ACTORUL ȘI SOCRATICII- articol de presă semnat de Petru Țincoca. Mulțumiri maxime :)

Actorul şi socraticii

 Petru Țincoca

Abia s-a isprăvit iarna, că neastâmpăratul Mihai Gălățan a mai produs o piesă. „Detectorul de minciuni” se numeşte piesa într-un act care acumulează multe.
Doar trei personaje – un actor, un psiholog criminalist şi un poliţist (acesta din urmă lăsat doar în prenume, Remus) – schimbă vorbe într-o încăpere dintr-o secţie de poliţie. Cam aceasta-i simpla ordonare pe timp şi spaţiu.
Gălăţan, pasionat (printre altele) să facă din maioneză şi boabe de mazăre ori pe durul Clint Eastwood, ori moile ceasuri ale lui Dali, se pune de data asta pe construit o istorie cu ancoră solidă în psihologie, ferindu-se însă de acrobaţii ispititoare şi periculoase.
Piesa este „made by Gălăţan”, aci se găsesc fără plictis marotele autorului. De pildă, tranziţia de la regimul comunist privativ şi opresiv la cel democratic şi privativ. De la televizor alb – negru, butelie, apartament, magnetofon, casetofon, Dacia nou – nouţă, blugi, plete şi Kent lung la actorul cu „salariu de c***t, sărac lipit şi cu organismul tractor”; în text sunt risipite cuvinte pentru a căror redare inexactă sunt asumate asteriscuri (sic!), dar niciodată tonul nu e scabros, căci una dintre aptitudinile lui Mihai Gălăţan este să evite, prin umorul contextual, limbajul cu orduri. Alte locuri comune sunt apetenţa pentru explorabilele Indii, cu veşmântul „sari”; sau pentru animăluţele/rolurile preferate, „iepuraşul simpatic cu salopetă în X” ori „leul care e un lălău cu barbă”, nu altceva decât anunţuri ale explicaţiei profesionale că „Sunt mai multe memorii care te ajută”, că personalitatea individuală e faţetată ca un briliant, iar cunoaşterea ţine de suprafaţa pe care cade lumina. E tot ce vrea el, mai puţin un hoţ. Mihai Gălăţan cotrobăie din nou prin unghere onirice, acolo unde are bucuria (alt numitor comun cu sine) de a găsi o chitară: „... Visam... la Jimi Hendrix, la Steve Vai, la Gary Moore. Apoi la Tom D. Walker sau aşa. Şi îmi aminteam filmări cu el. Apoi mi-am dat seama: băi, Tom D. Walker nu există, efectiv! În inventasem, că, fără să-mi dau seama, începusem să visez”, spune psihologul Cuţov.
(un aspect plăcut la Mihai Gălăţan, cel în care se ia peste picior, mi-a adus aminte, prin punte artistică, de multele tablouri în care maestrul Eugeniu Barău se autoreprezintă, periferic, printre multele şi simbolicele sale mogâldeţe)
Tehnica e ştiută, cea a dialogului rapid, cu surprize la totul pasul şi oportune. Povestea se originează într-un furt din studioul de înregistrări al unui teatru, dispariţia unor scule tehnologice – mai precis (???) între 5 ianuarie şi 30 februarie – trebuind să-şi găsească făptaşul. Interogatoriul, agreabil, nu se poartă cu bruscheţe sau cu lampa-ntre ochi, ci cu întrebări interferate subtil printre platitudini politicoase. Cât e talent, cât e tehnică, aceasta judecaţi singuri.
„Detectorul de minciuni” este chiar „foarte Gălăţan” atunci când vine vorba de însăşi esenţa actorului. De urmărit virtuozitatea cu care se trece din glumă în glumă, escaladând seriozitatea, la ce stă în spatele (de fapt, în faţa) întâlnirii dintre actor şi psiholog, inducându-se cititorului pe nebănuite o stare de nelinişte. Reamintesc că şi protagoniştii – cu felurite deranjamente mintale - din „O zi din viaţa la nişte oameni” fac haz, haz de necaz, apoi se iau din ce în ce mai serios şi stârnesc o deflagraţie care aproape că anulează viitorul. În „Detectorul...”, intensitatea are pe culme, după un parcurs verbal detectivistic, rezolvarea unei situaţii care nu are absolut nimic de-a face cu delapidarea din aşezământul teatral, ci cu reglarea unui cont congener. În plus, autorul este perseverent în a exprima cuminţenia de a nu certa pe nimeni, de a nu valoriza, de a lăsa morala pe seama altora.
De toată atenţia este osteneala cu care autorul face deconstrucţie rafinată a termenului „rost”, cu amarul deznodământ că, dacă e o gaură, „rostul” nu poate avea rost (pasaj care mi l-a evocat pe regretatul nostru profesor universitar, Cornel Mihai Ionescu, cel care magnetiza studenţii în timpul „Arheologiei conceptelor filosofice”, stăpânind practicile deconstructiviste).
Dialogurile nu ocolesc teme sociale, cum ar fi cea a proastei „salarizări” a artei, iar autorul face şi trimiteri la poşete celebre purtate de blonde nu mai puţin celebre, tot în strădania aparentă de a-l face pe actor să mărturisească. „Valori? Ce valori?”, în care tot munca rămâne singura găselniţă.
Actorul şi phihologul fac schimbul de roluri, jucându-se prin convenţie de-a „actorul bun şi actorul rău”, dar nu înainte de a cita socraticul „Singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic”. Zicerea, alături de acele mai multe memorii, relativizează principiul uman, dar nu scuteşte omul de răspundere. Penală sau de alt ordin.
În pofida jocului asumat, nici actorul Dobrin, nici psihologul Cuţov nu sunt cabotini. E o trântă dreaptă, fiecare lăsând deoparte jocul şi ajungând la clipa în care sunt subsumaţi unui moment care-i conjugă.
Undeva, Cuţov stă cu spatele la Dobrin, asta ca să nu-i determine vreo reaţie sau stare (în timp ce actorul este conectat la opţionalul poligraf). Mai târziu, osândind violenţa didactică a profesorilor săi din primii ani de facultate, Dobrin dădea şi soluţia prin comparaţie: „Unui pictor nu îi ţipi peste umăr să picteze frumos. Creează-i, dracului, starea!”.
Mihai Gălăţan mi-a creat starea de a-i citi piesa. O piesă într-un act. Şi vă spun curat că nu e act ratat.