emoționale, dar și
dintr-o inerție alimentară creată de ai săi, care pompau în el cu nemiluita smântâni
și cărnuri pe care le căpătau cu greu, după ce stârceau ore întregi la cozi. ,,Papă
tot, că mi-au ieșit ochii din cap ca să ți le aduc!”. ,,Papă tot, că nu se știe
când mai prindem altă dată!”. Cozi nu mai erau acum decât la butelii, dar reflexele
lăsate în urmă de acei ani grei rămaseră zgâriate în sufletele celor mari
precum poveștile de frații Grimm pe plăcile de ebonită pe care Mișu le
asculta la pick-up. Cutumele erau cutume. În casă încă se mai vorbea în șoaptă,
la școală încă se mai cântau melodii despre dezarmare și pace pe Pământ, iar
când a plecat Păunoiu Delia, prin clasa a doua, în Statele Unite cu părinții
ei, doamna a zis la clasă că Delia e o trădătoare de Patrie și de Neam. În
magazine găseai de toate, în schimb nu erau bani. Bunicii, orășeni dealtfel,
luau vara câte o palmă de pământ la Tudor Vladimirescu, s-o lucreze în schimbul
unei părți din recoltă. Chiar dacă răsplata nu era consistentă, măcar nu consumau,
timp de câteva săptămâni, curentul și apa de acasă. Obiceiul de a ronțăi mereu
câte ceva îi crea lui Mișu un confort imediat, căci și el, la rândul său,
avea o gândire imediată. De pildă, mâncatul îl întârzia de la lecții. Fiecare
secundă câștigată cu o altă activitate permisă era o victorie, iar mâncatul era
o activitate permisă.
În timpul liber
desena mult și aduna de pe la rude, prieteni ori colegi, bani vechi pe care îi
punea la mica sa colecție, într-o casetuță de lemn. Cea mai veche monedă era cu
un rege pe care-l chema tot Mihai, care domnise acum o sută și cincizeci de ani, pe vremea
când mamaia și tataia erau în floarea vârstei. Așa cum se arătau în poza pe
care o aveau în dormitor, agățată în cui deasupra unei carpete cu păuni. Mamaia
ținea în mâini un buchet de flori ce se vedea de la o poștă că sunt pictate,
cum pictat era și luciul din părul lui tataia, urechea lui și conturul ochilor
amândurora. Ce vrei, așa se făceau pozele pe vremea aia, acum o sută și
cincizeci de ani, când rege era un băiat pe nume tot Mihai.
Acum, după cum
spuneam, Mișu se făcuse băiat mare. Peste patru luni avea să împlinească zece
ani. Chiar și după mult timp, atunci când avea să aibă barbă și mustăți, plete
de haiduc și apoi chelie, Mișu a simțit mereu că aceasta este vârsta lui
adevărată. Dacă l-ai fi trezit în toiul nopții să-l întrebi ce vârstă are,
chiar și când durerile de spate îi țineau permanentă tovărășie, iar o noapte
pierdută la o sindrofie venea la pachet cu alte două de chinuri istovitoare, el
ți-ar fi răspuns că are zece ani.
Deci, Mișu avea aproape zece ani, desena frumos, scria urât și avea o colecție de bani
vechi.
Îl iubea pe tataia
pentru că era bun. Îl iubea și pe președintele țării, pentru că semăna cu
tataia. Amândoi erau pleșuvi, amândoi zâmbeau la fel. Ulterior își va fi dat
seama că amândoi împărtășeau și aceleași convingeri politice. Rele, bune, ce-au
a face ele cu dragostea sinceră și nedisimulată a unui nepot pentru bunicul
lui? Într-o zi, prinzând de veste că tataia e bolnav, Mișu ceru o monedă
galben-maronie și merse către poșta din cartier ca să-i dea un telefon. Ajuns
în fața aparatului, constată că e prea scund să ajungă la fanta semicirculară
de metal în care bagi fise. Și atunci se puse pe plâns. Bătrânul se făcu bine
rapid, și cam aici se termină episodul. Episod neinteresant dealtfel, dar
relevant ca argument ce probează legătura puternică dintre cei doi. În ultimul
timp, mai exact de când avea televiziune prin cablu, Mișu nu mai venea vinerea
să doarmă la tataia.
Când ieși de la ore cu Viorel, își întunecă
bucuria cu care primea în general darul celor două zile libere de la final de
săptămână, recitind biletul pe care îl avea în buzunarul uniformei, bilet pe
care i-l adusese mamaia de cu seară, când venise cu o gameluță cu sarmale:
Frumosul lui tătăița!
Înțeleg că nu mai vrei să vii pe la mine, că stai să
vezi la TV ,,Zona Crepusculară”, ,,Razele X”, etc. Sunt niște minciuni! Nu-i
nimic, vii când dorești, eu nu mă supăr. Astăzi te-au căutat pe rând Dani și
Bebe și separat Alexandru. Pentru că nu ai fost aici, am ieșit eu cu ei la
joacă. Am fost la jocuri mecanice, la leagăne, am jucat gropicica, am alergat
unul după altul la terasa cofetăriei. Pentru mâine am stabilit să mergem prin
piață, pe la jocuri din nou, iar după masă să urcăm până la Monument. Deci,
stai liniștit acasă, pentru că sunt foarte mulțumiți de felul cum mă joc cu ei.
Mâine am stabilit ca după ce venim de la Monument să ne jucăm în spatele
blocului cu lopățelele și să construim căsuțe. Deci, stai liniștit, fiindcă îți
distrez eu prietenii. Te-am pupat și aștept vești de la tine.
Eu
Iunie 1995
,,Păi, da, mă!” își spunea în gând, pentru
a-și alunga remușcările, ,,Da` tataia n-are televizor, n-are nimic, are numai
radioul ăla albastru de doi lei, la care ascultă porcăriile alea cu Iugoslavia și
cu sisansonsis sentimetră...”, apoi,
împachetând biletul și punându-l la loc în buzunar, continuă cu voce tare:
,,Baziaș, si-san-so-sis sentimetră.
Corabia, si-san-so-sis sentimetră,
Turnu-Măgurele...”. ,,Ce-ai, bă? Ej nebun?”-îl întrebă Viorel. Viorel, coleg de
clasă și vecin, era prietenul lui cel mai bun. Stătea la blocul de peste drum.
Viorel nu prea era sănătos la cap, dar era băiat de treabă și foarte
inteligent. El i-a povestit lui Mișu pentru prima oară despre cățelușa Laika,
trimisă de ruși în spațiu, despre aselenizare, despre avioanele invizibile de
luptă. Tot el și-a rupt femurul de două ori în doi ani consecutivi și a fost
primul copil din școală care a înjurat foarte urât, de mamă, în W.C-ul
băieților, care încă se mai numea -în limbajul de lemn al epocii de curând
apuse- Grup Sanitar Băieți.
Deși avea cablu, Mișu încă nu avea acasă TV color. Doar un rablament de televizor Sport, cu
plasticul de deasupra plesnit încă din acele vremuri de tristă amintire, când
s-a încercat a se corecta calitatea semnalului cu un pantof cu toc. Rămăsese
printre ultimii din clasă care, iată, din lipsă de bani, era tributar vechilor
tehnologii. Într-o perioadă credea că este chiar ultimul, asta până când a
purtat o discuție cu un alt coleg, pe nume Dăscălici. Atunci îi veni inima la
loc. Vorbeau despre Top Cat.
,,Cine e Top
Cat?”-zice Dăscălici.
,,Nu-l știi? E
motanul ăla care se duce la restaurant și aruncă ospătarului un ban în sictir,
dar banul e legat cu ață și-l saltă, apoi. Și se pune la o masă și ia din
canalizare, cu bastonul, cutia cu prânzul unui muncitor. Motanul ăla galben,
mă!”
,,Galben? Hmm...
Cine are bani de televizor color în ziua de azi?”- oftă băiatul cu amar,
transformându-se pentru o clipă în altcineva, imitând probabil pe unul din
părinții care i-a servit aceeași replică.
Nu avea TV
color, în schimb primise de la o rudă de pe vapor un computer Commodore 64 și o
casetă-cip cu patru jocuri: Klax-un fel de Tetris mai șmecher, International
Soccer-adică fotbal, un joc vesel cu lumea circului și ultimul, preferatul său,
Flimbo`s Quest. Flimbo
era un fel de Super Mario care pornea în căutarea prietenei sale Pearly, răpită
de savantul nebun Dr. Dandruff.
Color-necolor,
să revenim la Mișu și Viorel și la acea zi caldă de vineri. Cei doi au
traversat împreună spre Piața Nouă, au trecut pe lângă taraba unei fete cu ochi
frumoși care vindea cartofi, apoi au făcut dreapta, lăsând în urmă stația de
autobuze 1 și 4 , aflată lângă o bodegă în fața căreia sfârâiau mici. Acolo, la
terasă, câțiva bărbați cu hainele stropite cu var și înnegrite de lip ciocneau
halbe cu bere ce semănau cu niște grenade, pictate în nuanțe de sienna arsă. Pe
vremea aceea oamenii săraci arătau ca niște boschetari, iar boschetarii ca
oamenii săraci din cărțile cu povești: cu hainele zdrențuite și peticite, cu saci
soioși în spinare, cu cataractă și degete lipsă, desculți și adesea sprijiniți
într-un băț rupt direct din copac. În față, la intersecția cu strada Păcii mai
era o bombă, în fața căreia Mișu văzuse cândva o babă trântită pe jos, de sub
care curgea la vale, către carosabil, un pârâu de urină. În dreapta se făceau
blocurile turn, de unde se închiriau casete video și tot acolo era casa
parohială a Bisericii Rusești, unde era și stația de autobuz 1 barat. Deși 1
barat ocolea pe Eternității, totuși copiilor le convenea mai degrabă ruta aceasta
decât traseele 1 și 4 care mergeau drept, deoarece baratul îi lăsa exact în
fața blocului, la capătul străzii 23 August din cartierul C5. Dar era amuzant
și pe 23. Acolo, aproape de magazinul BIG, autobuzul oprea fix în fața unui bardezi numit La nuc. Mușteriii acestui local, coborând din mașină, făceau exact
un pas pentru a se găsi pe terasă. Mișu își aminti de un astfel de specimen
care, bolborosind de unul singur cu vocea lui Donald Rățoiul niște idioțenii
despre armată, picase din autobuz direct într-o masă din tablă vopsită grosier,
aflată sub auspiciile unei triple tautologii: crâșma se numea La nuc, lângă firmă era pictat cu
bidineaua un nuc, iar toate acestea erau străjuite imperial de coroana bogată a
unui nuc adevărat. După BIG, acolo unde autobuzul cotea spre Piața Neptun din
inima cartierului 23 August, mai era o magherniță cu pereți din tablă pe care
zăcea spoită, fără nicio pretenție artistică, o halbă înspumată. Sub halbă
domnea dictonul: ,,Ieftină ca braga, doar 500 halba!”. A stat reclama aia mult
și bine acolo, până când inflația a făcut să pară chiar avantajoasă oferta.
Apoi, guvernatorul Băncii Naționale a tăiat patru zerouri din coada monedei, dar
reclama a rămas în continuare acolo, o bere valorând acum –dacă era să ne luăm
după scris- cam cât un salariu bunicel.
,,Băi, Viorele!
Femeia maimuță nu există! Ce am văzut noi e un trucaj.”
,,Eu nu zic că
există, nu zic nici că nu există. Sunt așa și așa.”
Despre ce era
vorba: săptămâna trecută, în Parcul Personalităților de la gară se instalase un
fel de circ. Avea o expoziție de reptile vii, vreo doi clovni siniștri încercau
să anime atmosfera, se vindea vată de zahăr, iar cireașa de pe tort era deja
celebra Femeie Maimuță. Într-un cort în care stăteai pe scaun ca la cinema, un
prezentator făcea publicului cunoștință cu o negresă care încet-încet se
transforma într-o maimuță. Apoi spărgea cușca, lumina se stingea, oamenii se
speriau și... gata showul! Se vedea clar, era la mintea cocoșului că un
proiector aflat în spate suprapunea pe femeie întâi ,,șarfat” și apoi din ce în
ce mai clar, o filmare cu o maimuță.
,,Păi, bă,
Viorel! Dacă era adevărat că se transformă, de ce nu vin profesori să o
studieze? De ce nu a scris la ziar?”
,,Poate a scris,
da` nu am văzut
noi! Ba da, mi-am amintit, a scris, am văzut eu!”-mințea Viorel.
Mișu murea de
ciudă când știa că are dreptate, dar e îmbrobodit. Mai tare îl scotea din
sărite faptul că nu putea să-și traducă gândul în cuvinte așa cum îi șade bine
omului pentru a se face înțeles. Angoasa aceasta l-a urmărit toată viața.
Într-un final veni și autobuzul, care îi luă și înaintă lin cu ei pe Păcii,
până după turnuri. Acolo, însă, pavajul se termină și mașina începu să clănțăne
din toate șuruburile și piulițele, zgâlțâindu-se pe piatra cubică. Era un autobuz
portocaliu, vai de mama lui, cumpărat de primărie din Germania, la mâna a doua.
Ușile, când se deschideau, pâsâiau ca sifoanele. Lângă uși erau două butoane,
unul roșu și altul negru, deasupra cărora scria Türöffner. Deși era de la sine
înțeles că erau defecte, cei doi prieteni n-au îndrăznit niciodată să apese pe
vreunul, de teamă ca nu cumva, prin absurd, să se întâmple ca în videoclipul
acela Genesis, când o păpușă Ronald Reagan încurcă butoanele și apasă aiurea,
iar din Pământ înflorește o ciupercă nucleară. Dacă totuși vreunul din ei ar fi
apăsat, acela ar fi fost cu siguranță Viorel. El era mai curajos și, după cum
spuneam, puțin cam țăcănit. La mijloc, între geamuri, acolo unde era locul
rezervat celor cu dizabilități (cărora, în vremurile acelea lipsite de politically corectivness li se spunea
-cam ciobănește, ce-i drept- handicapați), se afla un ciocănel roșu prins între
două paranteze din plastic. Cu greu își putea imagina Mișu cum acel ciocănel
poate să spargă ditamai geamul, în caz de pericol. Mai degrabă, gândea el, ar
fi ricoșat fix în fruntea temerarului ce-l va fi folosit, scoțând un piuit de muțunache
din cauciuc. După vreun an sau doi au apărut autobuze noi, albe, japoneze, care
aveau scris pe geamul ce separa șoferul de călători ,,Cum le păstrați așa le
aveți!”. Chiar dacă cineva ar fi tăiat cu lama scaunele din vinilin și ar fi
deșurubat cu unghia numerele de pe spătare, nu ar fi contrazis cu nimic lozinca
ticluită cu litere din autocolant alb.
Peste denivelări
și șanțuri, autobuzul sărea pe suspensiile lui ca o minge, iar copiii se mutară
în spate, încercând să anticipeze șocurile, sărind și ei o dată cu izbiturile,
ca pe trambulină. Uneori se sincronizau, alteori nu. Viorel duse mâna la ceafă
și apoi îi arătă prietenului său palma cu degetele strânse: ,,Ia uite ce-am
transpirat!”. Deranjată de zarva lor, taxatoarea le-a spus să coboare la prima
stație dacă nu stau cuminți, că și așa nu au luat bilet. Următoarea stație era
la poarta cimitirului Eternitatea, iar a doua era chiar destinația lor, capătul
de linie. Oricum nu mai aveau mult până acasă.
,,Coborâm?”
,,Coborâm!”
,,Viorele, tu
dacă ai putea să ai vreo superputere, care ar fi aia?”
,,În niciun caz
să am Piatra Vântului!”-spuse ironic Viorel, făcând trimitere la o pățanie
consumată vara trecută. Într-o zi, pe când cei doi se jucau lângă garaje, trecu
pe acolo bulangiul de Busuioc, un băiat
mai mare ca ei, care tușea groaznic nu de la înghețată, cum pretindea el, ci
pentru că fuma în curte la Pedagogic cu Cătos, Guvidu și frate-său Sorin.
,,Bă, băieți!
Voi știți că pietrele astea albe sunt pietrele vântului? Ia fiți atenți aici!”.
Și Busuioc luă o pietricică în mână, o ridică spre cer și spuse de câteva ori vânt! După scurt timp, o pală de vânt le
flutură tricourile și răscoli pentru câteva clipe praful fin, gălbui, din care
cerneau fetele jucându-se de-a mâncarea și în care băieții aruncau cu corcodușe
ca să imite efectul glonțului.
Fascinați de această
minune, copiii au stat o zi întreagă să probeze o sumedenie de pietre albe,
încercând să-și dea seama care din ele face vântul cel mai puternic. Asta până
când Laura și Alina le-au spus lui Mișu și lui Viorel că Busuioc e un mare
mincinos și că și-a bătut joc de ei. Busuioc susținea că mai are o superputere,
total neinteresantă pentru cei mici dar, din câte se părea, atractivă pentru
băieții mai mari, fare fumau, erau bididii și jucau poker cu țiganii la aparate.
,,Când mă uit la
fundul unei gagici”, zicea, ,,ea se plesnește cu palma peste el, ca și cum o
înțeapă ceva. Eu pot să ciupesc fetele de fund cu privirea!”
,,Ei, mai dă-o
naibii de Piatră a Vântului! Și mai dă-l naibii și pe lătrăul ăla de Busuioc!”-se
încruntă eroul nostru, oprindu-se lângă poarta grobiștei.
,,Dar ție ce
superputere ți-ar plăcea să ai?”-reîmprospătă Viorel discuția.
,,Mie mi-ar
plăcea să am un ghiozdan cu care să zbor. Sau să zbor așa, pur și simplu, ca
Superman.”
,,S-a inventat
deja un ghiozdan de zbor, l-a inventat un român de-al nostru și a reușit să se
ridice de la sol vreo zece metri, dar apoi a picat jos!”.
,,Hai, mă,
Viorele, nu mai minți!”- se răsti Mișu, aflat încă sub imperiul amintirii cu
țeapa luată anul trecut. Dar Viorel de data asta nu mințea. Pur și simplu
cultura sa generală, destul de bogată pentru vârsta lui, conținea și istoria cu
Iustin Capră și al său Jet-pack inventat în 1958.
Deodată se
treziră, fără să-și fi propus, pe aleea principală a cimitirului, atrași
într-acolo de o forță căreia parcă nu i s-ar fi putut opune. Amândoi aveau o
mare fascinație pentru zona ocultă și pentru paranormal. Amândoi erau cititori
fideli și pasionați ai revistei Dracula, ale cărei articole tratau în general
subiecte ce țineau de domeniul parapsihologiei, acea pseudoștiință ce se ocupă
cu studiul fenomenelor ce nu se pot explica. Mișu citise odată în almanahul
Dracula o expunere despre duhurile nevăzute, alături de care era o poză în care
se spunea că apare un strigoi. Fotografia surprindea o familie în toiul unei
petreceri. La masă, într-un colț, o prezență ce părea într-adevăr din altă
lume, petrecea și ea alături de cei făcuți din carne și oase. Acea fotografie
îi dădu coșmaruri băiatului, care, rămas într-o bună zi singur acasă, aproape
că începu să plângă de groază, privind prin faldurile perdelei la ochiurile de
nylon împletit ce compuneau forme concrete, peisaje sau chipuri omenești. Lui Mișu îi era frică și de întuneric. Într-o noapte a preferat să facă pe el
decât să parcurgă în beznă holul ce lega camera lui de camera băii. După ce, în
timp, i se mai domolise tulburarea, văzuse la sfârșitul buletinului de știri,
chiar înainte de desenele cu Captain Planet, o serie de fotografii cu morți
neidentificați, iar neliniștea i se reactivă. Pe vremea aceea la televiziuni
era haos. Televiziunea locală închiria casete VHS de la turnurile de pe Păcii
și le difuza după bunul plac, fără teama de a intra în conflict cu legea
drepturilor de autor. Televiziunea națională dădea în week-end, la mijlocul
zilei, o emisiune ce se numea Reflecții
rutiere, acolo unde, fără blur, fără bulină, vedeai femei cu burțile sparte
și bețivi călcați de tren, iar la cinema rulau mizerii ca Miss Litoral sau A doua
cădere a Constantinopolului. Doamne, ce vremuri! În sfârșit... lui Mișu nu avea acum de ce să-i fie frică, deoarece era ziua și era cu Viorel. Tot din
frica de întuneric deriva și pasiunea lui macabră pentru lucrurile funeste.
Undeva, în spatele gândirii sale conștiente, un impuls ciudat îl făcea pe Mișu să tragă mereu spre locuri presupuse a fi bântuite de iazmele lumii de
dincolo, fiindcă -nu-i așa?- cui pe cui se scoate. Viorel, în schimb, nu avea astfel
de probleme, sau cel puțin așa dădea impresia.
Trecură la pas mărunt
printre monumentele vechi, din piatră. Două din ele, aflate chiar în buza
aleii, nu aveau cruce. Arătau ca două piramide cu vârfurile retezate, pe care
erau intarsiate stele roșii din metal sau piatră rubinie. Sub numele
răposaților, scria cu litere mari ,,luptător ilegalist”. Aveau și poze. Viorel
a zis că unul din ei, cel cu înfățișare popească, semăna cu Karl Marx. ,,Cu
cine?”. ,,Cu unul, las-o baltă...”. Puțin mai încolo era îngropat un medic ce
privea visător peste zări din hubloul oval de fotoceramică. Purta halat alb și
stetoscop la gât. Ai fi zis că nici nu știa că este fotografiat. Sanchi!
Trecură și pe lângă cavoul unei studente. Nu a fost nevoie de niciun truc
polițienesc, ori de vreo ședință de spiritism să-și dea seama de asta, fiindcă
pe lespedea de marmură cu vițe maronii scria Aici odihnește studenta Platon și nu mai știu cum. Unele monumente
aveau mesaje pentru trecători, care îndemnau la momente de reculegere, sau erau
dăltuite cu versuri dintre cele mai naive, pline de greșeli.
Cei doi ajunseră
la o cișmea. Acolo, un bărbat cam între două vârste umplea o găleată cu apă,
iar în jurul lui alerga fără sens un copil bucălat de vreo patru ani ce
morsocăia o japoneză cu gaură de lumânare în mijloc. Lângă ei, pe bancă, ședea
o băbuță cu un basc roșu tras pe o ureche. Deși avea vreo șase sute de ani,
inelele subțiri din aur pe care le purta, cerceii cu bilă și eleganța posturii
ei îi întăreau lui Mișu convingerea că pe vremuri a fost o femeie cochetă și spilcuită. Bărbatul cu
găleata, în schimb, îmbrăcat sărăcăcios dar curat și proaspăt ras, prin sfiala
mișcărilor sale părea prototipul omului gospodar de la țară: simplu, smerit, cu
bun simț și frică de Dumnezeu.
,,Ce faceți
aici, puișori? În loc să vă jucați prin parcuri voi vă plimbați prin cimitir?”,
spuse bătrâna către ei, împingând cuvintele spre cerul gurii într-un chip
ciudat, cu un accent ce trimitea cumva spre graiul moldovenesc, deși era vădit din
altă poveste.
,,Ne uităm și
noi!”- răspunse Viorel. Viorel întotdeauna răspundea primul.
,,Oy, vey! Păi
la ce să vă uitați? Că nu aveți ce vedea aici!”
,,Duceți-vă
acasă!” -îi îndemna cu blândețe bărbatul, răsucind rozeta canalului cu atenție
și parcă cu teama de a nu deranja pe nimeni cu scârțâitul ei. ,,Păi el de ce
stă?”-se rățoi Viorel, arătând cu degetul către mititelul dolofan cu gurița
unsă de dulce. ,,El e cu noi!”, replică femeia, făcând ochii mari. Mișu îl roti
pe Viorel de mânerul ghiozdanului, încercând să aplaneze conflictul ce sta să
izbucnească, deoarece știa bine că prietenul său nu avea să se lase biruit cu
una cu două. ,,Hai, mă, Viorele! Hai să mergem!”. Surprinzător, copilul se
arătă docil, lăsându-se dirijat îndărăt fără mare persuasiune, mulțumindu-se
doar să rumege o scurtă înjurătură pe care o auzi numai el. Pe drumul de
întoarcere, băieții vorbiră un pic despre gașca de sataniști din oraș care
întorceau noaptea cruci și suceau gâturile pisicilor. Fusese difuzat și un
reportaj pe tema asta, din care reieșea că acei rockeri păduchioși făceau tot
felul de ritualuri macabre închinate Satanei, pe care îl numeau Kreator și-i
scriau numele pe ziduri, alături de alte măzgăleli blasfemiatoare, cum ar fi: Black
Sabbath, Nazareth, Judas Priests, Nirvana sau Genesis. Când erau să iasă pe
poartă, Viorel îl luă pe Mișu pe după gât, făcându-i cu ochiul: ,,Doar nu vrei
să plecăm, nu? Hai să ocolim și să ieșim apoi prin spatele ălora de la canal!”.
,,Hai!”. Cei doi intrară pe o cărare ferită și îngustă, străjuită de morminte
dispuse destul de haotic. După ce urca pe un fel de deal, poteca se oprea
într-o cruce robustă din calcar, veche de tot, ornamentată cu cercuri pe
fiecare din brațe și scrisă cu litere chirilice. Viorel observă primul că pe
cruce era o bancnotă cu o pietricică deasupra, ca să n-o ia vântul. Era o
bancnotă de cinci mii de lei. Nu era cine știe ce sumă, făcea cam cât doi
dolari, dar orișicât, puteai să iei din ea vreo patru pungi cu snacksuri.
,,Mamă-mia, ne-am scos!”-chiui Viorel, dar celălalt băiat nu voia nici în
ruptul capului să pună mâna pe bani. ,,Nu-i lua, Viorele! Lasă-i naibii acolo,
că-s cu ghinioane!”. ,,Ce ghinioane, mă?”. De îndată ce Viorel băgă bancnota în
buzunar, un vânt ușor le mângâie fețele, aducând cu el un iz de mâl, amestecat
cu iarbă de râu și scoici. Dacă cimitirul nu s-ar fi aflat în partea opusă, ai
fi putut jura că adierea venise dinspre Dunăre. Privirea lui Viorel deveni atunci
goală, ca și cum s-ar fi concentrat asupra unui punct desenat pe propria ceafă.
,,Mișu, mie-mi vine să mă duc în colo!”-arătă el în direcția din care venise boarea.
,,Mă duc! Tu stai aici. Mă întorc imediat!”. ,,Unde te duci, tâmpitule?”.
,,Stai aici, că vin acum!”. Ștrengarul sări peste câteva lespezi și gărdulețe,
iar în câteva clipe se pierdu cu totul printre crucile de marmură. Un fior
săgetă atunci inima lui Mișu. Gândul îi zbură, fără să vrea și fără să-l
poată controla, la poza aceea cu fantoma. Privea în toate părțile, îngrozit. Ar
fi putut fugi înapoi, însă nu-i trecuse asta prin minte. Atunci văzu la
picioarele lui, albastru și aproape pătrat, un bilet de o sută de lei care avea
desenat chipul regelui acela pe nume Mihai. Când ridică de pe jos mica
bancnotă, spaima îi trecu ca prin minune, iar sufletul său se umplu de o fericire
de nedescris, ca și cum ar fi avut o revelație a unei realități sacre. Bancnota
arăta atât de nouă, încât se vedea că era necirculată. La un pas mai încolo era
o alta, mai mică și la fel de bine conservată. Asemănătoare cu un timbru,
bancnota de război de 50 de bani din 1917 cu regele Ferdinand (tataia celuilalt Mihai) ascundea sub ea o alta mai mică de 25 de bani, care la rândul ei o
acoperea pe cea de 10. Mișu le culese cu grijă și le puse în buzunarul de la
piept. După un copac cu coroana deasă, la câțiva metri distanță apăru ca din neant
o schelă de lemn, cu sfori legate ca sârmele de rufe, de care atârnau prinse în
cleștișoare o sumedenie de bancnote vechi. Unele erau nemțești, desenate cu
mult gust, mari cât pagina de caiet, albastre, albe și verzi, cu prinți,
țărăncuțe sau cărturari. Altele erau rusești, cu portretul țarului Nicolae.
Erau și câteva americane. Marea majoritate, însă, erau românești, ordonate
cronologic. De la cele din 1853, care erau primele, colecția trecea prin toate
hârtiile emise sub toți regii pe care i-a avut România, apoi veneau loturile
din 1948, 1952 și 1966. Pe ultima sârmă fluturau și bancnotele emise de alte
guverne, dar care au circulat cândva și pe teritoriul nostru, provenind din Imperiul
Habsburgic și Austro-Ungaria, sau tipărite la noi sub ocupațiile germană și sovietică.
De brațele eșafodajului spânzurau, legate în cruce, teancuri de bani groase
precum cărămizile, mai puțin rari, cum ar fi 500 de lei din 1941-1942, sau 1000
de lei din 1945. Cu toate astea, copilul răsfiră cu degetele unul din vrafuri
și constată că banii aveau serii consecutive, fapt care le creștea exponențial
valoarea. Își umplu buzunarele până la refuz. Apoi vârî în ghiozdan o droaie de
hârtii, până când acesta se umflă ca un cimpoi. După marea pradă mai rămăseseră
doar câteva teancuri care se bălăngăneau răsucindu-se în jurul centrului lor de
greutate, despărțite doar de o mulțime de cleștișoare.
Deodată cerul se
aburi precum geamurile galantarelor cu carne din hala de la Piața Nouă.
Frunzele copacilor se îngălbeniră, apoi se făcură arămii și începură să cadă,
făcând rotocoale prin aer. În câteva secunde nu mai rămăsese nici una sus. Se
făcu frig. Începu să ningă, până când fiecare colț de pământ se acoperi cu o
pătură groasă de zăpadă. Apoi se făcu și mai frig. Zăpada scăzu, se murdări și
imediat dispăru ca și cum nici n-ar fi fost, dezvăluind pământul din care se
iveau acum fire de ghiocei. Ca în scurtmetrajul ăla al lui Nicolaescu, Memoria trandafirului parcă se chema,
ghioceii crescuseră și înfloriseră cu viteză, apoi tot cimitirul se umpluse de
iarbă. Se făcu cald. Ciclul se mai repetă odată, apoi timpul începu din nou să
curgă în ritmul lui firesc. Captivat de metamorfoza naturii derulată fast forward, Mișu realiză cu
întârziere că în fața lui se opri un cortegiu funerar. Trista adunare ce
participa la înmormântare îi bloca vederea, așa că nu putu să-l vadă pe mort.
Pentru că orașul era destul de mic, nu i se părea surprinzător că în alai îi
recunoscu pe nanu` Vasile și pe tanti Marcela. Și nici pe vecina. Și nici pe nașa Geta. Și
nici pe cei doi unchi. Și nici pe mamaia. Și nici pe mama și nici pe tata. Și
nici pe sine însuși, puțin mai înăltuț și cu părul crescut peste urechi. Nu i
se mai părea surprinzător nimic. Părintele Dubău, pe care tataia nu-l suporta
de când îl văzuse într-o noapte cum cobora pe un cearceaf din blocul vecin,
cadelnița și cânta niște psalmi, stropind pe jos cu vin. În stânga, groapa
proaspăt săpată se învecina cu mormântul unui oarecare Bătrânu Nicolae care,
după poză, semăna izbitor cu bărbatul care umplea găleata în față, la cișmea. Pe
crucea din dreapta scria Rosenfeld Domnica. Puțin mai în spate își dormea somnul
veșnic un copil. Pe epitaf scria:
Te-auzim cum spui într-una
Nu mai plângeți, dragi părinți!
Că în ceruri nui (sic!) durere
Ci copii drăguți și mulți.
,,Hei, hei!”- se
auzi din spate! ,,Psst!”. Mișu se întoarse după voce. În fața lui stătea acum
un iepuraș alb cu salopetă cadrilată și năsucul roz, prăfuit de-atâta pupat.
,,Eu sunt Rilă-Iepurilă!”. ,,Foarte original!”-gândi băiatul și spuse: ,,Eu
sunt Mișu!”. ,,Hai cu mine să-ți arăt ceva, vii?”-spuse Rilă. ,,Unde?” ,,Ai
să vezi. Vii?” ,,Vin!”.
Rilă-Iepurilă îl
luă pe Mișu de mânuță și-l scoase afară din cimitir în doi timpi și trei
mișcări. Alergau amândoi cu o viteză nebună, oprindu-se după vreo treizeci de
secunde în fața gardului din capătul falezei Dunării. În mod normal, la pas se face
până acolo cam o jumătate de oră. Iepurașul scoase din marsupiul salopetei o
cheie în formă de inimioară cu care descuie lacătul. Deschise apoi larg porțile
dinspre port, aflate chiar în fața fabricii de conserve. Dar, care fabrică de
conserve? Înaintea lor, în sclipiri de aur și luciri de diamante se întindea un
oraș minunat, deasupra căruia apăruse un curcubeu. Pe spectrul său multicolor circulau
mașini. Casele erau colorate și nostime, pentru că aproape niciuna nu avea
pereții drepți. Sub bolta curcubeului se înălța până la norii de puf un castel
ce avea turnurile ca brațele unui cactus din westernurile italiene.
Mișu se afla
în Lumea Poveștilor. Nu ajunsese acolo cu racheta, ci pe jos, condus de un
iepuraș cu salopetă cu pătrate roșii și negre, cu ochișori veseli din bumbac și
năsucul roz, murdar de-atâta pupat.
,,Vino după
mine!” spuse Rilă făcându-i băiatului semn cu lăbuța, apoi zbură în direcția
castelului, cu urechile fluturându-i pe spate. Din ghiozdanul și buzunarele lui Mișu, banii vechi ieșeau ca pe banda unui utilaj industrial, transformându-se
în avioane de hârtie ce ningeau peste oraș. Lumea Poveștilor, văzută de sus,
avea străzile pavate cu pernuțe de pluș. Din metru în metru erau leagăne și
tobogane, tiribombe și tarabe unde ursuleți cu ochi din nasturi serveau pe
gratis cetățeniilor (măgăruși cu costume și serviete-diplomat, rațe cu pălării,
căței cu halate de maistru) gogoși, cacao cu lapte și suc la dozator. Văzu, la
una dintre acestea, cum un purcel roz cu coada răsucită și cu salopetă de
muncitor, ceru pofticios un pahar cu suc pe care, însetat fiind, îl dădu peste
cap dintr-o suflare. Apoi se înecă, tușind zgomotos. Imediat veni o salvare cu
un girofar uriaș, din care coborî un domn doctor ren ce bătu bolnavul pe spate.
La o intersecție, un polițist berbec îi scrise o amendă și-l sancționă cu trei
puncte de penalizare pe un melc ce depășise viteza admisă cu 20 kilometri pe
oră. La un colț, cu ochelari de soare și lanț de aur la gât, un vulpoi schimba
bani de la Monopoly în dolari cu calendar. Alt vulpoi, la capătul celălalt al
străzii, îi înmână unui urs Koala, pe șestache, un pliculeț cu frunze de
eucalipt. Un cal cânta la chitară melodii ușurele, căci copitele îl încurcau un
pic atunci când lua unele acorduri mai complicate, cum ar fi Si minor, Fa major sau oricare altul. Un
liliac stătea pe o terasă, la o halbă de sânge și se lăuda unor pinguini că a
cumpărat acțiuni la fabrica de prăjituri. Auzi și o albină harnică și gospodină
cum se plângea unei furnici că bărbată-său e un trântor.
În fața castelului
aterizară ușor, pe o pajiște cu căpșune pudrate cu zahăr. Rilă scoase două
carduri cu șnur. I-l înmână lui Mișu pe acela pe care scria Musafir, apoi
trecu banda magnetică peste senzorul de la poarta din lemn-dulce, care se
deschise, lăsându-se pe două lanțuri de plastic. Intrară. Înăuntru mirosea a
gumă Turbo. Pe de-o parte și de alta a culoarului luminat cu globuri de
discotecă, stăteau aliniate armuri din staniol de ciocolată. Unele aveau urechi
ascuțite, altele cioc, unele aveau două picioare, altele patru. Alta, mică de
tot, avea douăzeci și patru. Pe jos era o mochetă roșie ce se termina, odată cu
coridorul, într-o ușă din aluminiu, deasupra căreia scria Atelier. Ca să poată
deschide, Rilă trecu cardul prin aparat, apoi puse lăbuța pe un rotund din
plexiglas care pâlpâi de câteva ori cu roșu, apoi cu lumină de quarț. Dintr-un
arc fixat în podea țâșni o portavoce care tună:
E drăguț, civilizat,
Și murdar de-atât pupat.
Pe șpilhozi are pătrate,
Urechi lungi îi cad pe spate.
Este alb și drăgălaș
Cine e?...
,,Un iepuraș!”-
spuse Rilă într-un microfon, dând ochii peste cap. Apoi îl rugă și pe Mișu să
repete același ritual. După ce folosi cartela și își scană palma, din portavoce
auzi:
Salam, brânză și ciuperci
Cașcaval și roșii terci
Pe-o clătită ca pâinița,
Ce să fie...?
,,E o pizza!”. ,,Bravo, ați ghicit!
Intrați!”.
Ușa se deschise,
iar cei doi înaintară într-o sală împodobită cu ghirlande multicolore de hârtie
glasse și creponată, în mijolcul căreia era întinsă o mantie albă, de
dimensiuni colosale, cusută cu fire de aur și argint și împodobită cu pietre
prețioase ce sclipeau orbitor. Aceste nestemate refăceau pe mantie harta
cerului. Cea mai strălucitoare dintre ele, un diamant cât pumnul, era Sirius.
În dreapta, din perle albe, plecau în linie dreaptă trei stele din constelația
Orion. Tot în dreapta, dar mai sus, era și steaua Aldebaran-un mărgăritar
rotund cu reflexe sidefii. În partea stângă, steaua Procyon din onix proiecta
reflexe roșii pe alte trei stele mai micuțe din ametist, acvamarin și safir.
Perseu, Auriga și Andromeda, toate trei din opal, datorită microcristalelor
conținute, dădeau naștere fenomenului fascinant de interferență a luminii. Luna
era din agat-caisă, iar Soarele din agat de foc.
De jur-împrejurul
largului veșmânt se aflau bucăți de cretă, un metru de croitorie, cutii pline
de papiote și ace cu urechi sau cu gămălie. Din spre balconul art-nouveau veneau rotocoale de fum,
pentru că zânele brodeuze erau în pauza de țigară. Se puteau vedea prin
ferestre în contralumină, îmbrăcate în dantele și mătăsuri, cum sorbeau din
cafele și scoteau cerculețe de fum din gât, țuguindu-și buzele. Una din ele,
tolănită pe un fotoliu, își dădea unghiile cu ojă.
Rilă-Iepurilă
bătu o dată din palme, iar zânele încremeniră. Aruncară chiștoacele cât colo,
se primeniră în grabă și se apoi se înfățișară celor doi, făcând plecăciuni
până la pământ. Erau în număr de trei.
,,Bună ziua,
domnule Rilă!”-spuseră în cor.
,,Bună
ziua!”-răspunse Rilă sever. ,,Mai aveți mult?”
Zâna Puilor de
Găină îngiți în sec, apoi își luă inima în dinți și făcu un pas în față: ,,Mai
avem de cusut doar constelația Canis Minor. Am fi terminat până acum, dar
toanta de Zână a Mălaiului, Malțului și Hameiului a adus sare în loc de boracit.
Am trimis-o înapoi în Germania, la Kalkberg Hill, să aducă ce trebuie. Trebuie
să pice din clipă în clipă.”.
Pe această zână
pârâcioasă, care se numea astfel probabil din cauză că avea părul vopsit blond, Mișu avea să o reîntâlnească după mulți ani, când era în ultimile clase de
liceu. Ciocănise atunci la un birou din clădirea mare a Fiscului, căutând pe
cineva care să-l lămurească în legătură cu impozitul pentru o colaborare. Când
deschise ușa, tânărul o surprinse pe Zâna Puilor de Găină cu un dumicat în
gură. O recunoscu imediat. Apoi o mai întâlnea când și când prin cartier,
umblând machiată și aranjată frumos, cu părul galben curgându-i pe spate în
bucle răsucite ca niște unde electromagnetice. La început se salutau. După o
vreme Mișu a intrat la facultate. Când a revenit în oraș, după studenție, a văzut-o
iar. Însă, după cum se știe, dacă cineva se face o dată că nu te cunoaște, e
limpede că nu vă veți mai da binețe niciodată. După încă zece ani avea să o vadă
pentru ultima oară. Aflându-se în drum spre piață, Mișu se gândea să cumpere
și să dea de pomană cuiva o pâine. La intrarea în Piața Nouă, cum vii dinspre
centru, dădu cu ochii de ea. Zâna era cu câțiva pași mai în față. Deși stătea
cu spatele, a recunoscut-o ușor. După pieptănătură, după talie, după acel ceva.
În piață era lume multă și înghesuială cât cuprinde. ,,Ai să te întorci
acum!”-îi spuse în gând. Ea s-a întors, iar atunci când a făcut-o, el o depăși.
Nu se mai salutau. Cu un an înainte îi ceruse prietenia pe Facebook, după ce o
întâlnise într-un magazin. Dar ea nu a dat accept. Bărbatul se gândea să
cumpere pâinea aia despre care ziceam mai devreme și să i-o dea chiar ei de
pomană. N-a făcut-o, totuși. Cum ar fi fost? După un timp, privind peste umăr,
văzu că Zâna Puilor de Găină se oprise să stea de vorbă cu tanti de la
plăcintărie. Așa că Mișu mai merse un pic, apoi se întoarse din drum ca să poată
trece prin fața ei. O dată, numai. Hai, de două ori. Nu era nimic dubios,
deoarece multă lume se fâțâia brownian printre tarabe. Așa-i la piață! De
ambele ori l-a văzut și tot de ambele ori se purtă normal atunci când el trecu.
În general, atunci când se știu privite, femeile își umblă prin păr, vorbesc ca
să le auzi tu sau se plesnesc peste fund, cum descoperise Busuioc. Mișu a
intrat după aceea la Profi ca să tragă de timp, gândind că dacă zâna blondă termină
de vorbit cu tanti aia, se duce acasă, iar el o va putea conduce un timp,
petrecând-o cu privirea de departe. Și-a luat un energizant la 2 lei 70 de care
n-avea nici poftă, nici nevoie. E o mare performanță femeiască asta, să nu te
mai saluți cu un tip și cu toate astea să-l faci să cheltuie pentru tine 2 lei și
70 de bani. Zânele au superputerile lor. În magazin, mișcându-se robotic
printre rafturi, și-a adus aminte de o după masă de pe când era prin clasa a
unșpea. Trecuse pe lângă blocul ei, iar ea tocmai cobora cu găleata de gunoi.
Pe vremea aceea încă mai erau uzitate gălețile de gunoi, alea cu mâner și capac
cu moț. Ea avea pantaloni scurți și tricou, iar părul și-l legase în vârful
capului ca un samurai. Inițial n-a recunoscut-o, fiindcă Zâna Puilor de Găină
se îmbrăca mai tot timpul elegant. Nu i-a convenit deloc că Mișu o vede în
halul ăla. ,,Bună!”-i-a zis el! ,,Bună!” -i-a răspuns ea. Pe vremea aia se
salutau.
Rilă-Iepurilă
făcu prezentările. Cea de-a doua zână era Zâna Valsului. Avea ochi de
căprioară, păr șaten și buza superioară mai mare decât cea de jos, cum au
franțuzoaicele. Zâna Valsului își făcu apariția în viața lui Mișu și mai
târziu, întrupându-se într-o zi de primăvară la intrarea din spate a clădirii
unde acesta lucra. Dădu bună ziua și-l rugă să-i arate și ei nu știu ce sală pe
care voia să o închirieze pentru un eveniment. Mișu a condus-o prin
labirintul holurilor întortocheate, apoi au coborât în beznă pe niște scări.
I-a întins mâna, pentru echilibru, iar ea i-a strâns-o într-un fel anume. Ajuns
în sala de la subsol, apăsă pe întrerupător, iar tuburile de neon începură să
bâzâie, aprinzându-se unul câte unul. Atunci când o privi, observă că ea
zâmbește. La petrecerea dată în cinstea evenimentului organizat fu invitat și Mișu, pentru că a fost drăguț și a ajutat-o. La sfârșit au dansat. ,,Nu mă
mai ții minte?”-i-a șoptit el, cuprinzând-o de mijloc. Mâna femeii tresări pe
umărul bărbatului. ,,Ne-am mai întâlnit odată, demult de tot.”. ,,Tot ce se
poate!”-îi răspuse ea scormonind în memorie, fără să se prefacă. Și asta a fost
tot.
Cea de-a treia
zână, cea care-și făcea unghiile, era Zâna Veseliei. Avea flori în părul negru
și lins și purta ochelari fotocromatici heliomați. Dacă i-ai fi strâns părul și
i-ai fi văruit chipul cu alb, ar fi semănat leit cu o gheișă. Părea singura
dintre ele care-l privea cu mare drag pe băiețel. Avea un râs contagios și
niște dinți micuți ca boabele de silicat din pliculețele ce se puneau la
bascheți. Peste douăzeci și ceva de ani, Mișu a avut-o tovarășă de drum,
atunci când se sui într-un microbuz de București. Au povestit tot drumul verzi
și uscate. Ea l-a servit cu sărățele, iar el i-a oferit o cafea la popasul de
la Drajna. Pe drum, Zâna Veseliei și-a scos un pantof și și-a masat talpa
piciorului, intersectând deliberat câmpul lui vizual. La un moment dat,
povestind un lucru neinteresant, i-a pus lui Mișu mâna pe genunchi. Au
schimbat id-uri și numere de telefon, apoi au ieșit în oraș de câteva ori.
Într-o seară l-a invitat pe Mișu la ea, dar el nu a vrut. În altă seară a
invitat-o el, dar ea n-a vrut. Cum e în viață. În ziua în care a înțeles că
Zâna Veseliei era doar o himeră, Mișu și-a cumpărat o pungă de chipsuri de la
fostul supermarket Union-Visa. Când a intrat era soare. Când a ieșit, cerul
deja se învolburase, iar vântul începuse să bată cu putere. Se pusese pe
plouat. Mișu intră pe pietonala ce străbătea un singur bloc de locuințe,
legând centrul comunist al orașului de ce mai rămăsese din centrul vechi.
Diferența dintre lumi și stiluri arhitecturale era evidentă. Pasajul părea un
portal. Tuna și fulgera, iar apa cădea șiroaie, din ce în ce mai multă, din ce
în ce mai deasă și mai violentă. După ce privi pentru câteva clipe acest
spectacol al naturii, Mișu porni hotărât prin ploaie, urcând strada pavată cu
piatră cubică, transformată în râu. Apa curgea la vale ca o cascadă. Mișu urca
împotriva viiturii. Revărsarea era tot mai mare, ajungându-i până aproape de
genunchi. Un pic mai sus, o canalizare aflată în mijlocul străzii defulă, iar
jetul ei era chiar mai mare decât un stat de om. Era apă este peste tot.
Deodată ușa gri
din aluminiu de deschise cu un piuit electronic și înăuntru intră o zână cu
ochi mari, îmbrăcată într-o rochie din tifon cu crinolină. În mâna dreaptă
ținea o baghetă magică cu steluță, iar în stânga o sacoșă Marlboro, plină cu
minereu. ,,Bună ziua, dom` Rilă!”-spuse și se înclină când îl văzu pe iepuraș,
pitind sacoșa la spate. Rilă-Iepurilă i-o prezentă lui Mișu pe Zâna Mălaiului,
Malțului și Hameiului. ,,Anșante!” spuse ea, punând bagheta sub braț și
întinzând o mână umedă, cu gropițe. Pe Zâna Mălaiului, Malțului și Hameiului, Mișu o va cunoaște peste exact un deceniu, în chip de studentă la medicină.
Locuiau în același cămin. Într-o seară, când colegele de cameră îi plecaseră,
ea îl chemă pe băiat să-i dea în tarot. I-a spus că are suflet bun, că viitorul
îi va străluci, doar că nu ar trebui să se lase atât de influențat de Andrei-un
coleg mai mare cu care Mișu bea vodcă Scandic și care i-a povestit că a făcut
prostii cu Zâna M. M. H. pe malul mării, noaptea. Zâna se dezbrăcă apoi de
halat ca să-i arate musafirului ei cât de nașpa îi stătea în bustieră și
colanți, apoi se trânti în pat, strângând la piept un animăluț din pluș, despre
care susținea că este singurul ei prieten. Ce s-a mai întâmplat în seara aceea
nu știm.
Ceasul cu cuc
din perete bătu singura oră pe care o avea scrisă pe cadran, ora Zânei Celei
Mari. Cele patru zâne așezară atunci în dreptul mantiei un jilț cu spetează din
burete de apă, pernă din puf de păpădie și brațe răsucite de aur. Din
detectoarele termice cu cameră de ionizare montate în planșeu începu să se
cearnă pulbere de stele. De sub uși și pe gaura cheilor pătrundea fum gros de
banane, așternându-se pe jos ca o pătură de vată. În depărtare cântau viori. Pe
scaunul înalt, întâi ca o imagine rămasă pe retină, apoi din ce în ce mai clar,
se contura Zâna cea Mare. Purta o togă albă ca laptele, prinsă pe umăr cu o
fibulă-fluturaș din aur curat. Chipul îi era luminos ca un quasar, cu mult mai
strălucitor decât Soarele. Purta pantofi transparenți din cristal de Bohemia
prin care i se vedeau degetele cu unghii pictate în roșu vermilion. Ea nu călca
pe pământ. Sub condurii ei răsăreau la fiecare pas petale de trandafir. Într-o
mână ținea o crenguță de cireș în jurul căreia se învârteau licurici și
buburuze. Jilțul se transformă în câteva clipe într-un car triumfal din lemn de
Balsa, împodobit cu flori și ornamente neoclasice. Zâna cea Mare se afla acum
în picioare pe un soclu de quarț, șlefuit cu pricepere dintr-un singur bloc. În
stânga și în dreapta ei, doi struți purtau la gât coroane de iederă și măslin.
Deasupra capului, două armuri din argint lustruit sprijineau spate-n spate un
stâlp cu panglici din mătase și mușcate tiroleze. În diblurile de pe stâlp erau
înșurubate steagurile fiecărei bresle meșteșugărești din Lumea Poveștilor. Erau
atât de multe, încât întreaga instalație se asemuia unui copac cu o bogată
coroană. Rilă-Iepurilă sări în brațele Zânei celei Mari, iar ea îl pupă lung și
apăsat pe năsucul lui cel roz. Celelalte zâne, retrase într-o laterală, îi
făceau lui Mișu semne din cap. Băiatul se apropie de făptura luminoasă și
făcu o plecăciune cu mâna la piept.
,,Bine ai venit,
copil bun! Te așteptam!”-spuse Zâna cea Mare cu un glas ce nu se auzea în
timpane, ci rezona în inimi. ,,Am ceva pentru tine!”. Lui Mișu i se
materializă în palme un sul din piele de vițel cu pecete și bulă. Îl citi.
INVITAȚIE
Guvernul Lumii Poveștilor are deosebita onoare de a
vă invita la încoronarea Împăratului Poveștilor. Ceremonia va avea loc vineri,
la ora de basm.
Oaspeții sunt așteptați la cantina Vinalcool, str.
Viticulturii, nr. 2.
P.S. Nu mâncați acasă, vor fi bucate din belșug!
Invitația era
iscălită de toate zânele. Semnătura Zânei cea Mare, scrisă cu cerneală care-și
schimba culoarea în funcție de poziția luminii, era cea mai frumoasă. Băiatul
realiză atunci, punând informațiile cap la cap, că Zâna cea Mare trebuie să fie
un fel de prim ministru, celelalte zâne miniștri, iar Rilă nu se știe, dar cu
siguranță ocupă un post foarte important în conducere. După ce îl mai pupă o
dată pe Rilă, zâna și carul fermecat dispărură ca o vedenie, iar nimfele se
retraseră la cusut. Iepurașul sări atunci în cârca lui Mișu și amândoi ieșiră
în zbor prin balcon, pe unde ar fi putut să intre de la bun început, numai că
nu se cade să poftești un oaspete pe geam, nu? ,,Unde mergem, Rilă?” ,,Cum
unde? Nu ai citit invitația? Mergem către S.C. Vinalcool S.A.”. Cei doi lăsară
în urmă Lumea Poveștilor și plutiră prin văzduh pe linia falezei, până la
hotelul Delta. Apoi, de la sensul giratoriu, porniră deasupra primelor blocuri
de pe Păcii și se așezară pe un autobuz care-i ducea spre piață. La piață autobuzulul
își văzu de traseul lui, iar cei doi străbătură din nou aerul, făcând dreapta
către Liceul de Artă și apoi stânga, către 23. Pe terasă la Boema, unde se
vindea și plăcintă rotundă, începură să se adune clienți mai mulți ca de
obicei, că doar era vineri. Își continuară drumul pe deasupra benzinăriei și a
cimitirului evreiesc cel vechi, ajungând la BIG și la consignațiile de
vis-a-vis. Apoi, odată cu poșta, începea cartierul C5. Mișu se gândea să
coboare să ia o savarină de la cofetăria Agache, dar își aminti ce scria pe
invitație și renunță imediat la acest gând. Mai sus erau magazinele Polar și
Casablanca. La Casablanca lucrau cele mai frumoase vânzătoare din oraș, căci și
patronul era un băiat frumos și tânăr. Mai sus, strada se oprea în vie. Pe
partea stângă pornea strada Viticulturii iar călătoria lor se opri în fața
celei de-a doua clădiri pe care scria S.C. Vinalcool S.A. Imobilul arăta,
privit din afară, cât se poate de comunist, însă atunci când cei doi au intrat
pe ușă, călcând pe treptele de ciment cu pietricele albe, fură întâmpinați de
un decor imperial. Pe sub podelele din sticlă înotau peștișori colorați.
Coloanele din silex păreau gigantice batoane Snickers, de care atârnau ghirlande
cu flori de tot soiul, ca eghileții pe haina unui militar. În centru trona o
masă lungă, făcută dintr-o singură scândură de Sequoia Gigantea, cu un milion de scaune cu fundițe. Unul din
pereți era tapetat de sus și până jos cu televizoare color Nei și Goldstar, iar
într-un coș mare de rufe aflat în apropiere erau telecomenzile fiecăruia. Toate
aparatele erau deschise pe Cartoon Network. În fundul sălii se afla un balcon
enorm cu vedere către marea Egee, flancată de vârful Mitikas, Tronul lui Zeus
din Olimp. Din televizoare au început deodată să coboare personaje cunoscute de
desen animat, așezându-se la masă în dreptul cartonașului cu numele țărilor lor
de baștină. România era reprezentată de Mihaela, Omulețul Gopo și Bălănel cu
Miaunel. Din Ungaria venea Dr. Bubo. Din Polonia Lolek și Bolek. Din U.R.S.S
Zaieț și Lupul. Din Italia Calimero. Din Franța Pif și Hercule împreună cu
Asterix și Obelix. Din Japonia Sandy Belle. Mai veniseră și din Bulgaria și
Cehoslovacia câteva personaje desenate cam prost, pe care Mișu nu le
cunoștea. Cea mai numeroasă delegație venea din Statele Unite. Prima care păși
în spațiu era Betty Boop la braț cu Popeye marinarul. Apoi urmau Tom și Jerry,
Mickey, Goofy, Donald, Daisy și unchiul Scrooge. Fred și Barney veniseră
neînoțiți, lăsând nevestele acasă pentru a avea grijă de cei mici. Lista se
completă și cu cei de la Looney Toons și cu Scooby Doo și prietenii, urmați de
cei tineri, care erau Two Stupid Dogs, Dexter și Dee-Dee, Cow and Chicken,
Johnny Bravo, Fetițele Powerpuff și Ed, Edd & Eddie. Americanii s-au așezat
ultimii la masă, împărțiți pe căprării. Cei de la Disney într-o parte, cei de
la Hanna-Barbera în cealaltă parte. Odată ce invitații și-au ocupat locurile,
pe masă se așezară singure, aduse pe farfurii zburătoare, bunătăți de tot
soiul. Fiecare mesean avea în față câte-o sticlă de Cola și una de Fanta,
ambele la un litru. Castroane întregi cu jeleuri Jelibon în formă de ursuleți
parfumau camera, alături de care zăceau împrăștiate ciocolate Kiss, Lacta și
Toblerone. Mai erau cornuri Fantastic Star cu ciocolată și un munte de pungi cu
snacksuri. Pe o tăviță cu șervețel erau așezate caise-prăjitură cu cremă de
cacao și nucă, tăvălite prin zahăr pudră. Mâncărurile mai serioase erau vrafurile
Pizza cu blat gros și un ou prăjit deasupra, șnițelele de parizer și cartofii
prăjiți cu smântână, cașcavalul, salata de Beouf cu măsline negre, crețe și
amare, păstrate o groază de timp în cutie. Plăcinta rotundă cu brânză aburea
într-un paner de nuiele, iar sărmăluțele cu viță și cu varză stăteau pe un pat
de mămăliguță. Nu lipsea nici pâinea turcească, nici batoanele și nici simiții.
Băiatul ar fi vrut să se așeze și el la masă cu pestrița adunare, dar Rilă îi
spuse că a rezervat pentru el un loc mai bun, așa cum se cuvine unui invitat de
onoare. Un valet pisoi bătu un gong uriaș și toți amuțiră, ridicându-se în
picioare. Motanul anunță: ,,Urmează încoronarea Majestății Sale Împăratul
Poveștilor!”. Faldurile unei perdele se ridicară și o formație de clovni începu
să cânte la trompete, xilofoane și sintetizatoare Moog melodii vesele din
desene. Din depărtări creștea în zare, venind dinspre Tronul lui Zeus un alai
de îngerași cu părul creț care îl purtau pe un covor vrăjit pe viitorul
împărat. Când se apropie suficient ca să i se distingă chipul, nu mică i-a fost
mirarea lui Mișu când îl recunoscu pe tataia lui. Era îmbrăcat așa cum îl
știa, cu fesul cu pompon și pulloverul său cu modele. Îi sări în brațe. Prin
podeaua de sticlă crescu un crin uriaș pe care tataia se așeză împreună cu
nepoțelul său. Lângă ei înflori un bujor, puțin mai mic, iar copilul înțelese
că era pentru el. Ceremonia începuse. Formația atacă o melodie solemnă. Pe ușă
intrară Zâna Puilor de Găină, Zâna Valsului, Zâna Veseliei și Zâna Mălaiului,
Malțului și Hameiului ducând fiecare de câte-un colț mantia cea albă cu harta
văzduhului, încărcată de briliante. O așezară cu atenție pe umerii lui tataia,
lăsând partea de jos să alunece până peste balcon, ca să fluture în legea ei
deasupra Mării Egee. Dintr-un vârtej din flori parfumate de tei apăru în
mijlocul sălii Zâna cea Mare cu chipul ei de raze. În mâini ținea o coroană din
aur în jurul căreia pluteau atomi care se compuneau în diverse forme și
unghiuri, pe toată lungimea unor catene de carbon. Când zeița îi așeză coroana
peste fesulețul din lână, tataia se făcu deodată tânăr ca în tabloul retușat de
nuntă. Îngerașii creți care-l aduseseră cântară în cor un psalm de o frumusețe
divină, iar zânele, din ciuturi de pământ ars deșertau asupra lui monede din
gumă de mestecat și ciocolată, învelite în staniol auriu. Un vrăjitor cu păr
lung și barba albă, cu o pălărie ascuțită pictată cu stele, rosti cu glas
puternic: ,,Trăiască Împăratul!”. În mână ținea o sticlă cu vin din care stropi
la picioarele lui tataia. Mișu își dădu seama atunci că druidul nu era
altcineva decât popa Dubău, cel pe care bunicul său nu prea îl simpatiza. Atunci
Rilă-Iepurilă țâșni din locul lui ca ars și îi spuse băiatului, luându-l de mână:
,,Gata, trebuie să fugim!”. Mișu nu ar fi vrut să plece nici în ruptul capului, dar iepurașul
îl scoase afară, împingându-l cu lăbuțele lui din bumbac umplute cu vatelină. ,,Ai
tăi trebuie să fie foarte îngrijorați!” îi spuse el, luând-o la pas grăbit prin
curtea cu fierătanii și carcase de mașini ce lega cantina Vinalcool de gardul
cimitirului Eternitatea. La poartă s-au oprit și s-au îmbrățișat. ,,Auzi Rilă?
O să ne mai vedem vreodată?” ,,Cu siguranță! Tataia tău și Zâna cea Mare m-au
rugat să am grijă de tine mereu.”. După ce îi trimise băiatului o bezea,
Rilă-Iepurilă se ridică în aer și apoi dispăru în zări. La câțiva metri de la
intrarea în cimitir, pe băncuța de la cișmea, aștepta Viorel. Chipul lui era
întunecat, iar bărbia și-o ținea în piept, sub greutatea gândurilor care-l
măcinau. Plecară amândoi spre casă fără să-și vorbească.
Vara aceea Mișu și-a
petrecut-o mai mult la blocul bunicilor, în centru, jucându-se cu copiii de
acolo. Deși se adunau serile pe scări sau sub cireșul doamnei Popescu să
povestească întâmplări paranormale, nici unul din ei nu aflase istoria cu
Rilă-Iepurilă, Zâna cea Mare, zânele cele mici și Tataia-Împărat. Asta din
cauză că ceilalți băieți mințeau de înghețau apele, iar Mișu nu avea de gând
să strice o poveste frumoasă și adevărată punând-o în aceeași panoplie cu
fabulațiile tovarășilor lui de joacă. Frații Dani și Bebe spuneau că au văzut
noaptea, la țară, un OZN enorm și argintiu care lumina puternic în toate
culorile spectrului cromatic. Bebe își mai aminti că apoi apăruseră pe cer
diavolul și cu un înger ce se băteau, iar frate-său aprobă acest mic detaliu
care îi scăpase. Alexandru a zis că a văzut un satelit, iar satelitul se vede o
dată la două sute de ani. Mișu trase
și el niște minciuni, pe care le notă într-un caiet făcut chiar de mâna lui,
din foi de scris capsate. Cartea se numea ,,Paranormal 666 și telefoane”, iar
jos scria ,,Creat de Mișu. Scris de Mișu.”
Capitolul I
Eu eram de multe ori de față când se întâmplau întâmplări
paranormale.
*
Era ziua. M-am dus să cumpăr cola. Când m-am întors acasă am
văzut cu coada ochiului în fața blocului un om îmbrăcat în negru, care de sus
dispărea.
Pagina se încheia cu ilustrația unui om a cărui parte superioară
se pierdea în albul foii.
Capitolul II
Era de Ziua Copilului. Făcusem serbarea. Cântau fetele de la
grupul vocal. Deodată le-am văzut deasupra capetelor aureole albe și albastre.
Mai jos era un desen cu o
scenă cu microfon, iar niște arătări, ce semănau mai degrabă cu figurinele
antropomorfe din cultura Cucuteni-Tripolie, aveau în jurul capetelor nimburi ca
sfinții din icoane. Aici se termina prima parte a cărții. A doua parte, pe
pagină nouă, începea așa:
931 Informații
951 Informații diverse
958 Ora exacta
911 Comenzi interurbane
Cinema Patria- 51527
Cinema Select-514801
Magazinul Diana-514785
Apoi veneau numerele de
telefon ale colegilor. După cartea asta au urmat și altele. Ca să-și facă mâna,
zicea el, pentru ca atunci când va fi mare să poată scrie, în cuvinte alese,
minunata aventură a acelei zile de sfârșit de clasa a treia. Într-o zi hoinărea
cu băieții pe străzile vechi din apropiere. Deși trotuarele din blocuri mari de
marmură roșie aveau peste o sută de ani, încă arătau bine sub lustrul sumedeniei
de pași ce le-au tocit. Clădirea mare a Sanepidului avea pe margini fețe de îngerași. Mai la vale, pe
zidul de lângă gunoaie, rămas probabil după o demolare, scria cu spray No gipsy! Faceți România albă! Strada se
intersecta un pic mai jos în unghi ascuțit cu o alta și amândouă se terminau într-un
bloc de pe vremea lui Ceaușescu. O altă străduță, lungă cât clădirea cu câteva
scări, pleca tot de acolo și ducea către leagănele de lângă Casa Armatei.
Acolo, lângă atelierul din tablă al meșterului care punea gaz și piatră la
brichete, Mișu a găsit trei bobine de film. Erau pelicule de 35 de milimetri.
Una era cu Amza Pellea în nea Mărin, celelalte două cu mașini. De la acea
succesiune de fotografii care compuneau mișcarea, copilului îi veni ideea să se
ducă și să-l fure din ochi pe tataia, pentru a înregistra pe filmul memoriei
sale cât mai multe imagini cu el. Ajuns acasă asta făcu. Iar acea bobină
imaginară, acele câteva minute de înregistrare mentală îi rămaseră cea mai limpede
mărturie a existenței lui tataia, mult mai reală, mult mai concretă decât cele
arse în bromuri de argint. Tataia nu prea mai dormea noaptea, iar când dormea
își punea un metru cub de perne sub cap, zicând că-i vine apă pe gât. Mamaia
era cam îngrijorată, pentru că moșul nici nu prea era cuminte, bea cafele și
mânca mult, iar de vreo două ori s-a și îmbătat. Când urcau împreună pe 23,
bătrânul se oprea pe scările de la BIG să-și tragă sufletul, iar nepoțelul se
dădea pe balustrata groasă și plată din ciment. ,,Auzi, tataia? Tu ce făceai
când erai de vârsta mea?” Atunci tataia îi povesti lui Mișu o pățanie de când
era el mic, din vremea în care copiii umblau desculți și jucau fotbal cu mingi
din cârpe. Părinții lui erau săraci lipiți. Din puținul lor îi cumpăraseră
prichindelului o călimară cu toc, ca să învțe carte și să ajungă domn. L-au
prevenit că dacă o sparge îl omoară, apoi nu-i mai iau alta. Într-o pauză, pe
când luase călimara cu el în curtea școlii ca s-o admire cât era de frumoasă, a
scăpat-o pe jos și a făcut-o țăndări. Și pune-te pe plâns. Învățătorul, aflând
această istorie, arătă cu degetul spre spre fiul boierului: ,,Nu-i așa că te-a
împins Mavrocordat?”. Mavrocordat făcu ochii mari și se ridică în picioare:
,,Nu eu, domn învățător!” ,,Lasă că știu eu că tu l-ai împins! Ia duceți-vă
amândoi la taică-tău și spune-i să-i dea copilului ăsta bani să-și cumpere o
călimară nouă!”. La kula vilei sale în stil neoromânesc, kir Ernest Mavrocordat
își savura cafeaua cu o cu țigară de foi, îmbrăcat în kimono de mătase. ,,Ce-i,
mă, cu voi?” îi întrebă pe copii sugrumându-și un zâmbet, privindu-i de sus cum
stăteau proțăpiți cu privirea în pământ. ,,Sărut mâna, tată! L-am împins din
greșeală pe tataia lui Mișu și el și-a spart călimara.” ,,De ce nu ești
atent?”-îl mustră boierul pe fiul său cu blândețe și scoase din buzunar o
monedă nou nouță din argint de o sută de lei, ce avea pe avers chipul unuia din
amicii săi, tatăl unui băiat pe nume Mihai. Din banii primiți, tataia își
cumpără o călimară nouă, pantaloni, cocoșei din zahăr de la turci, semințe
prăjite, covrigi cu susan și văzu de două ori The Public Enemy cu James Cagney, la cinematograful lui Scultetty. S-ar
putea spune, deci, că acea monedă a determinat traseul viitorului său. Fără ea,
părinții nu l-ar mai fi putut ține la școală iar el nu s-ar mai fi putut bucura
de îmbrăcăminte nouă, și nici de bunătăți, ori de mirajul celei de-a șaptea
arte.
Vara lui 1995 a rămas
scrisă cu litere de aur în calendarul copilăriei lui Mișu. Cu Dani și Bebe
avea un program bine structurat pe durata unei zile întregi. De regulă,
diminețile călătoreau pe Isaccei, treceau prin Piața Veche pe la tarabe, apoi
urcau scările până la o intersecție pentru a ieși pe Victoriei-strada aceea cu
Sanepidul și cu zidul în ruine de la gunoaie. Mergeau apoi prin intrândul de la
afișe (vă mai amintiți acel portal dintre lumea veche și cea nouă, atunci când
povesteam de Zâna Veseliei și de ploaia cu clăbuci?-ei, acolo suntem!) apoi făceau
stânga pe la Union-Visa și din nou erau pe Isaccei, în drum spre Garofița. Garofița
era și bar și cofetărie. Acolo, cei trei se uitau la băieții mai mari cum joacă
la păcănele Mortal Kombat II și Street Fighters. Pe la prânz mergeau la
Mirex, o consignație din traverse de aluminiu, ce semăna foarte bine cu poarta
securizată de la Atelierul zânelor din Lumea Poveștilor. De acolo luau gumă
turcească Action Man, pentru a
completa albumul cu abțibilduri pentru concurs. Iorgu de la școală a spus că a
văzut cu ochii lui cum un vecin a primit prin poștă, tocmai de la Istambul,
două action figures cu Dr. X și cu nu
mai știu cine. Și ei și-ar fi dorit să câștige, numai că nu pica niciodată
blestemata aia de surpriză cu jeep-ul, ca să poată întregi seria. De pe la 12
până la 14 stăteau în casă, fiindcă era prea cald. Mâncau, dormeau, jucau
Tetris. Cine avea tv și cablu se uita pe Cartoon. Seara jucau Mijita, Joagăr
sau 9 pietre. Odată, la Mijita, i-au tras o mare țeapă lui Alexandru, cel care
număra. Primul din cei ce reușiseră să-l fenteze pe cel ce mijea, se nimerise a
fi Bebe, care de fapt nu s-a scuipat. Doar s-a făcut. Cu toate astea striga în
gura mare: ,,M-am scuipaaat! M-am scuipa-aaat!”. Apoi, când toți ceilalți
ieșiră din ascunzători, descoperiți sau nu, Bebe scăpă turma: ,,Ptiu pentru
mine și pentru toată lumea!”. A ieșit cu scandal. Alexandru începu să plângă și
să amenințe că pleacă în casă. Pentru a se lămuri situația, au apelat la
ajutorul primului adult care ieși din bloc. Era o doamnă brunetă cu părul lung
de la scara A, pe care Mișu o văzuse de Ziua Marinei cum se pupa cu un
militar pe faleză. Femeia, ascultând speța, i-a spus lui Alexandru așa: ,,Când
unul îți spune că ești beat, mai e cum mai e, dar dacă îți zic toți… atunci e
bine să mergi să te culci.”.
În curând a venit toamna
și a început școala. Școala era principalul motiv al tristeților lui Mișu. Al depresiilor acelora de copil pe care la vremea aceea nici nu știi că
le ai. Marele șoc al vieții, acel welcome
to the real life, nu a avut loc, în cazul său, nici la prima decepție, nici
la vârsta majoratului, nici în prima zi de facultate și nici măcar atunci când
a devenit salariat. Amputarea aripilor de zbor ale ființei sale se produsese la
vârsta de șapte ani. Șapte ani fără o lună, mai exact. Totul a început când a
făcut poză color în curtea Bisericii Grecești, lângă o tufă de trandafiri.
Uniforma sa școlară trimitea la costumul de corporatist, iar ghiozdanul la
geanta diplomat. Joaca asta de-a adultul se arăta absurdă. Fiecare toamnă a
adus cu ea supărări sincere și nedisimulate care erau, raportate la unghiul din
care privea Mișu enigma vieții, la fel de dureroase ca problemele de om mare.
A fi copil e cam greu. Și cu toate acestea, imaginile copilăriei întotdeauna l-au
redat sieși pe Mișu sub forma omului pe care a simțit mereu că l-a iubit și
l-a pierdut. Cel fără ranchiună, răutăți și minciuni. Iertător. Creator și
curios. Transformarea acelui micuț cu păr șaten și moale, care îl privea uneori
pe adultul de acum dintr-o fotografie veche, nu avea nimic în comun cu metamorfoza
omizii în fluture, ori cu prefacerea cărbunelui în diamant. Dimpotrivă, efectul
spiritual al trecerii timpului era identic cu ravagiile acestuia asupra
materiei.
Într-o zi de iarnă, Mișu a mai primit prin mamaia o scrisoare:
Frumosul lui tătăița!
Era vorba ca astăzi să vii aici. Promisiunea făcută este
obligație curată. Vino cât mai repede, altfel n-o să-ți pară bine dacă urc eu
până acolo. Îți dau un șut (știi tu unde) și zbori până aici ca un îngeraș.
Frumosule, dacă nu vii cu mămăița, scrie-mi tot pe acest bilet,
să văd cât mă minți.
Te aștept cu nerăbdare,
Eu
Decembrie 1997
Pe spate, băiatul
completă:
Tataie! Cred că o să vin mâine dar nu stau mult. De câte ori
vin la voi răcesc.
Pa, tataia!
Nu s-a mai dus. Peste
câteva zile, Mișu găsi în zăpadă o monedă de argint cu regele Carol
al-II-lea, din 1931. Nu-i veni să-și creadă ochilor. Era lucioasă de parcă abia
ieșise din monetărie. Cineva o păstrase cu drag. Era la fel ca cea pe care
zicea tataia că o primise de la Mavrocordat, în copilărie. A vârât-o fericit în
buzunar. A doua zi, însă, a aruncat moneda pe geam cât colo, plângând cu
sughițuri. Pentru că a doua zi tataia plecă în Lumea Poveștilor să se facă
Împărat.
14. 9. 2017
