Comedii pe Dunăre în jos
Postat de Doru Mares in 29 June 2015
Ce i-o fi venit lui Eugeniu P. Botez din Burdujeni să își ia supranume de corsar al Regelui Soare, ba să mai și lase după el, până una-alta, cel mai sănătos text despre zona cea mai exotică și mai mozaicată etnic (deci, prin urmare, narativ/oniric) a României? Probabil același avânt și aceeași încăpățânată vânare de vânt care au făcut posibilă înființarea, nu cu mulți ani în urmă, la porțile Deltei, a teatrului care îi poartă numele. Lucrurile au mers și mai bine și mai rău, în timp. Am redescoperit în acest weekend Teatrul „Jean Bart” din Tulcea, ajuns într-o zodie bună și pusă pe fapte mari sub conducerea, dacă nu mă înșel, a celui mai tânăr director al vreunei companii teatrale românești publice, Ionuț Paul Ștefan (mai are un pic până să împlinească 31 de ani!). Deci se poate… Nu e vorbă, consilier artistic îl are, alături, pe actorul Nelu Serghei, guru al mișcării teatrale tulcene, încrâncenat susținător al Thaliei prin aceste locuri, de niște bune zeci de ani încoace, creator de teatru el însuși (Teatrul Altar stă mărturie), dar și un grup de tineri (în general) actori, într-o formulă a teatrului de proiecte iarăși, dacă nu mă înșel, unicat în România. Unicat absolut funcțional – aviz celor înspăimântați, tare mă tem că nu atât din motive estetice, cât din comoditate (numele prețios al lenei de toate soiurile) și din lipsă de imaginație.
Imagine din spectacolul „Douăzeci de minute cu îngerul”, regia Ion Sapdaru
La final de iunie și de stagiune, Teatrul „Jean Bart” a optat pentru prezentarea unui pachet de trei spectacole, două în regia lui Aurel Palade, unul în viziunea lui Ion Sapdaru. Trei comedii, trei retorici diferite, un public extrem de participativ. Plaja de manevră a mers de la Shakespeare, via Vampilov, până la Mihai Gălățan care, în pofida numelui (nicio legătură cu poetul gălățean Mihail Gălățanu), e tulcean, are 28 de ani și e el însuși actor în trupa despre care vorbesc.
Nu sunt convins că Ion Sapdaru a optat pentru cea mai bună soluție utilizând un text prea apăsat de umorul sovietic al anilor 1960, inevitabil pătruns de moralismul/tezismul vremii cu pricina și, ca atare, cu țintă recognoscibilă și datată. Din fericire, în decorul realist și de o exactă economie obiectuală propus de Gelu Rîșca, actorii au performat geometric, începând de la „stâlpii” unei societăți bolnave și aproape de crimă în fața oricărui gest de un omenesc tandru, Ugarov (Ionuț Paul Ștefan) și Anciughin (Nelu Serghei). Jocul cu sticlele goale al lui Ugarov, un soi de căutare a coerenței posibilă dincolo de beția crunt-rusească a celor doi, căutarea ultimei picături de alcool prin străfundurile acelorași sticle a lui Anciughin, lasă loc actorilor pentru desfășurări de forță, extrem de convingătoare. Cei doi, care nici nu mai știu prin ce oraș au nimerit, rămași fără bani în hotelul cu nume pe dos decât realitatea („Eden”), vor aduce la judecata vecinilor pe cel care le oferă fără pretenții banii – agronomul Homutov (Cristi Naum). De aici, povestea merge neîncetat până la limita violenței și a absurdului, ghicind desenul unei comedii scrâșnite. Violonistul Bazilskii (Mihai Gălățan) ori femeia de serviciu Vasiuta (Gabriela Ciolacu) ar putea pricepe și solidariza, dar și arta și bunăvoința simplității au fost acoperite de pecetea bănuielii și a neîncrederii, marcă a bolșevismului de oriunde și de oricând. Ar mai rămâne Faina (Irina Naum), studentă ce își conservă, încă, dreptul la puritate, cam fără rost prin contrast cu proaspătul ei soț Stupak (Costel Zamfir), pătruns de aceeași maladie generalizată a demonului material(ist), căci „Nimeni nu-ți dă fără să-ți ceară ceva la schimb”, va constata Vasiuta. Poate cel mai interesant lucru din spectacol rămâne conflictul puternic dezechilibrat, în care binele pierde teren, cedează dintr-un soi de amestec de frică și de sastisire, care pune în oglindă, pe de o parte, în linia personajelor martor, pe Faina versus Stupak, Vasiuta și Bazilskii, pe de alta, în linia întâi a frontului, așa-zicând, pe Homutov versus Ugarov și Anciughin. Liniștirea apelor vine numai mulțumită cedării Fainei și lui Homutov, concluzie care, dincolo de hainele comediei, lasă un gust amar. Cum e și firesc.
Imagine din spectacolul „O zi din viața la niște oameni”, regia Aurel Palade
Aurel Palade propune două spectacole după texte fundamental diferite, câștigând ambele pariuri: pe de o parte, un „Vis al unei nopți de vară” în care clasica piesă de teatru shakespeariană se încarcă bizar cu un poetic manifest, pe de alta, gluma cu intarsii de fantastic „O zi din viața la niște oameni”, publicată deja în volumul „Scenarii” al lui Mihai Gălățan. Ce aduce nou Aurel Palade în economia montărilor cu textul shakespearian? În primul rând, la nivelul de vârf al establishmentului, fie el mundan ori fantast (Oana Ștefan-Pisaroglu și Cristi Naum joacă în dublu rol pe Titania și Hipolita, respectiv pe Theseu și Oberon), infuzează un poetic/poematic care se așază firesc în decorul Elenei Cozlovschi (costumele Mariei Dore răspund, desigur, acestei filosofii spațiale). Pădurea în care se pierd Hermia (Ana-Maria Ștefan), Helena (Roxana Filip), Demetrius (Vlad-Matei Ajder) și Lisander (Alecsandru Dunaev), în care aleargă în hohote și chicotesc duhurile, în care o vor păți meșterii actori de conjunctură, este una de piatră nisipie, îmblânzită de luminile care iradiază din stânci. Suntem departe de codrul frate cu… englezul și mitologia, într-o ambianță care, altfel, ar fi mai degrabă înfricoșătoare, dar care, în fapt, susține propunerea regizorală (pândită, totuși, pe ici, pe colo de alunecări în patetic). O ciudățenie a acestei montări e Puck (excelent Dan Constantin), un duh bătrân și somnolent, eficient, însă bombănind fără încetare pe cei care îi strică somnul. Lăsat cumva în planul doi al meșterilor, nu Gutuie (Ionuț Paul Ștefan) va fi vioara întâi a grupului (autoironie, ca să zic așa, regizorală), ci un Fundulea construit inteligent de Radu Niculescu, susținut în special de hazul nebun al lui Nelu Serghei (Botișor) și Ionel Durbală (Subțirelu). Irina Naum în aghiotantul Philostrat, model de birocrație morocănoasă, este autoarea încă unui personaj memorabil, aparte, dintr-o serie specială a (funcționarului) greu de ucis (mișcat, emoționat, găsit etc.). Inedite și bine parcurse actoricește secvențe cheie vor semna, de pildă, asinul verde Fundulea, Titania și cele trei fee, Botișor transformat în zid-jardinieră, ori trecerile lui Oberon sau Puck cu umbrela albă luminoasă, după cum convingători sunt și cei patru actori care construiesc cuplurile fugare în lumea nocturnă de piatră.
Imagine din spectacolul „Visul unei nopți de vară”, regia Aurel Palade
Îmi spun că, totuși, cea mai vie demonstrație a noii viziuni manageriale și, pe cale de consecință, estetice, a Teatrului „Jean Bart”, s-a dovedit a fi cel de-al doilea spectacol semnat de Aurel Palade, „O zi din viața la niște oameni”, după piesa lui Mihai Gălățan. O comedie concisă (puțin peste un ceas) dar explozivă, cât încape de polemică, parcurgând fără prejudecăți o serie bine gândită retoric, sprijinită lexical pe jocuri de o fantezie debordantă. Un exercițiu de virtuozitate clasicistă, ca să zic așa, respectând unitatea de timp, loc și acțiune. Două personaje feminine tipice, o funcționară bancară (Doamna Boeru – cum altfel? – Gabriela Ciolacu) și una de pe la birourile teatrale (Doamna Casapu – păi, nu? – Irina Naum), două masculine și atipice (actorul Valeriu – Mihai Gălățan și ciudatul Sorin – Cristi Naum), plus bătrânul bun la toate și expert în ale rețetelor de bucătărie (Nea Fotea – Nelu Serghei) joacă o realitate din vecinătatea noastră, care se metamorfozează încet și bine cumpănit într-o fantezie cu substrat politic, și ea tot din vecinătate (ruși intrând în Crimeea, veselă butaforie a terorismului, aiuritoare teorie a conspirației, demon buclucaș și pus pe partuze al sexului). Actorii parcurg povestea cu o evidentă poftă de joc, iar regizorul povestea rafinată a retoricilor adecvate fiecărui moment, în vederea apoteozei finale cu explozie care nu e limpede – nici nu ar fi bine –, dacă s-a produs ori doar țicniții amatori de rezolvări violente și justițiare sunt prinși de poliție în prag de război mondial (al treilea, care va să zică – Doamne ferește!). Copertele din muzica ușoară a anilor 1970, „vocile” pe care le tot aud Valeriu și Sorin, calculele lingvistico-matematice pentru descoperirea intențiilor lui Putin ori a efluviilor eșanjiste ale personajelor feminine sunt tot atâtea jaloane ale unui parcurs comic excelent. Prefer să nu intru în mai multe amănunte, fiindcă spectacolul este unul de văzut neapărat, funcționând posibil ca o lecție de logică și de coerență spectaculară.
Așadar, balta nu are doar pește (mă rog, cât mai are), dar și teatru și niște oameni extrem de pasionați, care merită tot sprijinul și tot interesul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu