Pagini - Meniu

miercuri, 8 februarie 2017

Teatrul ,,Jean Bart” împlinește nouă ani



,,Nunta lui Figaro”- 2008.

În 2008 lumea arăta puțin altfel. Nu exista Facebook, televizoarele încă aveau tub catodic, iar aparatele video predaseră ștafeta DVD Playerelor. Se purtau blugii cu petice și tricourile cu mult scris. Tensiunile dintre țări erau mai light. Avusese loc, în Constanța, summitul NATO, unde veniseră Bush și Putin. Pe bulevardul Ferdinand, SRI-ul sudase capacele de canalizare și deșurubase coșurile de gunoi de pe stâlpi. Oamenii care locuiau în vecinătate nu aveau voie să se ițească la geam, pe toată durata trecerii coloanei. Dar pe trotuar era permis să umbli. Așa că am ieșit și eu să văd limuzina lui Bush. Coloana a trecut pe lângă mine. Erau două mașini identice, cu steagul Americii pe capotă. Nu știu în care din ele se afla președintele SUA. M-au depășit, gonind spre gară, lăsându-mă în urmă cu gândurile mele. Ce-l interesa pe Bush că eu, pe lângă geanta de poștaș, mai căram pe umeri și un geamantan de vise?

Repetiții ,,Steaua fără nume”-2008. A. Palade, C. Cimpoae, O. Pisaroglu.
După ce mă prezentasem lamentabil la concursul de angajare de la Teatrul Mic, mă pregătisem apoi un pic mai bine pentru un altul, la teatrul proaspăt deschis din orașul meu natal. Teatrul ,,Jean Bart” tăiase panglica inaugurării pe 15 februarie 2008, iar acum (în aprilie, dacă nu mă înșeală memoria) pregătea prima producție proprie. Am luat castingul.

Deoarece nu se mai făceau angajări, o dată cu promulgarea -cu un an înainte- a legii teatrelor, nu aveam speranța că munca noastră ar fi avut continuitate. Vreo doi ani de zile am lucrat cu un nor negru de ploaie deasupra capului. Gândeam că următorul proiect va fi și ultimul. Iată că au trecut nouă ani de atunci. Nouă ani care, în galopul lor, mă redau mie însumi transformat. Fizic. Spiritual. Am slăbit, m-am îngrășat și am slăbit din nou. Am chelit. Am învățat meserie. Am cunoscut disperarea. Am fost și fericit. Cu toate astea, nici anii copilăriei, nici cei de liceu și nici cei de facultate nu au putut scălda amintirile mele în lumini mai blânde, decât anii petrecuți aici. În Teatrul ,,Jean Bart” am trăit cei mai frumoși ani. 

,,Steaua fără nume”-2008. I. Ștefan, V. Ajder, A. Micu
În noaptea de dinaintea întoarcerii mele definitive în Tulcea, în noaptea de dinaintea primei repetiții, am avut un vis. Mă aflam într-o intersecție, în dreapta căreia răsărise un cartier de case boierești. Priveam în lungul trotuarelor pietruite cu marmură de Carrara și admiram, pe deasupra apelor lor sidefii, coloane dorice și ionice (sau cum s-or mai fi chemând) străjuite de lei în armuri și vegheate de îngerași cu popoul gol.  Și-mi ziceam: eu merg pe-aici!

De fiecare dată când mai am visul ăsta (e un vis recurent), urmează să mi se întâmple ceva minunat.

Teatrul ,,Jean Bart”, ca un bun părinte, m-a îmbrăcat în haine frumoase. Ca cel mai bun prieten din copilărie s-a jucat cu mine de-a regii și nebunii, de-a soldații și proscrișii, de-a leul, de-a lupul și de-a motănelul. Ca o bunică blândă, m-a învățat cele mai frumoase slove. M-a dojenit ca un tată sever. Mi-a dat de mâncare și m-a educat ca o mamă. M-a dus la sindrofii ca un golan de frate mai mare, iar eu l-am plimbat de mânuță ca pe o soră mai mică.
I-am greșit. I-am adus bucurii și l-am iubit. Din prima zi.

A fost o perioadă în care jucam enorm. Actorii stăteau în teatru de dimineața și până seara, în fiecare zi, inclusiv duminica. De fapt, munca cea mai grea -păgânii de noi- o ducem în week-end. A fost un chin...
,,Nunta lui Figaro”-2008. M. Gălățan și L. Neagoe
A venit și perioada în care n-am mai jucat deloc. După amiezele erau libere, iar sfârșiturile de săptămână ne aparțineau în totalitate. Iar acesta, abia, a fost chinul adevărat...

Când am început munca la Teatrul ,,Jean Bart” eram niște copii. Acum colegii mei au copii, iar eu am vârsta la care părinții mei creșteau un copil de școală primară. Copil care-l văzuse pe Mălăele în Scapino pe TVR 1 și s-a gândit pentru prima oară că ar fi fain să se facă și el actor. Copil care-i ticluise o scrisoare aceluiași Mălăele, prin care-și mărturisea admirația față de el. Scrisoarea a păstrat-o timp de douăzeci de ani într-un bloc de desen ferfenițit și i-a dăruit-o destinatarului la finele unui spectacol desfășurat pe scena teatrului în care joacă și el, încă din 2008.
,,... atunci când privesc spectacolele dumneavoastră sunt mai cuminte și am poftă de învățat...”, scria el atunci, împrumutând limbajul de lemn al epocii.

Un băiețel care, în primii ani ai maturității, când a slăbit și s-a îngrășat și a slăbit din nou, a chelit și a învățat meserie, care a cunoscut disperarea și a fost și fericit, îi spune Teatrului său așa:
Ți-am greșit! Ți-am adus bucurii și te-am iubit!
Și te voi iubi mereu!


Al tău,
Mișu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu