O zi din viața la niște oameni -Articol Petru Țincoca

O zi din viața la niște oameni

Articol Petru Țincoca

„O zi din viaţa la nişte oameni”
Lanţul apocaliptic al amintirilor
Petru ŢINCOCA
Am fost bucuros vara trecută, pentru că-i ştiam umorul straşnic, când Mihai Gălăţan mi-a cerut să scriu cuvinte despre cartea care era pe cale să o lanseze în timpul Festivalului de C’Arte Danubius. Ceea ce s-a şi petrecut, în curtea largă şi pavată a Casei „Avramide”.
Scriam atunci: „Volumul lui Mihai Gălăţan, «Scenarii», la cale mare de a fi unul comic, cu toate că e ticsit cu umor de calitate superioară, e în fapt o condică dramatică de sugestii de mântuire. Mai precis, salvări pe cale pur individuală.
După piesele înglobate, cartea e fragmentară. Ca atare, e dificil să găseşti «ceva» care să-i fie un fel de şiră a spinării; poate tocmai de aia, autorul a pus cele patru componente sub semnul scenariului. A ceva probabil, realizabil, nu şi implacabil.
În teatru, film sau operă, textele lui Gălăţan au aparent un sigur numitor comun: indicaţiile regizorale pentru ieşirea spre scara de apocalipsă. Sunt mai multe apocalipse laice cu sufleor.
Autorul se uită în jurul său şi pretutindeni vede pierzanie, avertizând cu mai multe studii de caz. Nu se pierde cu firea, consemnează cu minuţie în caietul său cu recomandări tehnice.
Mihai Gălăţan, actor în viaţa de toate zilele, e aici tot ce nu e în viaţa de toate zilele. Uneori e şi personaj, alteori e chiar toate personajele din scenariile sale. Are, însă, politeţea actoricească şi umană de a nu-l juca pe Dumnezeu, cum are decenţa de a nu fi sfătos. Are talentul de a fi aproape toate rolurile din carte, deci harul multiplu de a nu fi el însuşi.
În piesa de teatru «O simplă zi din viaţa la nişte oameni» (sic!), doi nătărăi aruncă în aer o navă rusească de croazieră, cu un nume imposibil de pronunţat aici, şi declanşează al III – lea Război Mondial. Ultimul. Cei doi nu sunt chiar tembeli: amândoi aud voci, primul ca „profet” care vede tot felul de „arătări”, al doilea ca schizofrenic. Sunt tot soiul de Sodome şi Gomore în jurul lor, multă spurcăciune, deci mântuirea prin pucioasă – bomba nucleară e o curăţare planetară binevenită. S-a ajuns la «capătu’ capătului», cum spune d-na Casapu, o tentativă de swinger”. Nu mă lepăd de niciun cuvânt.
Piesa a fost pusă-n scenă săptămâna trecută la Teatrul „Jean Bart”. Faţă de carte, scenariul prezintă două diferenţe: nava se numeşte „Bubliki”, iar în acţiune se află un personaj nou, nea Fotea.
Publicul este îmbiat pe scena improvizată pe scenă, servit cu tihnă, cafea şi ciubuc. Cortina e lăsată, actorii – cu spatele la sala goală. Ideea regizorului Aurel Palade implică publicul şi face ca ziua să fie la toţi oamenii, aşa – zicând după titlu.
Pe un fond sonor cum nu se poate mai nimerit, alcătuit din şlagăre româneşti de acum decenii bune (de exemplu, „Şi afară plouă, plouă...”, Marina Voica), Valeriu intră-n ţinută retro, cu ochelari cât juma de faţă, şi-ncepe să se tânguiască pe ritmurile din „Lanţul amintirilor”, cocoţat ţanţoş pe boxa pe care-i aplicat posterul cu îndrăgitul său Amitabh Bachchan.
Toate, absolut toate subiectele croşetate riguros de d-na Casapu şi d-na Boeru, o bârfă plenară, închegată şi săţioasă, nu iartă coroziv nici povestea babei orgiace, nici „desfiinţarea” „artistului” Valeriu, nici shoppingul prin card, testele antistres sau (cum naiba?) tumbele sexuale proprii. Întrucât reductibilă la sex, bârfa este închegată, indiferent de tema atacată. Irina Naum şi Gabriela Ciolacu sunt, prin jocul lor combinat, amuzante, sarcastice, curioase, grijulii... Într-un cuvânt, femei.
De altfel, în ciuda faptului că e „mozaicată” prin personalităţile fiecăruia, acţiunea e unitară, organică, aproape totul pendulând între... organe, fie că-i vorba de stomac sau de cele genitale. Cursa de la apetitul sexual la pofta de mâncare o face pitorescul nea Fotea, personaj care comite un monolog gastronomic aproape liniar; întrerupt doar de mărunte corvoade de serviciu, nea Fotea – bun de ilustrat un ghid culinar - „tufleşte” de zor la ciorba sa grecească. Un Nelu Serghei imperturbabil, liniştitor, constant.
De aceea, leguma fal(n)ică, morcovul, plus o ţeavă erectă de pistol, mâncare peste tot – de la caşcaval, pipotele şi inimile pentru mamaie şi zeama „à la grec” ş.a., nu formează scene disparate.
Gălăţan îşi face numărul muzical, de data aceasta unul multiplu şi extra – continental. Dacă Sorin e cursant yoghin, (Shri Mataji Nirmala Devi), ca slobod metis reieşit din Iisus şi Superman, care năzuieşte treapta superioară, „Karma Sutra” (sic!), Valeriu face recital cu „Mard taangewaala hoon main, Mard taangewaala yeh Mard taangewaala main hoon, Mard taangewaala mujhe dushman kya maarega mera dost hai uparwaala”. Parodie (excelentă găselniţă a regizorului!) după filmele western, înfruntarea dintre Sorin şi Valeriu – primul, ca suporter al lui Drahmedra, al doilea, fan pătimaş al lui Amitabh Bachchan, se lasă cu o încleştare corporală care-i provoacă doamnei Casapu dubii privind opţiunile sexuale ale celor doi. Pasiunea lui Gălăţan pentru Indii merge până acolo încât până şi afişul spectacolului este conceput prin imitaţie la alfabetul limbii hindi. În dansul executat cu măiestrie se află inspiraţia coregrafului Oana – Lavinia Pisaroglu.
„Vocea radio” (Nicoleta Lungu) e personaj în sine (poate glasul altei personalităţi altoite pe Valeriu – „Cum e să auzi voci?”), îi cere acestuia ba să scoată mâna din nas, ba să se ocupe de pacea din lume.
Multe, multe chichiţe comice, cum ar fi Berăria Bivolaru, securiştii împuţiţi, ziarul „Subiectiv”, swingeri de la Primărie, împănate cu „agramaticalisme” (că trebuie o referinţă manelistă) duc piesa pe sârma subţire dintre normal şi patologic. Este Sorin, pe hotarul acesta însăilat, un clarvăzător sau un bolnav psihic? Un profet în ţara lui, un Nostradamus indigen, ori un individ cu mintea împrăştiată? Cristi Naum reuşeşte aci un rol de excepţie, izbutind să fie grav într-un registru comic. Sau invers.
De ce este „O (simplă) zi din viaţa la nişte oameni?”. Răspunsul se desluşeşte în reţelele de socializare, unde oamenii – cu slăbiciuni, manii şi fantezii – sunt altceva decât par, acoperindu-şi cu pudoare intimităţile şi apărând fiecare în proiecţia sa; în acest context, explicaţia monocordă a lui Sorin – „Nu sunt sectant, sunt creştin ortodox”, „Nu sunt poponar, sunt creştin ortodox” – capătă, prin repetiţie, nuanţă de scuză. Lumea este pervertită, alterată.
Regizorul Aurel Palade – pe care managerul Teatrului „Jean Bart”, Ionuţ Paul Ştefan, numindu-l cu drag „regizorul de casă”, l-ar angaja de îndată ce schema ar permite postul de regizor – este din nou de laudă, fiindcă a lăsat actorilor libertatea de a-şi „customiza” (dacă ni se îngăduie) rolurile, deci a preschimba scenariul. Drept pentru care avem motiv serios să credem că jocul nu a necesitat multe didascalii.
Scenografia plăsmuită de Elena Orbocea este cu atât mai valoroasă cu cât decorul nu se schimbă; deci, atât pe scenă, cât şi dincolo de ea, se află tot ce trebuie, scenele fiind punctate doar prin variaţiuni de lumină; având în vedere complicaţiile de scenariu, reuşita este cu atât mai considerabilă.
Printre alte melodii de neuitat, „Adio, pică frunza!” (Savoy) ori „De ce te uiţi la mine...” (Angela Similea), care cadrează cu tot ce se joacă, mocneşte o conflagraţie, „ceva care să zguduie lumea”. (Fugind cu mintea în anii de dinainte de ’89 şi glumind, Mişu Gălăţan – scriind un text, scenarizându-l şi jucându-l - chiar ajunge la întreita condiţie de „proprietar, producător şi beneficiar”)
Lumea aceasta aparentă are nevoie de un tratament sever. La încheiere, publicul şade pe scenă, cortina se desface şi cei doi izbăvitori sunt proţăpiţi în mijlocul unui gros fum pirotehnic. Prin negureala de după bubuială, am întrevăzut scheletul masiv şi lemnos al unei arce şi cred că l-am şi auzit (aud voci?) pe Noe care, scărpinându-se important în creştet, zicea ceva despre diluviul unei noi curăţiri globale.
Dar, aşa cum spun de fiecare dată, o spectacol se vede, nu se povesteşte.
Distribuţia spectacolului: Cristi Naum - Sorin, Irina Naum - D-na Casapu, Gabriela Ciolacu - D-na Boeru, Nelu Serghei - nea Fotea, Mihai Gălăţan- Valeriu, Nicoleta Lungu - crainica. Scenografia- Elena Orbocea, coregrafia - Oana-Lavinia Pisaroglu. Regia: Aurel Palade. Spectacolul este interzis minorilor sub 15 ani.

Câteva gânduri despre creatorul de artă și despre actorie- articol pentru ziarul Obiectiv

Câteva gânduri despre creatorul de artă în general și despre actorie, în special

de Mihai Gălățan

Motto: ,,Factorul primordial al oricărei forme de creativitate reprezintă viața spiritului omenesc, a actorului și a partiturii sale, sentimentele lor unite și creația subconștientă.” - Constantin Stanislavski

*

O dată cu primele semne ale apariției societății civilizate, descoperirile arheologice atestă faptul că arta, în forma ei primitivă, este una dintre primele consecințe ale dezvoltării conștiinței de sine, în cazul strămoșilor noștri. Conștiința de sine, în concepția filozofului Mircea Eliade (Istoria reigiilor, vol. I), apare în momentul în care se face trecerea la poziția bipedă și prin urmare, a măririi spațiului vizual și a atenției (starea de veghe). Deci teza conform căreia Homo erectus este primul creator de artă, catalizatorul fiind poziția verticală a trupului, nu poate fi decât verosimilă. Creația artistică este rezultatul nevoii de frumos și de aceea putem susține că artistul aspiră către sacru, iar arta în sine devine o proiecție a acestei dimensiuni. Fantezia, acel cum ar fi dacă? joacă în această discuție un rol hotărâtor. Viața aspră a înaintașilor, lipsa unor repere morale, lipsa unor principii de conviețuire adunate sub forma legilor, cât și traiul ghidat de Legea Fundamentală a Naturii ce se opune din ce în ce mai mult elementului rațiune determină ideea nouă de viață ideală. Apare conceptul de frumos, de bine, de suprem. Apar zeii! Din acest moment religia și arta vor avea o strânsă relație milenii de-a rândul. Sursa de inspirație a creatorului este natura, alături de fenomenele ei și primele îndeletniciri ale omului. Picturi rupestre cu animale și scene vânătorești sau vase pe care sunt gravați muzicanți ce folosesc instrumente, rămân mărturii peste veacuri. Deoarece omul nu era constrâns de barierele unor reguli ce i-ar fi putut ordona (sau poate chiar mărgini) creațiile, nici un cântec nu a rămas în conștiința colectivă. Abia din anul 3300 Î. Hr. se poate vorbi de prima melodie documentată istoric, anume Cântecul de Iubire al lui Susin din Mesopotamia, una din cele mai vechi civilizații.

*

Creația izvorăște din inteligență. Inteligența creatorului – rațională sau afectivă –  este capabilă să-l mobilizeze pe acesta în vederea realizării operei lui. Crescând ponderea cugetului pe parcursul evoluției societății omenești, creatorul de artă va fi reușit nu neapărat să subjuge instinctul, cât mai degrabă să își conștientizeze propriile emoții. Pentru că toți suntem unici, fiecare artist are datele și aptitudinile sale native care, împletite cu propriul său sitem de valori, dau naștere creației originale. Nu putem susține astăzi că ar mai fi ceva de inventat în câmpul artei. Secvențial, analizând componentele acesteia, vom avea surpriza să constatăm că niciuna dintre ele nu a fost străină vechilor creatori. Diferă doar modul în care acestea sunt alăturate. La fel ca și în cazul pregătirii unui cocktail original, în rețeta căruia barmanul combină băuturi bine cunoscute. În general, inteligenţa afectivă, cât şi raţiunea ne sunt determinate de experienţele copilăriei. Conform teoriei lui Sigmund Freud, evenimentele şi senzaţiile înregistrate în prima etapă a vieţii se ascund în spatele gândirii conştiente, determinându-ne ulterior acţiunile. Fără să fie informaţi despre aceste idei psihologice (tratate cu seriozitate de autori abia la finele secolului al XIX- lea), vechii creatori şi-au îndreptat atenţia de nenumărate ori către ele. Astfel, în artă, motivul mamei, al nostalgiei copilăriei, al visului, sunt frecvent invocate din timpuri aproape imemoriale. Motivul copilăriei în creaţie nu trebuie confundat cu o modalitate puerilă de expresie. Căutând materiale pentru redactarea acestui articol, am întâlnit o lucrare în care autoarea punea stângăcia operei de început a lui Alecsandri pe seama acestei surse de inspiraţie. Nimic mai greşit. Atât primele amintiri, cât şi complexitatea viselor abstracte, chiar dacă transpuse în operă exact aşa cum le-a trăit creatorul, fără explicaţii pe care acesta le-ar considera logice (vezi suprarealiştii Dali sau Bunuel), poartă în ele o sumedenie de idei eliptice, însă nicidecum puerile.

*

Libertatea gândirii, trăsătură şi deopotrivă năzuinţă veche a artistului, este o condiţie necesară în ideea creaţiei de calitate. Odată cu diminuarea importanţei bisericii în cadrul funcţionării statului din ultimile două secole, creatorul de artă s-a putut axa pe surse personale de inspiraţie şi noi moduri de exprimare a ideilor sale. Odată cu dispariţia regimurilor politice utopice, cel puţin în Europa, libertatea artistului, atâta timp cât nu contravine legii penale, este totală, aşa cum afirma Jim Morisson (muzician şi poet) că şi-ar dori, la finele anilor `60. Grea muncă pentru creatorul de artă contemporană, putem completa, deoarece libertatea, în toată generozitatea ei,  poate mărgini avântul revoluţionar, rebel al acestuia. Se pare că, tocmai din acest motiv, nemaiexistând oprelişti sociale sau religioase, artistul îşi îndreaptă din nou atenţia către lumea sa interioară, către relaţiile interumane şi dramele personale. Temele nu mai sunt colective (războiul, lumea fabricilor, cincinalul, Magistrala Albastră, dezarmarea mondială), accentul căzând acum pe individ.

*

Precursorii improvizaţiei în actorie au fost povestitorii, acestora urmându-le reprezentanţii curentului Commedia dell’arte, din secolul al XVI-lea, până în secolul al XVIII-lea. Aceştia, pe baza unei schiţe simple -coloană vertebrală a acţiunilor desfăşurate- izbuteau să scoată de multe ori din sărite reprezentanţii de seamă ai urbei prin aluziile indirecte ce satirizau obiceiurile şi moravurile lor. Luaţi la întrebări, artiştii, invocând conceptul anterior, răspundeau cu seninătate: All improviso! Deşi nu lucrau pe baza unor texte concrete, datorită spectacolelor jucate o cu mare frecvenţă, artiştii deveneau tributarii unei forme fixe de expresie, inclusiv replicile pe care le rosteau urmau să se păstreze aceleaşi. Mare parte din dansul asiatic se sprijinea pe mişcări improvizate. Mai târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Rusia, omul de teatru Constantin Stanislavski a trasat primele direcţii bine argumentate teoretic din istoria artei actorului cu un accent sporit pe situaţia improvizată. Acelaşi lucru, în Franţa, l-a realizat şi Jacques Cocpeau. Improvizatia modernă în teatru se pare că a luat naştere o dată cu exerciţiile introduse de Viola Spolin între anii ’40-’60.

*

Improvizaţia în actorie reprezintă capacitatea actorului de a se adapta în mod spontan unei situaţii scenice date, fără a implica o amplă pregătire prealabilă. Având la origine exerciţiul cunoaşterii de sine, improvizaţia devine astfel motorul creativităţii actoriceşti. Propulsând atenţia pe primul plan al exerciţiului scenic, aceasta devine un element indisolubil capacităţii actorului de a fi prezent şi viu în lucrul său. Rădăcinile acestei practici se găsesc mai adânc înfipte în solul istoriei culturii şi civilizaţiei omeneşti, decât în cel al istoriei teatrului în sine. Cu toate acestea, locul periferic ocupat în cadrul acestui conglomerat nu a fost depăşit decât acum mai bine de un secol, odata cu dezvoltarea ştiinţei şi în special a psihologiei. Astfel, renunţând la maniere învechite şi declamaţii sforăitoare, arta teatrală s-a apropiat cât mai mult de sondarea puterii subconştientului şi de manifestarea intuiţiei.

În teza sa, Poetica, text de teorie dramatică, cu valoare de pionierat (este primul text de estetică teatrală europeană), filozoful grec Aristotel subliniază că metrica versificației din vremea sa făcea pași importanți în apropiere de construcția normală a frazei, aplaudând astfel faptul că lucrările intersectau, mai mult decât înainte, firescul vorbirii. Discutând evoluția scrierii dramatice, filozoful grec îi amintește pe „descălecători”: Eschil, care introduce actorul, Sofocle, care își concepe textele pentru interacțiunea a doi actori și Euripide, care vine cu o altă noutate –decorul. Tot acesta scrie în continuare că faptele dintr-o piesă de teatru, trebuie să urmeze unul după altul ca și o necesitate în evoluția acțiunii. Nimic nu trebuie să fie forțat, nimic nu trebuie să fie irațional. De atunci s-au scurs două mii de ani, de aceea este trist să constatăm că nu toți interpreții consideră că prestația lor se cere adusă în zona firescului cu atât mai mult cu cât textul este contemporan. Tendința pe care o are un interpret, atunci când joacă un personaj cu porniri nefirești, este să îl facă ,,ciudat”, iar aceasta nu poate fi decât una dintre soluțiile cele mai la îndemână. Principiul determinismului oferă libertatea artistului de a nu își judeca personajul. Acesta poate fi un om normal cu porniri anormale și doar atât. Fără a-l judeca, el va reuși mai lesne să fie cine își propune să fie, nu să transmită impresia sa despre rol. Sala mică de spectacole oferă magia unui spațiu intim, în care emisia vocală și larghețea gestului se apropie cât mai mult de normal. Exagerările nu își au locul, pentru că spectatorul devine părtaș la acțiune și trebuie să creadă ceea ce vede și ceea ce aude. Firescul apare în general atunci când actorul reacționează instinctiv la situații și propuneri noi. În cazul în care acesta la repetiții face de fiecare dată același și același lucru, gesturi identice și drumuri prestabilite, se poate să mecanizeze actul creator. Marele teoretician Constantin Stanislavski numea acest tip de actor- actor al artei reprezentației (ceea ce înseamnă un tip de mimetism- ce-i drept,  mai evoluat). De foarte multe ori, se simt intenții și nuanțe proaspete în redarea scenică a unui text dramatic atunci când unii parametri se modifică: apar costumele, prima repetiție cu situațiile de lumini sau oamenii în sală. Asta deoarece intervine acel element nou la care, prin natura umană, tindem să ne adaptăm. Iar adaptabilitatea, una din cele mai importante facultăți ale ființelor în general, se realizează cu atenție, curiozitate și poate puțină frică. Aceste elemente sunt definitorii pentru reușita unei prestații vii, adevărate. Actorul ar trebui să-și permită bucuria de a descoperi în timp real, o dată cu spectatorul, ceea ce urmează să se petreacă în spațiul scenic. Cum se poate face aceasta, oare, dacă el are de memorat un text și știe dinainte mișcarea și construcția în care este parte integrantă a unui mecanism funcțional? Prin a cunoaște foarte bine intenția pe care subconștientul o asociază cu vorba. Cuvântul este doar elementul ce ne trimite spre gândul transmis. Învățată și repetată de mai multe ori, situația propusă de regizor va aduce cu ea și efectul procesului cognitiv: replica vorbită. Stanislavski vorbește despre ceva asemănător în termeni ușor materialiști (să fi fost de vină filozofia noii orânduiri politice din Rusia începutului de secol XX?), pe care îl numește ,,gest psihologic”. El spune că atingerea unui obiect în timpul unei stări poate reface aceeași trăire prin repetarea gestului. Nimic mai adevărat, dar necesită atenție, antrenament și concentrare. Frica de bâlbe și de gafe uneori generează neliniști și coșmaruri. Dar dacă personajul este tot om, el nu poate greși? Teatrul, datorită acestui risc, oferă ceva organic, viu, ceea ce filmul nu va putea să dăruiască în veci: neprevăzutul. Actorul nu trebuie să își însușească greșeala, ea aparține în totalitate personajului, iar personajul trebuie să reacționeze conform caracterului său.

ACTORUL ȘI SOCRATICII- articol de presă semnat de Petru Țincoca. Mulțumiri maxime :)

Actorul şi socraticii

 Petru Țincoca

Abia s-a isprăvit iarna, că neastâmpăratul Mihai Gălățan a mai produs o piesă. „Detectorul de minciuni” se numeşte piesa într-un act care acumulează multe.
Doar trei personaje – un actor, un psiholog criminalist şi un poliţist (acesta din urmă lăsat doar în prenume, Remus) – schimbă vorbe într-o încăpere dintr-o secţie de poliţie. Cam aceasta-i simpla ordonare pe timp şi spaţiu.
Gălăţan, pasionat (printre altele) să facă din maioneză şi boabe de mazăre ori pe durul Clint Eastwood, ori moile ceasuri ale lui Dali, se pune de data asta pe construit o istorie cu ancoră solidă în psihologie, ferindu-se însă de acrobaţii ispititoare şi periculoase.
Piesa este „made by Gălăţan”, aci se găsesc fără plictis marotele autorului. De pildă, tranziţia de la regimul comunist privativ şi opresiv la cel democratic şi privativ. De la televizor alb – negru, butelie, apartament, magnetofon, casetofon, Dacia nou – nouţă, blugi, plete şi Kent lung la actorul cu „salariu de c***t, sărac lipit şi cu organismul tractor”; în text sunt risipite cuvinte pentru a căror redare inexactă sunt asumate asteriscuri (sic!), dar niciodată tonul nu e scabros, căci una dintre aptitudinile lui Mihai Gălăţan este să evite, prin umorul contextual, limbajul cu orduri. Alte locuri comune sunt apetenţa pentru explorabilele Indii, cu veşmântul „sari”; sau pentru animăluţele/rolurile preferate, „iepuraşul simpatic cu salopetă în X” ori „leul care e un lălău cu barbă”, nu altceva decât anunţuri ale explicaţiei profesionale că „Sunt mai multe memorii care te ajută”, că personalitatea individuală e faţetată ca un briliant, iar cunoaşterea ţine de suprafaţa pe care cade lumina. E tot ce vrea el, mai puţin un hoţ. Mihai Gălăţan cotrobăie din nou prin unghere onirice, acolo unde are bucuria (alt numitor comun cu sine) de a găsi o chitară: „... Visam... la Jimi Hendrix, la Steve Vai, la Gary Moore. Apoi la Tom D. Walker sau aşa. Şi îmi aminteam filmări cu el. Apoi mi-am dat seama: băi, Tom D. Walker nu există, efectiv! În inventasem, că, fără să-mi dau seama, începusem să visez”, spune psihologul Cuţov.
(un aspect plăcut la Mihai Gălăţan, cel în care se ia peste picior, mi-a adus aminte, prin punte artistică, de multele tablouri în care maestrul Eugeniu Barău se autoreprezintă, periferic, printre multele şi simbolicele sale mogâldeţe)
Tehnica e ştiută, cea a dialogului rapid, cu surprize la totul pasul şi oportune. Povestea se originează într-un furt din studioul de înregistrări al unui teatru, dispariţia unor scule tehnologice – mai precis (???) între 5 ianuarie şi 30 februarie – trebuind să-şi găsească făptaşul. Interogatoriul, agreabil, nu se poartă cu bruscheţe sau cu lampa-ntre ochi, ci cu întrebări interferate subtil printre platitudini politicoase. Cât e talent, cât e tehnică, aceasta judecaţi singuri.
„Detectorul de minciuni” este chiar „foarte Gălăţan” atunci când vine vorba de însăşi esenţa actorului. De urmărit virtuozitatea cu care se trece din glumă în glumă, escaladând seriozitatea, la ce stă în spatele (de fapt, în faţa) întâlnirii dintre actor şi psiholog, inducându-se cititorului pe nebănuite o stare de nelinişte. Reamintesc că şi protagoniştii – cu felurite deranjamente mintale - din „O zi din viaţa la nişte oameni” fac haz, haz de necaz, apoi se iau din ce în ce mai serios şi stârnesc o deflagraţie care aproape că anulează viitorul. În „Detectorul...”, intensitatea are pe culme, după un parcurs verbal detectivistic, rezolvarea unei situaţii care nu are absolut nimic de-a face cu delapidarea din aşezământul teatral, ci cu reglarea unui cont congener. În plus, autorul este perseverent în a exprima cuminţenia de a nu certa pe nimeni, de a nu valoriza, de a lăsa morala pe seama altora.
De toată atenţia este osteneala cu care autorul face deconstrucţie rafinată a termenului „rost”, cu amarul deznodământ că, dacă e o gaură, „rostul” nu poate avea rost (pasaj care mi l-a evocat pe regretatul nostru profesor universitar, Cornel Mihai Ionescu, cel care magnetiza studenţii în timpul „Arheologiei conceptelor filosofice”, stăpânind practicile deconstructiviste).
Dialogurile nu ocolesc teme sociale, cum ar fi cea a proastei „salarizări” a artei, iar autorul face şi trimiteri la poşete celebre purtate de blonde nu mai puţin celebre, tot în strădania aparentă de a-l face pe actor să mărturisească. „Valori? Ce valori?”, în care tot munca rămâne singura găselniţă.
Actorul şi phihologul fac schimbul de roluri, jucându-se prin convenţie de-a „actorul bun şi actorul rău”, dar nu înainte de a cita socraticul „Singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic”. Zicerea, alături de acele mai multe memorii, relativizează principiul uman, dar nu scuteşte omul de răspundere. Penală sau de alt ordin.
În pofida jocului asumat, nici actorul Dobrin, nici psihologul Cuţov nu sunt cabotini. E o trântă dreaptă, fiecare lăsând deoparte jocul şi ajungând la clipa în care sunt subsumaţi unui moment care-i conjugă.
Undeva, Cuţov stă cu spatele la Dobrin, asta ca să nu-i determine vreo reaţie sau stare (în timp ce actorul este conectat la opţionalul poligraf). Mai târziu, osândind violenţa didactică a profesorilor săi din primii ani de facultate, Dobrin dădea şi soluţia prin comparaţie: „Unui pictor nu îi ţipi peste umăr să picteze frumos. Creează-i, dracului, starea!”.
Mihai Gălăţan mi-a creat starea de a-i citi piesa. O piesă într-un act. Şi vă spun curat că nu e act ratat.

DETECTORUL DE MINCIUNI- piesă de teatru

DETECTORUL DE MINCIUNI

Piesă într-un act

                                 de Mihai Gălățan

PERSONAJELE:

TONY DOBRIN (55 de ani)..............................................................actor;

VASILE CUȚOV (58 de ani)....................................psiholog criminalist;

REMUS (28 de ani)............................................................polițist.

Biroul din interiorul unei sectii de poliție. Spațiu larg. În centru tronează un fotoliu negru, în spatele căruia se observă aparatură. Psihologul Cuțov și polițistul Remus stau la masă.

REMUS (pe telefon, căutând un număr, apoi ducând aparatul la ureche): Iau un bax de patru doze de cola 0 și când să îl iau pe al doilea văd că nu mai aveau. Și întreb la casă dacă nu mai sunt. Și casiera- da` asta mi-a plăcut la ea, că a fost cinstită- zice și se strâmbă, așa: avem, da` în spate! Adică, pe bune? Vrei tu bax de cola? Am tăcut și nu am mai zis nimic. (celui de la capătul firului) Bună dimineața! De la Poliție. Veniți? În regulă! Păi intrați pe ușa mare și în față vedeți că scrie Criminalistică. Aici suntem. Ați văzut? În regulă!

Polițistul închide telefonul.

REMUS (psihologului): Vine, e aici... am auzit o reclamă azi la Profi: Sunt iepurașul de Paște și te caut să-ți dau un vaucer de 50 de lei! Deci, nu! Nu e în natura lui să umble cu vaucere! E ca și cum i-aș  lua lu` nevastă-mea un sari să umble cu el prin cartier pe-aici.

În ușă se aud bătăi. Intră un bărbat.

DOBRIN: Bună dimineața! Tony Dobrin sunt.

Dă mâna cu polițistul apoi cu psihologul.

CUȚOV: Luați loc, domnule Dobrin! Mă numesc Cuțov Vasile, psiholog criminalist. Ne cerem scuze că v-am răpit timpul, asta este!

DOBRIN: Nu face nimic.

Polițistul se ridică și își pune cascheta pe cap.

REMUS: La revedere și Doamne-ajută!  

CUȚOV: Să fii prin preajmă, te rog!

REMUS: Da, aici sunt!

Polițistul iese.

CUȚOV: Că sunteți actor, o să trecem un pic mai repede peste prima parte. În prima parte obiectivul meu este să detensionez persoana din fața mea. Cu femeile am mult de lucru, știți cum sunt ele... în cazul nostru nu îmi fac probleme. Vreau să vă spun că testul poligraf nu poate fi păcălit. Cât de bun actor ar fi cineva. Ca o glumă, nici Peter O Toole nu cred că ar fi reușit. Haideți să vă spun ce o să facem! Vom mai sta un pic de vorbă, apoi vă arăt aparatul și vă explic procedura, ok? O să vă rog, în cazul în care știți că sunteți nevinovat să stați foarte liniștit și să nu vă faceți nicio problemă. În cazul în care dumneavoastră sunteți autorul faptei, atunci vă invit să fiți cât mai neliniștit cu putință. Poligraful nu e obligatoriu, dar să știți că e o probă de care se ține cont în instanță. Dacă aveți ceva de spus sau de întrebat înainte...

DOBRIN: Da... eu am căutat în Codul de Procedură Penală și am văzut că testul Poligraf nu e considerat mijloc de probă. Nu că aș avea ceva împotrivă să fie, dar dumneavoastră îmi spuneți altceva...

CUȚOV: Așa e, nu e trecut ca probă, într-adevăr. Da` dacă vă uitați atent pe lege, vedeți că sunt enumerate toate chestiile astea ce țin de probă. Și una din ele o reprezintă expertizele. Ori, ce facem noi azi, e o expertiză.

DOBRIN: Păi este o expertiză, dar din moment ce nu e trecută negru pe alb acolo, cu liniuță, înțeleg că nu poate fi luată în considerare decât dacă e coroborată cu altă probă, nu?

CUȚOV: Da, dar să știți că și fotografia este considerată probă și trecută, cum ziceți dumneavoastră, negru pe alb. Da` ca să fie luată în considerare trebuie să vină un expert să vadă dacă nu e trucată, dacă arată persoana despre care se crede că e fotografiată acolo... ideea e următoarea: eu încerc să vă spun că e foarte important ce facem noi acum.

DOBRIN: Am înțeles.

CUȚOV: Ieri am pățit ce n-am mai pățit în viața mea! M-am întins în pat un pic, am zis să apuc și eu să zac, să nu mișc un mușchi în ziua aia, măcar pentru 5 minute. 5 minute, pentru că trebuia să ies din casă, musai. Și mă gândeam așa, aiurea, la chitariști. La Jimi Hendrix, la Steve Vai, la Gary Moore. Apoi la Tom D. Walker, sau așa. Și îmi aminteam filmări cu el. Apoi mi-am dat seama: băi, Tom D. Walker nu există, efectiv! Îl inventasem, că, fără să-mi dau seama, începusem să visez. Dumneavoastră ce vise ați avut în ultimul timp?

DOBRIN: Am visat că treceam o apă cu spatele, călare. La apus...

CUȚOV: Da?

DOBRIN pufnește în râs.

CUȚOV (CONT`D): A, da! Și presupun că ați mai visat că vă dădea cineva cu baltagul în frunte și vă lepăda cu piciorul în Tarcău. Da, bună asta...

DOBRIN: Vă cer scuze! Nu, nu visez urât, nu, nu am atacuri de panică. Sunt bine dar, serios acum, nu mai bine mă întrebați sincer și pe față dacă eu sunt vinovatul?

CUȚOV: Dumneavoastră sunteți vinovatul?

DOBRIN: Nu.

CUȚOV: Dar știți cine?

DOBRIN: Nu. 

CUȚOV: Facem un joc?

DOBRIN: Facem!

CUȚOV: Hai să ne gândim la expresii și cuvinte din copilărie care au expirat, care nu se mai pot folosi. Sau au rămas în fondul lexical din inerție; le folosim, da` nu se mai pot lua la propriu. Și vă dau eu primul exemplu: am cerut doamnei de la pâine, azi, când mă uitam la un morman de chestii de-astea rotunde, unse cu dulce, să îmi dea și mie o japoneză.  S-a uitat la mine și a întrebat: o specialitate, sau ce anume? Nu se mai știe ce-i aia japoneză...

DOBRIN: Era o melodie în anii `90, care zicea la un moment dat de niște masculi feroce:  aveau fete frumoase, buzunarul plin de lei! Acum averea nu cred că se mai cuantifică în lei. Nu moneda țării noastre constituie eticheta bogăției.

CUȚOV: Corect! Alta: a face rost, a lua la rost, a nu avea niciun rost, în fine, cam tot ce conține rost. Știu, fără să fi căutat în dex mai devreme și să vreau să par deștept, că rostul e o gaură într-un lemn, în care pui alt lemn, nu? În latină la gură se zicea rostrum, de unde a rosti și a lua la rost. Care e tot o gaură. Da` cine naiba mai știe azi ce înseamnă aia rost?

DOBRIN: Da, e atât de uzitată că nici nu-ți mai dai seama. Inginerii folosesc termenu` în construcții, da` civilii așa, nu prea... ăsta... a sta cu ochii ca pe butelie!

CUȚOV: O, da! Era mai simplu pe vremuri să faci rost de apartament decât de butelie, țineți minte! Ia să mai vedem... sintagma: televizor color. Acum e pleonasm. Ce mai erau? Magnetofon nu, ăsta a dispărut cu totul, casetofon nu... mixer!

DOBRIN: (la auzul cuvândului mixer începe să se scarpine nervos la nas și să clipească. Apoi râde) Asta așteptați să fac, nu? Limbajul meu non-verbal să vă convingă că un gagiu de vârsta mea are nevoie să fure un mixer și televizoare. Televizoare color!

CUȚOV: Sunteți foarte atent, văd.

DOBRIN: Nu, dumneavoastră le faceți prea evident.

CUȚOV: Păi atunci trebuie schimbată tactica, nu? Ce puteți să-mi spuneți despre copilărie? V-a marcat ceva puternic?

DOBRIN: Nu.

CUȚOV: Poate moartea cuiva?

DOBRIN: Nu.

CUȚOV: Părinții se purtau frumos?

DOBRIN: Nota 10.

CUȚOV: Bun. Prima dată vă voi citi întrebările, apoi vom începe testul. Se face de trei ori. Deci prima oară o să vi le citesc și o să vă invit să răspundeți cu da sau cu nu. Să vă uitați în ochii mei când răspundeți. Vă numiți Dobrin Anton?

DOBRIN: Da.

CUȚOV: V-ați născut în Mangalia?

DOBRIN: Nu

CUȚOV: Ați furat vreodată?

DOBRIN: Da.
CUȚOV: Sunteți autorul furtului comis între 5 ianuarie- 30 februarie anul acesta, din studioul de înregistrări al teatrului?

DOBRIN: Nu.

CUȚOV: Aveți cunoștință unde se află în acest moment obiectele furate?

DOBRIN: Nu.

CUȚOV: Mulțumesc! Aveți deja o bilă albă, vă zic de pe-acum. În general când cineva e suspect de furt, de cele mai multe ori se va da cel mai sfânt și neatins. Că el nu a pus mâna niciodată pe nimic, nu știu ce. Apropos de asta, vreau să vă zic ceva prietenește.

DOBRIN: Ce anume?

CUȚOV: Să nu îi băgați în seamă pe unii și pe alții.

DOBRIN: Care unii și alții? Nu înțeleg.

CUȚOV: Unii colegi de-ai dumneavoastră. Unii din ei vorbesc mult și prost. Să nu puneți la suflet toate.

DOBRIN râde privind în direcție opusă. Psihologul înțelege că nu i-a ieșit pasența nici acum. Zâmbește și el.

CUȚOV (CONT`D): Și eu am vrut să dau la teatru. Da` pe vremea noastră, știți mai bine ca mine, erau două locuri cu armata făcută, două locuri fără și patru de fete. Deci dădeam doar pentru două locuri. Unu` din ele era vândut sigur și noi eram 400 de candidați. Era profesie de lux, ce mai! Veneau, am văzut cu ochii mei, cu Dacia nou nouță în fața facultății, încuiau, urcau și apoi vedeai că vine proful cu cheile, intra și asta era. Ați dat înainte de Revoluție, nu?

DOBRIN: Da.

CUȚOV: Și ați intrat din prima?

DOBRIN: Da.

CUȚOV: Cred că suntem cumva de-un leat, nu? Câți ani aveți?

DOBRIN: 55.

CUȚOV: Păi ce-am zis eu? 55, eu am 58. Tot o curiozitate, în ceea ce privește meseria dumneavoastră: cum reușiți să...

DOBRIN: ...învățăm atâta text?

CUȚOV: Da!

DOBRIN: Păi... sunt mai multe memorii care te ajută. Nu înveți textul ca un papagal și atât. Adică știu situația respectivă, știu de ce spun ce spun. Știu că atunci când sunt în fața mesei zic aia, când pun mâna pe umărul partenerului zic aialaltă... nu-i așa o mare filozofie. Nu știu să vă explic. Știi ce vrea personajul ăla, înveți textul așa de bine până îl uiți, între ghilimele, ca să îți vină vorbit, firesc...

CUȚOV: Dom-le, aici o să îmi permit să vă contrazic. Știu, la teatru și la fotbal ne pricepem toată lumea! Da` eu cred că e mare filozofie. Nu știu dacă aș fi putut să fac și eu meseria asta. Să stai acolo pe scenă, să se uite toată lumea la tine... să existe armonia aia între mișcările tale și vorbă. Să ai mimica aceea...

DOBRIN: Mimică... mai urmează să spuneți și aia cu intratul în pielea personajului...

CUȚOV: Poate că zic prostii, îmi cer scuze! Cred că ați purtat discuția asta cu o groază de oameni până acum. Am un prieten popă și ăsta e acrit, săracu`, când vine vorba de credință, agnosticism, ateism, mama mă-sii! Îl văd că turbează cum aude. Nu mai poate! Sunteți căsătorit?

DOBRIN: Nu.

CUȚOV: Copii?

DOBRIN: Nu.

CUȚOV: Locuiți singur?

DOBRIN: Acum da. Nu am fost un mare gagicar la viața mea.

CUȚOV: Circulă multe vorbe despre boemia vieții artiștilor.

DOBRIN: Da, într-adevăr e un loc de muncă deschis, eminamente social. Te consumă mult un spectacol, e gălăgie, lume. După, simți nevoia să te eliberezi. Mai bei o bere, mai mănânci un rahat... cu muierile, nu știu, acum am ajuns un libidinos, înainte nu eram. Tocmai acum când e clar că nu mai am nicio șansă! Eram zilele trecute în cabină la fete, chipurile venisem să iau fixativ...

CUȚOV: Sanchi!

DOBRIN: Sanchi pontu! Și mă uitam în țâțele și în cururile lor și le-am zis: gagici, când o să mor eu, dacă vreți să dați de pomană, după ce trageți un futai sănătos, să ziceți: Să fie de sufletul lu` moșu` ăla!

CUȚOV: Adevărul e că sunt câteva ,,piese” în teatru, acolo.

DOBRIN: Oho!

CUȚOV: Cu banii cum vă descurcați?

DOBRIN: Prost.

CUȚOV: Tu-le muma-n cur de nemernici, ăstora de la putere! Bine că se găsesc bani pentru toate porcăriile și pentru artiști nu.

DOBRIN: Să-și vândă Udrea perechile de pantofi și gențile de la Prada și să vedeți că de banii ăia ne acoperim boierește o stagiune.

CUȚOV: Ați văzut cum începe DNA-ul să-și facă treaba? Cum... stăteam și mă gândeam zilele trecute: toți boii și toate vitele pe care ni-i băgau pe gât prin mijloacele mass-media acum 10 ani, să zic, acuma sunt în pușcărie. Asta mă face să cred că trăim într-o țară...

DOBRIN: De tot câcatul!

CUȚOV: Bine, de tot câcatul... mai degrabă, o țară care are mari probleme cu valorile.

DOBRIN: Ce valori? Care valori? Nu zic acum de mine, Doamne ferește, da` ăstea-s valori? Poate că sunt un actor de 3 lei, nu știu. Da` mă uit la colegii mei care au tras o viață și și-au făcut treaba cât au putut de bine sau nu, cu sacrificiile  aferente că... na! ...și care sunt niște celebri anonimi. Mă întorc la mine, să nu vorbesc în numele altora: de 30 de ani joc pe scenă, au fost perioade când nu am avut nicio zi liberă pe săptămână și singura mea izbândă la nivel național, ca să zic așa, a fost rolul din filmu` Radu de la Afumați.

CUȚOV: Știu, erați... ăla, cum îi zice...

DOBRIN: Capuchehaia Oprea Căscatu, fiul jitnicerului Pârvu. Vă stătea pe limbă, este?

CUȚOV: (zâmbește) Nu prea... da, e trist ce se întâmplă! Eu v-am văzut de multe ori pe scenă și sunteți o echipă talentată. Am un prieten care îl știe pe Andrei Șerban, da` nu știu în ce măsură pot eu să vorbesc cu el... bine, ei nu lucrează împreună, sunt amândoi din aceeași sectă și mai vine el să le vorbească uneori. Mai știu pe cineva, o tipă, care a făcut montajul la ultimul film al lui Nicolaescu...

DOBRIN: Dacă e să vă spun unul din lucrurile pe care le-am învățat încă din tinerețe, e că poți să te cunoști și cu ursulețul Bamse. Profesorii mei, aproape toți colegii mei de facultate, au fost sau sunt cunoscuți. Îi știu și mă știu. Și ce? Nimeni nu o să te ajute. Mai vine pe la noi câte un regizor mișto și cunoscut cu care să te și înțelegi și în cel mai bun caz îi vei păstra o amintire plăcută și atât! Oamenii acum nu sunt în stare decât să se ajute pe ei înșiși. Și toți au sfaturi: Pune-ți-vă pozele nu știu unde, de ce sunteți proști? Da` nimeni nu va mișca un deget! Și asta cu actorul bun... stau și mă gândesc: ce-i aia un actor bun? Dacă mă iei la bani mărunți, sunt o varză de actor! Toți avem limite, tuturor ne va ieși prost câte ceva. Talent... nu știu! Dacă ai o tehnică bună și lucrată, unde mai e talentul? Cât la sută din el e necesar? E mult de vorbit aici... cum e bine? Să îți iasă din prima? Să te chinui și să muncești pe rupte, să-ți mănânci neuronii ca să îți iasă super la final? Sa fii harnic și netalentat precum Christian Bale, sau o putoare jegoasă și cu har divin, ca Brando? Înainte aveam multe certitudini vis a vis de ce fac eu. Acum, uite, nu mai știu. Chiar nu știu.

CUȚOV: Știți cum se numesc ăia cu certitudini, nu?

DOBRIN: Da...

CUȚOV: Așa e, pe măsură ce-ți pui niște întrebări și afli vreo două răspunsuri, ele vin la pachet și cu încă o traistă de nelămuriri. Și ajungem la vorba lui Socrate...

DOBRIN: ,,Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic.”

CUȚOV: Exact! Tatăl dumneavoastră a fost Prim Secretar parcă, nu? Prin anii `70 -`80?

DOBRIN: Da!

CUȚOV: El a construit cartierul ăsta... ăsta de aici! Toată lumea știu că vorbea frumos de el. Știați care era planul lui? Ce întrebare! Sigur că știați! Vroia, aici, să demoleze piața și să facă stradă mare până la scări, acolo. Și la scări trebuia să fie construit teatru. Primul teatru.

DOBRIN: De 30 de ani încoace am o meserie pe care o studiez și acuma. Se numește...

CUȚOV: Actoria.

DOBRIN: Psihologia. Da, și eu am fost unul din aceia care au lăsat Dacii în curtea Institutului. În cazul meu a fost vorda de suma de 100 de mii de lei, ca să fiu cinstit. Da, am fost răsfățat. Da, mi s-a suflat în fund. Da, aveam blugi și plete și nimeni nu se lega de mine. Da, am avut video și televizor color cu telecomandă. Sau, cum se spunea atunci, ,,comandă cu infraroșu”. Da, fumam Kent lung! Nu, nu am mâncat șnițele de parizer. Da, acum am un salariu de câcat. Da, sunt sărac lipit și am organismul tractor. Alcoolul și țigările sunt scumpe. Cu toate astea nu am furat eu prostiile alea din studio. Ce Dumnezeu?

CUȚOV: Bun. Luăm o mică pauză. (sună pe interior) Remus, adu, te rog, două sticle de apă, da? (închide) Trebuie să fug până la baie.

Bate la ușă și intră polițistul Remus cu sticlele.

REMUS: Bună ziua! (așezâd sticlele pe masă) Poftiți!

CUȚOV: Remus, stai tu, te rog, cu dumnealui până vin eu.

REMUS: Da. (Cuțov iese) Da` de unde vă știu eu? Că vă știu!

DOBRIN: Nu știu. Din piață.

REMUS: Nu, nu, vă știu eu de undeva. Unde stați?

DOBRIN: Lângă atelier, aici.

REMUS: Lângă atelier... îl știți cumva pe unu` Cristi? Înăltuț așa, blonduț, băiat de treabă?

DOBRIN: Nu, nu îl știu pe Cristi. Înăltuț, băiat de treabă.

REMUS: Mamă, da` nu mă las! Profesor nu mi-ați fost...

DOBRIN: Ai fost vreodată pe la teatru?

REMUS: Pe la Tudor Gheorghe, da.

DOBRIN: Da` la vreun spectacol de teatru ai fost?

REMUS: Nu, numai când eram drac, cu clasa, la Vrăjitorul din Oz.

DOBRIN: Așa. Și Leul cine era?

REMUS: Un lălău cu barbă. (se uită la el) Noo! Nu se poate! Mor! Îmi faceți și mie dansu` ăla un pic? Mantanamia!

DOBRIN: Sunt în concediu acuma și nu pot...

REMUS: Și ce faci aici, Leule? Stai să te bage ăștia ai mei la pârnae?

DOBRIN: Păi ce să fac mă, băiete?

REMUS: Lasă că nu te bagă el, dom Cuțov, la Nigger Zoo...

DOBRIN: Da? Nu mă bagă?

REMUS: Nu te bagă. Da` ce s-a întâmplat, mai exact?

DOBRIN: Păi s-au furat niște mixere și aparatură audio de la noi și suntem suspecți toți cei care am avut cheia pe mână. De acolo, de la sala respectivă. Asta de când s-au adus toate, până când s-a descoperit că nu mai sunt. Înțelegi?

REMUS: Auziți, da` rămâne între noi, dumneavoastră ați furat?

DOBRIN: Eu le-am furat, da!

REMUS: (vigilent) E, acuma interpretați cu mine, jucați așa... mă jucați pe degete! Auziți, eu toată viața am vrut să joc piese. Pe bune, nu mă băgați și pe mine într-una? Fac niște fețe de muriți! O dată, cu un prieten de-al meu ne-am pus să facem caterincă la un grătar, deci am făcut spectacol -spectacol, erau toți pe burtă de râs!

DOBRIN: Eu cred, da` să știi că dacă vrei să joci la noi pe scenă, trebuie mai întâi să te duci și să faci facultatea de teatru.

REMUS: Ce-ar mai fi să mă duc acum și să dau la teatru? Mă omoară nevastă-mea! Da` dacă aveți nevoie de o figurație, dacă se îmbolnăvește careva, îmi ziceți, da?

DOBRIN: Îți zic...

Intră CUȚOV.

CUȚOV: Dom-le, începem?

DOBRIN: Începem.

CUȚOV: O să luați loc pe scaunul ăsta și o să stați drept dar cât mai relaxat, da? Eu voi sta cu spatele la dumneavoastră aici, ca să nu vă distrag, să nu vă determin vreo reacție sau stare, ok?

DOBRIN: Da.

CUȚOV: Răspundeți numai prin da și nu și încercați să respirați normal, da? Remus, așează-i firele domnului!

REMUS: Sigur!

Remus îi înconjoară actorului pieptul cu un cablu și îi prinde niște cleștișori pe degete.

CUȚOV (lui REMUS): Mulțumesc, ești liber deocamdată.

REMUS iese. CUȚOV pune aparatul în funcțiune.

CUȚOV: Vă numiți Dobrin Anton?

DOBRIN: Da.

CUȚOV: V-ați născut în Mangalia?

DOBRIN: Nu.

CUȚOV: Ați furat vreodată?

DOBRIN: Da.
CUȚOV: Sunteți autorul furtului comis între 5 ianuarie- 30 februarie anul acesta, din studioul de înregistrări al teatrului?

DOBRIN: Nu.

CUȚOV: Aveți cunoștință unde se află în acest moment obiectele furate?

DOBRIN: Nu.

CUȚOV: Mulțumesc! Puteți să vă relaxați.

DOBRIN: Ce mama naibii, când m-ați întrebat de furt, parcă am avut așa, un puseu de tensiune. A ieșit rău, nu?

CUȚOV: Îl mai facem de două ori, asta e procedura.

DOBRIN: M-am simțit ca la supermarket când intru să cumpăr ceva, nu găsesc și ies printre oamenii de la casă. Știți drumul ăla, când parcă tot comportamentul tău se modifică în ideea că nu ai furat nimic?

CUȚOV: Știu, tocmai de aceea se stă de vorbă cu persoana expertizată și se face de trei ori testul. Un actor cu trac, nu?

DOBRIN: Da.

CUȚOV: După atâția ani de teatru?

DOBRIN: Da, chiar și așa. Scena nu e leac de timiditate. Te învață doar să te împaci cu ea și să extragi avantajele. Că există avantaje. Dacă actorul nu are emoții la spectacol, e mort pe interior. Dacă aș fi profesor de teatru le-aș spune așa studenților: e ok să ai emoții! Ai voie!

CUȚOV: Cum a fost în facultate?

DOBRIN: N-aș mai face-o a doua oară. Lucrul cu studentul e o chestie delicată. E extrem de simplu să îl demoralizezi. Eram puși să facem tot felul de exerciții, să simțim nu știu ce sf-uri. Și normal că dacă te pune unul să stai întins și îți îndrugă de frig și ploaie, iar tu nu simți nimic, înseamnă că nu e bine. Că faci prost, pușca mea! Unii profesori de aia păreau că sunt puși pe pământ: să îți arate că nu faci bine.

CUȚOV: Dumneavoastră vă ieșea?

DOBRIN: Nu prea îmi ieșea în primii ani. Nu reușeam să îmi dau drumul, mă inhibau foarte tare profii. Eu nu suport să se urle la mine! Du-te-n morții mă-tii, dacă greșesc sau ai ceva să îmi spui, spune-mi omenește, nu răcni! Unui pictor nu îi țipi peste umăr să îți picteze frumos. Creează-i, dracului, starea!

CUȚOV: Știți că uneori oamenii urlă nu din greșeala celuilalt, ci din neputința lor de a gestiona  situația.

DOBRIN: Da, exact! Așa îmi dăduse una papucii mie, că nu știa cum să-mi spună și calmul meu o enerva. A început să urle la mine.

CUȚOV: Frați, surori?

DOBRIN: Nu.

CUȚOV: Un răsfățat!

DOBRIN: Da, adevărul că mi s-a suflat în fund mult.

CUȚOV: Și când ați ajuns la București ați dat cu nasul de lumea reală.

DOBRIN: Să știți că așa a fost.

CUȚOV: Știți teoria copilului divin?

DOBRIN: Ceva ceva... da, mulțumesc! Un fel de King Jong Il, nu? Eternul adolescent căruia să îi faci pe plac, nu?

CUȚOV: Într-un fel. Vă place să vă recunoască lumea pe stradă?

DOBRIN: Da.

CUȚOV: Vă place să vă îmbrăcați șpanchiu...

DOBRIN: Nu vreți să facem testul ăla, să terminăm?

CUȚOV: Nu acum. Ia spuneți-mi, unde v-ați născut? Aici?

DOBRIN: Aici.

CUȚOV: Aici în județ, în oraș?

DOBRIN: În oraș.

CUȚOV: Acasă, la spital?

DOBRIN: Ei, acasă! La spital.

CUȚOV: Nu, de ce vă întreb, că multe femei nășteau acasă în perioada aia. Am avut și eu un frate de vârsta dumeavoastră.

DOBRIN: Ce-a pățit, a murit?

CUȚOV: Da.

DOBRIN: Îmi pare rău!

CUȚOV: Ei, nu, că a murit imediat după naștere. Nici nu l-am văzut.

DOBRIN: Sunt riscuri pe care ți le asumi când naști acasă.

CUȚOV: Nu, mama nu a născut acasă. Tot la spital.

DOBRIN: A, da? Mă gândeam că dacă m-ați întrebat pe mine unde m-am născut...

CUȚOV: Nu, nu. Ce animal vă place cel mai mult?

DOBRIN: Stați că m-ați resetat! Vorbeam de... de ce mă întrebați?

CUȚOV: Răspundeți și vă zic.

DOBRIN: Bine. Câinele.

CUȚOV: De ce?

DOBRIN: Că e băiat de treabă și cinstit. Dumneavoastră ce animale vă plac cel mai mult?

CUȚOV: Iepurașii.

DOBRIN: De ce?

CUȚOV: Că sunt simpatici și poartă salopetă în x.

DOBRIN: Mi se pare normal.

CUȚOV: În speță, animalul pe care îl preferi e proiecția ta. Dumneavoastră vă place câinele pentru că e, cum ați zis...

DOBRIN: De treabă și cinstit.

CUȚOV: Stați drept și totodată relaxat, facem partea a doua.

Cuțov trece în spatele biroului și dă drumul aparatului. Acesta pornește.

CUȚOV (CONT`D): Vă numiți Dobrin Anton?

DOBRIN: Da.

CUȚOV: V-ați născut în Mangalia?

DOBRIN: Nu

CUȚOV: Ați furat vreodată?

DOBRIN: Da.
CUȚOV: Sunteți autorul furtului comis între 5 ianuarie- 30 februarie anul acesta, din studioul de înregistrări al teatrului?

DOBRIN: Nu.

CUȚOV: Aveți cunoștință unde se află în acest moment obiectele furate?

DOBRIN: Nu.

CUȚOV: Mulțumesc! Puteți să vă relaxați.

DOBRIN: Cum e?

CUȚOV: Cum să fie? E bine. Mai facem un joc?

DOBRIN: Da.

CUȚOV: Inversăm rolurile. Fără să vă gândiți, adresați-mi cinci întrebări la care să vă răspund prin da sau nu. Începem!

DOBRIN: Credeți că actorul Tony Dobrin a furat aparatele dispărute?

CUȚOV: Nu.

DOBRIN: Există un alt motiv pentru care l-ați chemat astăzi să facă testul poligraf?

CUȚOV: Da.

DOBRIN: Este adevărat că dumneavoastră personal, deși nu ține de competența dumneavoastră, ați solicitat proba mea de sânge de la cabinetul medical unde mi-am făcut analizele?

CUȚOV: Da.

DOBRIN: Sunteți conștient că vă puteți pierde locul de muncă din cauza aceasta?

CUȚOV: Da.

DOBRIN: Motivul pentru care ați făcut-o merită riscul?

CUȚOV: Da.

DOBRIN: Bănuiți că aș fi implicat în crima petrecută...

CUȚOV: Testul conține numai cinci întrebări...

DOBRIN: ...în crima petrecută în urmă cu...

CUȚOV: Mulțumesc, exercițiul s-a încheiat.

DOBRIN: Aveți ceva să-mi spuneți, domnule psiholog criminalist?

CUȚOV: Data de 12 octombrie 1960 vă sună într-un fel?

DOBRIN: În afară de faptul că sunt născut chiar în această dată, nu. De ce?

CUȚOV: Fratele meu decedat s-a născut pe 12 octombrie 1960.

DOBRIN: Rahat! Și fratele ăla a murit, chipurile, la naștere, iar tu ai aflat că, de fapt, eu sunt ăla! Este? Și am fost adoptat de un mare mahăr de la partid, nu?

CUȚOV: Taci din gură și ascultă! Da, fratele ăla al meu a murit ori la naștere, ori după o săptămână. Ba a murit așa, ba a fost lăsat să moră intenționat, ba că părea sănătos, ba că se născuse malformat. Și malformația era ba gură de lup, ba nu avea picioare, ba că avrea o sută, ca Vishnu... în fine! Maică-mea, înainte să moară, mi-a spus că ele două, adică ea și cu maică-ta, au născut în aceeași seară doi băieți. Și că, de fapt, băiețelul pe care l-a născut maică-ta a murit. Da, ea era nevastă de om influent, avea deja o vârstă și era ultima ei șansă să nască. Pe când maică-mea, o lipoveancă amărâtă, mai avea deja trei acasă.

DOBRIN: Și ce au făcut? Au făcut schimb? Mă rog, schimb...

CUȚOV: Au convenit între ele ca mama mea să te dea. Știu că sună SF, că nici eu nu am crezut la început.

DOBRIN: Păi da, chiar nu te cred, zău!

CUȚOV: Nu uita care mi-e meseria. Nu vorbesc prostii! Tu ai aflat, nu știu de unde, că am făcut rost de proba ta de sânge...

DOBRIN: Sir, you had my curiosity. Now you have my attention!

CUȚOV: Ai încredere în mine, suntem frați -frați. Dup-aia, după ce a murit mama, am început să le leg. Ai mei au știut tot timpul cine ești. Când rula bășina aia de film al tău, ei au fost la fiecare proiecție. Ceva dădea cu virgulă acolo... doi bătrâni vai mama lor să se ducă tot timpul la cinema și să vadă un film istoric de categoria B, cu post sincron de toată rușinea... ceva puțea aici! Au decupat din revista Cinema poza ta color de cabotin și au și pus-o lângă icoane. ,,Conțăranul nostru”... Tu știi măcar cât de prost ai putut să joci în tristețea aia de film? Nu mă îndoiesc că ai ajuns să fii distribuit numai pe talentul și meritul tău...

DOBRIN: Da, uite, ca să îți dau apă la moară, să știi că și cu audiția a fost ca la admitere: tot tata, tot șpagă! Te rupe asta în două, că tu te-ai chinuit ca fraierul și sărac și de unu` singur prin facultăți! Când colegii tăi se futeau, tu rupeai cartea, că dacă pierdeai bursa- salut școală! Te câcai pe tine de foame în cămin. Puneai rântaș în câcaturile de mâncăruri pe care ți le fierbeai și dup-aia te tăvăleai pe jos de jigăraie. Ce mai făceai? Erai la 5 dimineața la bibliotecă și duceai vodcă la bibliotecare să te lase să atârni pe acolo. Da` tu știai ce faci! Tu urma să fii cel mai tare psiholog criminalist din țară, care să prindă dilimandroși gen Râmaru sau Charles Mason. Și când colo, ce să vezi? Faci poligraful la toți coțcarii de trei lei. Uite, scuze, ți-am răspuns la răutate cu o altă răutate care n-are absolut nicio legătură cu ce vorbim. Știi ce cred eu, de fapt? Că ți-a fost ciudă pe mine de ai murit, că tu te-ai chinuit de te-au luat dracii și mie mi-a fost pus totul pe tavă. Nu te-ar fi ofticat neapărat asta, cât faptul că ai tăi erau mândri de fapt de mine, nu de tine. Și știi ce mai cred? Eu mai cred că știai bine adevărul de dinainte de moartea mamei tale. Și ai așteptat, ca un om răbdător ani și ani de zile să mă prinzi cu ceva. Zeci de ani. Și ocazia tot a apărut. Știu că vrei să mă bagi la pârnae. Este evident! Dacă ții tu neapărat... eu ce pot să fac acum? Pân la urmă sunt un hoț, nu?

CUȚOV: Prostule, dacă vroiam să te bag la pârnae...

DOBRIN: Cred că e foarte satisfăcător să-ți privești victima în ochi și ea să știe exact de ce o vei executa. Asta e răzbunarea cea mai dulce, nu?

CUȚOV: Vrei să îți spun ceva? Este clar că nu ai furat tu câcaturile alea de aparate. Eu știu foarte bine, tu o știi foarte bine! Orice instanță din lume îți va da câștig de cauză. Te-am chemat ca să afli adevărul.

DOBRIN: Deci ai făcut mascarada asta de trei lei ca să mă cunoști?

CUȚOV: Crezi că nu știu că tu și domnul doctor de la cabinet sunteți prieteni de șpriț? Crezi aș fi fost atât de prost încât să nu îmi imaginez că îți va spune în secunda doi că i-am cerut analizele tale?

DOBRIN: Deci tu de fapt ai vrut să mă bagi în zona ta de confort și să îmi arăți cât de important e ceea ce faci tu și cât de pizdos ești! Ai vrut să i-o tragi Copilului Divin!

CUȚOV: Luați loc pe scaun și stați relaxat dar cu spatele drept.

DOBRIN: Poftim?

CUȚOV: Testul nu s-a încheiat, vă rog, luați loc pe scaun și stați drept.

DOBRIN (așezându-se): Doamne, Maica Domnului! Apără și păzește...

Cuțov îi aranjează firele lui Dobrin, apoi trece în spatele biroului și pornește poligraful.

CUȚOV: Vă numiți Dobrin Anton?

DOBRIN: Da.

CUȚOV: V-ați născut în Mangalia?

DOBRIN: Nu

CUȚOV: Ați furat vreodată?

DOBRIN: Da.
CUȚOV: Sunteți autorul furtului comis între 5 ianuarie- 30 februarie anul acesta, din studioul de înregistrări al teatrului?

DOBRIN: Nu.

CUȚOV: Aveți cunoștință unde se află în acest moment obiectele furate?

DOBRIN: Nu.

CUȚOV: Mulțumesc! Puteți să vă relaxați.

Cuțov îi scoate actorului cleștii de pe degete și cablul din jurul pieptului. Ajuns la birou sună la telefon.

CUȚOV (CONT`D): Remus, vino, te rog!

Tăcere. Intră Remus.

CUȚOV (CONT`D): Să faci, te rog, procesul verbal de încheiere.

REMUS: Am înțeles! Mâna sus cine credea că Patriarh Teoctist era funcția și nu că așa îl chema pe el, de fapt. Eu credeam că e un fel de fierar betonist sau inginer electronist. (lui Dobrin) Auziți, am vorbit cu nevastă-mea la telefon și am zis că vă am aici la poligraf și m-a rugat să vă întreb ce teatru se joacă în week-end, că vrea să mergem și noi, ca să vă vedem.

DOBRIN: Sâmbătă și duminică avem Take Ianke și Cadâr.

REMUS: Și jucați și dumneavoastră?

DOBRIN: Da.

REMUS: Eu i-am zis totuși să aștepte puțin că... (tace)

DOBRIN: Că ce? Hai, zi!

REMUS: E, nu, lăsați!

DOBRIN: Ce, că dacă mă puneți la arest nu se mai joacă, nu? Spune-i nevestei să spună la agenția de bilete numele meu și fata de acolo o să vă dea patru locuri pe invitație, da?

REMUS: Nu, că numai două trebuie.

DOBRIN: Da, da` uite că a spus că vine și domnul psiholog împreună cu soția.

REMUS: Da?

CUȚOV (încurcat): Da, sigur.

REMUS: Super mișto! Am zis io că nu vă bagă dumnealui la bulău! Da` până la urmă cine-o fi furat aparatele alea?

CUȚOV: Nu știu. 

SFÂRȘIT

8.04.2015