„Când cuvântul nu mai ajută să spună tot ceea ce simte, vocea începe să cânte; atunci când şi aceasta devine neputincioasă, picioarele încep să salte.” (Li – Ți, gânditor chinez)
Scenă. Primul timp de repetiție. Sub lumina palidă a neoanelor de serviciu, actorii își fac încălzirea. Urmează lucrul la dansurile inserate pe parcursul spectacolului pentru copii „Prostia omenească”. Este ianuarie și e frig. Iar efortul fizic, în ciuda altor metode, devine cea mai la îndemână soluție de sfidare a temperaturii scăzute. Maestrul coregraf, în mijlocul spațiului de joc, explică succesiunea pașilor. ,,Un, doi, un -doi -trei. Un, doi..”. Apoi, cu fața către sală, cu spatele drept și mâinile săltând energic în aer pe ritmul melodiei, acesta compune dansul. Nu e greu. Nici simplu nu e. Dar e frumos! Acum e rândul actorilor, iar autorul coregrafiei coboară în primul rând de scaune, substituindu-se spectatorului. Zâmbește blând, iar în ochii săi se citeşte un licăr de bucurie. Actorii au înțeles ansamblul mișcărilor…
Domnul Roman Jora, căci despre domnia sa este vorba, maestru coregraf categoria I, cu o doză de energie și vivacitate demnă de invidiat pentru cei aproape optzeci de ani, își deapănă povestea. Aprinde țigara, așezând-o apoi în scrumieră, și privește nostalgic la coloana de fum ce se înalță spre tavan. Se înfiripă o veche amintire, pierdută în ceața vremurilor de demult. Din timpul în care sălile de clasă erau împodobite cu portretul Regelui Mihai și al Reginei-Mame Elena, de-o parte și de alta a icoanei Mântuitorului:
„Când eram copil, în Jurilovca, veneam gură-cască la căminul cultural și de aici, urmărind dansurile celor mai vârstnici, furam mișcări pe care le repetam prin grădini.”.
Acesta a fost primul contact cu dansul și totodată motorul ce a declanșat pe mai departe dragostea sa pentru acest tronson al artei. Între anii 1950-1954, domnul Jora frecventează cursurile Școlii Pedagogice pentru Învățători din București. Deși la orele de educație fizică și-a însușit noțiunile de bază în sfera sporturilor cu mingea, dovedindu-și nu o dată priceperea nativă, totuși pașii l-au îndreptat către formația de dansuri rusești a școlii. După absolvire, Ministerul Învățământului l-a repartizat în comuna Burdușani din județul Ialomița ca învățător și ulterior director de școală. Apoi a urmat stagiul militar, la sfârșitul căruia este cooptat la cursurile de instruire pe plan regional pentru profesori de dans, cursuri care se desfășurau în Constanța, fostul Sfat Popular al Regiunii Dobrogea și care cuprindeau dans popular, modern, de societate și al minorităților etnice. În localitățile Burdușani (Ialomița), Sarichioi, Zebil și Jurilovca (Tulcea) domnia sa este numit instructor de dansuri populare în cadrul Căminelor Culturale. Pe lângă munca desfășurată în aceste cămine culturale, maestrul Roman Jora înființează colective de dansuri populare românești și ale comunităților etnice, desigur, acolo unde era cazul. În anul 1964 este transferat de la școala din Jurilovca la Casa Raională de Cultură – Babadag unde a funcționat până în anul 1968, an în care s-au înființat județele în România.
„Raionul Istria m-a ales pe mine. În 1968 am fost încadrat coregraf al județului, iar de atunci, anual, – câte o lună, până în 1999 am fost trimis la pregătire în București, nefiind absent de la niciun curs”, își amintește maestrul. Ce cuprindeau aceste cursuri? Noțiuni de scriere și citire coregrafică, culegeri de folclor din toate regiunile etno-folclorice ale țării, studii de cercetare.
Din 1968 până în 2010 este maestru coregraf la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale – Tulcea.
În 1982 publică prima lucrare, intitulată ,,Folclor coregrafic nord-dobrogean”, editată și în 2006, urmată de ,,Folclor muzical-coregrafic aromân și megleno-român” – 2007. Cel de-al treilea volum, dedicat folclorului rușilor lipoveni din Tulcea, este în curs de redactare.
„Dar… ce înseamnă folclor?” se întreabă domnul Jora, cu brațele desfăcute și umerii ridicați, mimând nedumerirea. Răspunsul vine tot de la domnia sa: „Folclorul repre­zintă totalitatea operelor artistice (muzicale, coregrafice, etc.) create de popor și practicate de populația din mediul rural.”. Jocul continuă: ,,Ce înseamnă autentic? Legea de a respecta zona etno-folclorică, localitatea și stilul”.  Ansamblurile profesioniste de astăzi au însă tendința de a prelucra mișcările, rezultatul fiind de multe ori total diferit de sursa de inspirație. Gre­șeala intervine în această ecuație atunci când dansul rezultat poartă același nume cu cel care a stat la baza construirii celui nou. Se crează derută. Totuși, cel căruia îi este dedicat acest articol se arată ușor îngăduitor, invocând principiul creației. Creația presupune o rotunjire a elementelor coregrafice, artistul aducându-și aportul, cu condiția de a nu amesteca stilurile.
Lui Roman Jora i se datorează și existența unui număr impresionant de ansambluri artistice înființate pe parcursul celor peste cinci decenii de activitate. La Sulina pune bazele unei formații de dansuri feminine, mixte, de societate și rusești. Orașul Isaccea îi datorează două programe de dansuri pentru tineret și un program folcloric cu familiști (tineri cărătoriți). La Casa de Cultură din Babadag, în cadrul Ansamblului Sălcioara, pregătește tinerii în zona folclorului dobrogean și al celui nord –moldovenesc (Arcanul). Tot aici predă dansuri din Țara Oașului, Transilvania și Oltenia (Călușul). A mai înființat și coordonat ansamblurile de cântece și dansuri din Măcin, Peceneaga, Turcoaia, Mahmudia (Salsovia), Nufăru, Beștepe, Chilia Veche, Ciucurova, Dăeni, Hamcearca, Horia (Florești), Izvoarele, Jurilovca. La Mihail Kogălniceanu, Ceamurlia de Sus, Ceamurlia de Jos, Lăstuni, Sarighiolul de Deal, Nalbant – cristalizează echipe de dansuri aromâne și la Cerna un ansamblu megleno-român.
Cu minoritățile etnice lucrul a fost cel puțin la fel de fructuos (să reținem că aromânii, megleno-românii și istro-românii nu au comunități etnice în țara noastră, aceștia fiind de origine valahă). Îi datorează existența și sincronizarea pe plan național și internațional ansamblurile rusești din: Sarichioi, Jurilovca, Sulina, Mahmudia, Tulcea. Urmând exemplul precedent, nici ucrainenii nu au rămas în urmă, aceștia bucurându-se de închegarea formațiilor de dansuri din localitățile: Tulcea, Murighiol, Crișan, Sfântu-Gheorghe, Ciucurova.
Toate dansurile își trag seva din lucruri concrete: îndeletniciri ale sătenilor, fenomene ale naturii sau ritualuri – unele chiar pre-creștine. Discutând despre ideea faptului concret din spatele mișcărilor care nu sunt nicidecum ,,în sine”, maestrul se ridică în picioare și schițează dansul dobrogean cu ritm lent ,,Popârlanul”, explicând substratul său. Remarc lejeritatea mișcărilor și iubirea nețărmurită pentru frumoasa lui profesie, care, la fel ca undele pe apă, îi înconjoară ființa, vibrând în jurul său. ,,Iată un om fericit!- îmi spun în gând, urmărind totodată firul poveștii. Popârlanul, fiind pasăre de seară, apărea atunci când gospodarii terminau munca cu sapa. Aceștia, istoviți, se odihneau privind-o cum își desface lin aripile. Și de aici până la replicarea acestor mișcări în ritmul muzicii nu mai era decât un pas.
Una dintre cele mai mari dorințe este să înființeze un program de pregătire pentru instructori de dans, care, pe baza noţi­uni­lor dobândite la curs, sau studiate de pe suport DVD, să poată reînființa ve­chi­le trupe din zonele județului Tulcea. Punând în discuție conservarea și valorificarea tradi­ții­lor locale, artistul propune un intere­sant subiect de gândire:
„În tinerețe, din comuna Pecenea­ga am cules dansuri populare pe care, după ani de zile, le-am predat locuito­ri­lor aceleiași comune. Fiind reprezentanții unei generații mai noi, nu ştiau absolut nimic despre acele coregrafii, existând riscul ca ele să dispară pentru totdeauna.”
Cât despre premiile obținute, ar trebui dedicat un număr întreg al revistei. În vremurile de tristă amintire, la Festivalul ,,Cântarea României”, unde evoluase și ca solist, a câștigat o sumedenie de locuri I.
Nici prezența la reputate festivaluri internaționale nu lasă de dorit. În 1964 participă la Festivalul Internațional de Folclor – Nausa, Grecia. În anul următor este invitat la Aalborg – Danemarca. În 1966 la Izmail, în Ucraina. Tot aici va reveni și în 1970. În anul 1971 participă la Festivalul Internațional de Folclor de la Efes – Turcia, obținând trofeul ,,Zeița de Aur”. În 1972, 1975 și 1977 se întoarce în Danemarca, la Aalborg. În 1980, Franța îl primește la Montguyon. În 1982, participă la festivalul de la Ferrara – Italia. În 1984 la Festivalul din Ismail, Ucraina. În 1991 la Krasnodar, Rusia. În anul 1992, alături de ansamblul lipovenesc din comuna Sarichioi, ajunge în Germania, la Hamburg. În același an are loc cea de-a doua vizită în Franța, după 12 ani, tot în Montguyon, apoi în Bordeaux.
În 1997, cu Ansamblul  Folcloric ,,Baladele Deltei” participă la Festivalul Internațional de Folclor, iarăși în Franța. În 2000 și 2002, pe baza reciprocității între orașele înfrățite, alături de Ansamblul Folcloric ,,Sălcioara” din Babadag, maestrul Jora vizitează Anglia. În 2004, Festivalul Internațional de folclor de la Ankara-Turcia își deschide porțile, iar maestrul coregraf, alături de elevii Palatului Copiilor, participă și la acest eveniment. Tot cu elevii Palatului Copiilor va merge în Bulgaria la Kavarna – 2004. La ,,Festivalul Nunților” din Baia Mare a obținut marele premiu cu ,,Nunta aromână”, iar președintele juriului ar fi remarcat că
,,…se simte mâna lui Jora aici!”
În anul 1997, la inițiativa domnului Ernesto Mihăilescu, Consilierul șef al Inspectoratului pentru Cultură – Tulcea, a fost înființat ansamblul de Cântece și Dansuri ,,Baladele Deltei”, al cărui director a fost numit profesorul Niță Bratosin, iar maestru coregraf domnul Jora. În cadrul ansamblului ,,Baladele Deltei”, protagonistul acestui portret a muncit cu bucurie și pasiune timp de 5 ani, între anii 1997 și 2002.
Din 2002 până în 2005 susține cursuri la Palatul Copiilor și Elevilor din Tulcea. În același an 2002, crează ansamblul de cânt și dans ,,Porțile Deltei” cu care participă la multiple manifestări artistice.
Maestrul îmi înmânează o copie după libretul A.C.A.F.R. (Asociația Coregrafilor Ansamblurilor Folclorice din România) emis în 1990 și privesc la poza din care mă privește drept în ochi: simt o scânteie care transcede parcă banala foaie xeroxată. Imaginea este un pic neclară, dar ochii sunt vii, iar căutătura adâncă. În spatele lor se deduce un întreg univers guvernat de forța ce zămislește bucuria sincretismului artei: muzică, ritm și dans, ce se topesc într-un întreg aproape cosmic. A, să nu uităm de dragoste și inspirație! Și nici de acel resort lăuntric pe care numai cei norocoși îl pot descoperi și activa, ce a putut să-l țină pe domnul Roman Jora cu îndârjire legat, ca și țăranul de glie, de profesia căreia i-a rămas credincios de mai bine de o jumătate de secol.
Interviul s-a încheiat. Maestrul Jora îmi strânge mâna. Hotărât și cald. Își pune geanta pe umăr și pleacă, lăsându-mă să zbor cu gândul la multe alte lucruri ce mai pot fi adăugate în lipsa cuvintelor, forme ale unui mesaj unic intraductibil. Reflectez un pic la vorbele Marthei Graham: ,,Dansul este limbajul ascuns al sufletului”.
Mihai Gălățan