Pagini - Meniu

duminică, 9 august 2015

Dragă tataia

Dragă tataia,

Când s-au auzit salvele de tun, eram încă acasă. Ne-am îmbrăcat apoi, eu cu tataia și am luat-o către faleză. La foișor cânta fanfara. Stagulețe colorate, sub formă de triunghi, dansau în vânt, agățate de sforile legate de stâlpi. Ici- colo câteva megafoane tunau cuvinte de neînțeles. Pe Dunăre se apropia de noi, venind dinspre șantier, o balenă uriașă ce-l purta în spinare, ca în basmele cu Feți- Frumoși, pe Neptun, Zeul Mării. Zicea: ,,Eu sunt Neptun, zeul mării, fiul lui Cronos și al Rheei!”. Stăteam cu tataia de mânuță. Tunurile bubuiau, dar nu îmi era frică, fiindcă stăteam cu tataia de mânuță. Tataia era bun cu mine și mă lăsa să fac ce voiam eu. Când ciocăneam cuie pe balcon, în scânduri moi de lemn, sau încolăceam sârmă pe batoane de fier, smiorcăindu-mă că nu îmi iese invenția, el venea și mă ajuta. Așa am făcut o dată un volan cu rotiță și altă dată un roboțel. Am făcut, impropriu spus. El le-a făcut! Veneam inginerește la el cu planul, cu o masă informă de lemne și fiare legate între ele cu sfori și lipită cu cingo, cu lacrimile înodate în bărbie, iar el, răbdător, priceput, le dădea un sens. Iar el, răbdător, priceput, îmi dădea și mie un sens. Ieri bubuiau tunurile, ca atunci. Ieri cânta fanfara, ca atunci. Dar nu am mai coborât. Nu pot să mă mai bucur de ele de vreo șaptișpe ani. Acum șaptișpe ani, când fanfara ataca notele unei ingrate melodii, tataia cobora din mașină. Atunci când soldații au tras cu puștile în cerul gri de Bobotează, tataia iarăși cobora, de data asta în pământ. Iar când nu s-a mai auzit niciun foc de armă, am aruncat și eu o mână de țărână rece și umedă deasupra lui. Nu-mi mai plac fanfara și împușcăturile. Ieri le-am auzit din nou.
Dacă ar fi fost și azi în viață i-aș fi povestit cum a fost în deplasare. Uneori fac un joc, atunci când sunt singur și mă plictisesc. Îmi imaginez că sunt cu un străin șii îi povestesc, în limba engleză, istoria adevărată a românilor, cu strămoșii daci și romani, cu voievozi cu caftane și bărbi, cu fanarioți cu căciuli umflate cu câlți. Alteori îmi închipui că am făcut să călătorească o persoană în timp, tocmai de prin anii șaptezeci, alături de care mă plimb prin oraș arătându-i mașini și case noi, prezentându-i avantajele și neajunsurile democrației. Alteori...
Dragă Tataia,
La opt dimineață, (opt fără, de fapt), eram la fumoarul Teatrului și așteptam să se pună în microbuz ce mai era de pus. Am fumat vreo trei țigări, ca să-mi ajungă (da, știu, of!) și am urcat. Cum unde? La Bacău! A, stai să o iau cu începutul! Fii atent! Acum mai bine de o lună am avut musafiri la Teatru. Au venit patru critici de la București și au stat la noi câteva zile în care au văzut trei spectacole de-ale noastre. Am avut un fel de ministagiune. În prima seară am jucat ,,Visul unei nopți de vară” regizat de Aurel Palade, a doua seară ,,Douăzeci de minute cu îngerul” regizat de Ion Sapdaru, iar în ultima seară ,,O zi din viața la niște oameni”, regizat tot de Aurel. Se pare că le-au plăcut foarte mult reprezentațiile. Ei, de pe urma vizitei ăsteia am fost învitați să participăm la festivalul Theatrestock din Bacău, cu ultimul dintre spectacolele pe care ți le-am zis. Drumul nu mi s-a părut lung. Am stat și am glumit jumătate din Moldova. Avem o echipă tare faină. Pe la ora două după masă ne-a luat în primire d-na Nela, o actriță de la Teatrul ,,George Bacovia”, care a avut grijă de grupul nostru și ne-a ajutat cu gradenele, din câte am înțeles. Cum la ce ne trebuiau gradene? Păi nu ți-am zis că ,,O zi din viața la niște oameni” se joacă cu gradene pe scenă? Păi da. Publicul stă pe scenă. Nu puteam juca într-o sală Studio, pentru că stricam finalul. În două cuvinte: piesa trebuie să se joace pe scenă pentru că la un moment dat se deschide cortina și... se petrece ceva. Nu-ți zic ce, vii și vezi. Mamă-mia, stai să vezi! Când am coborât în fața hotelului Decebal erau acolo foștii mei colegi de la Constanța. Parte din ei. Andrei, Remus, Ionuț. Cu Ionuț m-am mai văzut, dar cu Andrei și Remus cred că de prin 2008 nu. Da, normal că am avut. Tu nu ai fi avut emoții? Știi ce am învățat să fac în ultimul timp? Să nu mă mai prefac. Adică să nu încerc să par altfel decât sunt. Aveam emoții mari și decât să mă chinui că le ascund, i-am zis lui Andi: Megamaestre (da, așa glumeam noi în facultate) m-am emoționat foarte tare!”. Da, și el era. Așa... of, parcă ești mamaia! Da, ne-au dat de mâncare. Da, a fost bun. Tochitura super! Și ciorba de burtă era ok. Nu știu cum naiba fac ei ciorba, că e plină, e densă, nu știu cum. Eu când mă apuc să fac, chiar dacă e făcută de mine, tot nu-mi place, nu știu de ce. Și pun de toate. Mă rog. Ne-am întâlnit acolo știi cu cine? Cu Radu Gheorghe, tulceanul nostru. Deja ne știm bine, ne-am tot văzut pe parcursul anilor. Nu-mi place în deplasare, că bag în mine ca într-un spital. Cum terminam de mâncat prânzul hop! Mai sunt 2 ore până la cină. Încurcă-te iar! Am avut stomacul plin mereu, da` lasă că iar mă apuc să dau jos. Nu, când am avut spectacol nu. Mă simțeam ușor pentru că am mâncat doar ciorbică. Și salată cu ceva. În prima seară a fost fain. Am ieșit pe shtrasse și ne-am uitat la un spectacol stradal. Actorii erau francezi. Spectaculos! Cu performeri ce erau ridicați la cer cu niște macarale de cameraman, cu o gagică ce împrăștia praf de somn peste un clovn care dormea și cu niște girafe. Erau imense. Erau mânuite de câte doi actori care stăteau ca pe bicicletă, câte doi. Ce să zic, complicat. Aveau și petarde. A fost impresionant. Mă uitam la Sebi, mititelul grupului, copilul lui Cristi și al Irinei și mă gândeam dacă își va aminti peste ani imaginile astea și dacă va înțelege ceva din ele. Că și pe mine îmi amintesc că m-a dus mama la magician când eram mic și tot îmi vin flash-uri de atunci. A doua zi, emoții. De dimineață. Am așezat decorul, recuzita- care este gârlă la spectacolul ăsta, am acordat chitara și m-am tot plimbat prin spațiu. Am adus un măr cu mine, n-aveam unde să îl pun și mi-a stat în coastă toată ziua. Unde mă duceam dădeam de el. L-am dat fetelor să îl țină, apoi. Ca să la streseze pe ele. Era un măr imens, dintr-ăla de două kile, plin de chimiale, cu abțibild. Am terminat repetiția, am plecat la odihnă apoi. Deci, odihnă, cafeluțe și... pe cai! Ca actor, când spațiul de joc diferă, ai încă un motiv în plus de încordare. Spațiul oferit de Teatrul de Vară ,,Radu Beligan” era un pic altfel, un pic mai mărișor. Știam că vocea trebuie împinsă, pentru a ne putea auzi cum trebuie. De aceea, vorbesc doar în numele meu acum, mi s-a părut că în primele scene m-am acordat și abia apoi am ,,călcat pe notă”. Spectacolul a mers bine, publicul era tânăr, dar prindea glumele doar până la un punct. Chestiile cu Consiliul Județean, cu Prima Casă sau războiul din Ucraina nu aveau cum să rezoneze în sufletul unui adolescent de 18 ani. S-a râs, dar cu discreție. Una peste alta spectacolul a fost o reușită, deși nu am văzut pe acolo nici directori de teatru și nici critica. Dacă a fost, să-mi fie cu iertare, însă eu nu am văzut pe nimeni. M-aș fi bucurat să avem vreo nominalizare pentru ceva. Să nu zic premiu. Poate altă dată, sau poate... cine știe? Știi că noi simțim un gol după spectacol? Nu știu, un fel de mizantropie dintr-asta. Cred că rămânem bulversați că totul se termină brusc. Ești cu reflectoarele pe tine, trei sute de perechi de ochi te privesc, iar in secunda doi stai singur în cabină și numeri cât ai în portofel. E zguduitor uneori. Așa cum, pe scenă, sunt nivelurile diferite de adresabilitate. Adică atunci când vorbești cu un partener și ai vocea mieroasă, iar în clipa următoare strigi la un altul. Cam așa. Și normal că mintea ta e bulversată, creierul tău e amețit. Ca în hipnoză. După spectacol întâlnisem acea oboseală tristă de care vorbeam. Și iar mărul, care făcea tot posibilul să devină parte din viața mea. L-am luat din cabină, am mușcat din el și l-am aruncat la coș. M-a trezit încărcarea decorului. Doamne, Maica Domnului! ,,O zi din viața...” este unul din cele mai scurte spectacole pe care le avem, care nu are nevoie de o desfășurare prea complicată de forțe în zona manevrelor tehnice. Insă decorul... cred că unele din cele mai grele elemente de decor s-au îngrămădit aici. Cu greu, am strâns tot și am plecat. La hotel, am mâncat și am băut o bere care s-a dus până în călcâi, parcă fiecare celulă a corpului meu s-a bucurat de răcoarea ei acidulată. Apoi am plecat să ne plimbăm. Dimineața, după micul dejun, am urcat în mașină și goodbye Bacău. Ecusonul de participant la festival îl ținusem în cameră, de uituc, pe toată durata șederii. La Tulcea, la repetiții, îl aveam în buzunar. Nu, nu! Eram cu aceeași pereche de pantaloni și de aia. Păi, nu ți-am zis? A, ok, scuze! Am început repetițiile la ,,Stele în lumina dimineții” de Aleksandr Galin. Tot Aurel Palade semnează regia. Sunt convins că o să iasă un spectacol tare bun. O să scriu un articol despre el, pentru ziar, cand ne vom apropia de Premieră. Acum e prea devreme. Știi că azi am întârziat acasă, nu? Am fost cu Palade până la Somova să ne uităm la apă. Da, eram deprimat, iar el a simțit și m-a plimbat, m-a dus la gârlă. Frumos din partea lui. Mă uitam la apă, la mal, la iarba verde, la băieții care se jucau cu mingea în lac și mă gândeam că natura se înțelege tare bine cu ea însăși. Există o armonie deplină între elementele ce compun natura. Numai noi, în schimb, sfidăm perfecțiunea ei. Cred că de aia sunt morcovit acum. Ei, nu chiar așa! Cred că cel mai trist vreodată am fost atunci când soldații trăgeau în aer, peste tine s-a tras chestia aia albă, popa stropise cu vin, iar eu îți întrezăream, acolo unde picaseră stropii rose, forma mâinii tale pe care nu aveam să o mai văd niciodată.

   Mihai Gălățan

Un comentariu: