 |
| Amitabh Bachchan, ,,the angry young man" al filmului indian |
Actorul indian Amitabh Bachchan, protagonistul
filmelor ,,Calul alb”, ,,Slumdog Milionaire” sau ,,Marele Gatsby”, votat de BBC
în 1999 cel mai mare star al filmului şi al scenei, menţionat în repetate
rânduri în ,,O zi din viaţa la nişte oameni”, a fost abordat spre a ne trimite
câteva gânduri în legătură cu spectacolul.
,,My greetings and best wishes for the play…”
(Salutările mele şi cele mai bune gânduri pentru piesă...)
Amitabh Bachchan
,,Pentru un oraș mic, evenimentele se succed
răvășitor de repede. Dar asta e altă poveste. Istoria serii petrecute
printre actori și poveștile lor, alături de bucuria lor bine temperată, se
termină încet, într-un fade-out liniștit și lent.
N-a fost altceva decât “o seară din viața la niște oameni”, ca să prafrazez titlul unei alte piese
recente montate aici. O piesă pe care, de asemeni, n-ați face rău
să o cereți cât mai rapid distribuitorilor de teatru din orașele
voastre. Merită."
Patrick Andre de Hillerin, Caţavencii
*
 |
| Gabriela Ciolacu şi Irina Naum |
,,…În fine, O zi din viața la niște oameni (vreau
să cred că forma cu la este una parodică) e un spectacol după un scenariu al
actorului Mihai Gălățanu, colegii lui ne-au destăinuit că e vorba chiar
de personaje reale din oraș, ceea ce nu schimbă deloc impresia de tipuri umane
regăsibile oriunde în lumea de azi. Și pe deasupra, în cazul nostru, interpretate cu
naturalețea cuceritoare pe care o au doar unele generații de
absolvenți ai UNATC înainte de a scăpa la lumea, deloc largă, a teatrelor,
profesioniste sau nu. O anume candoare a interpretării pe care o întâlnești mai
rar, un anume mod foarte natural de intrare în pielea personajelor, care se
întrevedea și în primele două spectacole, cucerește aici de
la început, poate și pentru că e vorba de lumea celor de azi, cu
ticuri verbale și caracteriale recognoscibile, cum spuneam, fără
referințe imediate. Regizorul Aurel Palade a știut să lucreze cu autorul,
de altfel și interpret, pentru a rotunji textul, mai schematic
în cartea de scenarii în care este publicat. Iar actorii și actrițele își merită
laudele și aplauzele prelungite ale publicului, care înainte de această a treia
seară s-a trezit aplaudând haotic toate trecerile de la o scenă la alta, până
la a-l încurca pe mașinistul cu cortina la finalul lui 20 de minute cu
îngerul. Într-un rol absolut cuceritor, de nebun-profet, l-am revăzut pe Cristi
Naum, un actor cu disponibilități multiple, ca și Mihai Gălățanu de
altfel; cele două doamne funcționare încă tinere, visând variațiuni
sexuale, Irina Naum și Gabriela Ciolacu, cuceresc prin veridicitate sau
mai precis naturalețe, iar Nelu Serghei o face pe omul de serviciu în
stilul său degajat care dă impresia spectatorului că toată viața chiar
asta a și făcut. Pentru spectatorii tulceni a fost o delectare acest
spectacol, cu aluzii clare la lumea de azi, chiar la politica internațională de
prin vecinătate, vezi Putin, vezi ocuparea Crimeii, vezi războiul civil din
Ucraina, destul de militar în fond.
Nu poți să spui, după aceste trei spectacole, decât că
Teatrul Jean Bart din Tulcea există. Cine ar fi crezut că, după ce s-a dus
flota de pescuit oceanic, după ce s-au dus atâtea în acest oraș ciudat,
avea să răsară, nu neapărat în locul lor, o asemenea instituție
artistică de bună calitate.”
Nicolae Prelipceanu, Viaţa românească
,,Foarte bine alese cele trei spectacole dintr-un fel de
microstagiune la final de stagiune propriu-zisă, la Teatrul ,,Jean Bart” din
Tulcea. O piesă clasică, comedie savuroasă, care poate prinde și un public mai
puțin dus la teatru- Visul unei nopți de vară-, o piesă
de actualitate generală pentru noi, cei din Est, ca să zic așa- Douăzeci
de minute cu îngerul de Alescandr Vampylov- și în sfârșit, una cu clare
referiri la zilele noastre, cuprinzând și fantezie (chiar dacă nu e un vis al
vreunei alte nopți de vară), dar și ticuri ale unor personaje tipice vremii și
țării în care trăim. Aceasta din urmă, comedie până la un punct- ba ce zic eu,
până la capăt- e scrisă chiar de un
actor al teatrului tulcean, Mihai Gălățan. Vreau să cred că titlul cuprinde un
agramatism intenționat plasat acolo: O zi
din viața la niște oameni.
Cum cunosc orașul acela de la Dunăre nu de azi de ieri și
nici chiar de ieri-alaltăieri, ci chiar de prin anii 40 îmi venea greu să cred
că la Tulcea poate funcționa un teatru adevărat. Curată persistență a unei
prejudecăți, ca atâtea altele care ne deformează viețile și mințile. Ființând
de șapte ani Teatrul ,,Jean Bart” este unul, cum se spune azi, de proiecte. Cu
mulți actori- călători, racolați de prin vecini sau mai de departe, pentru
fiecare spectacol. În speță, de pe la Constanța și Galați (mai ales că unul
dintre spectacole are un autor și interpret cu nume derivat de la fosta
capitală a oțelului românesc).
.................................................................................................
În fine, al treilea spectacol, O zi din viața la niște oameni,
după o piesă de Mihai Gălățan, aduce în scenă două tinere femei, funcționare,
una chiar la teatrul din localitate (nu neapărat Tulcea, dar totuși...),
cealaltă la o bancă, ajunse la o vârstă la care încep să se întrebe dacă n-ar
fi bune niște experiențe erotice mai variate decât tot amorul fizic cu soții
lor. Aici Gabriela Ciolacu și Irina Naum fac niște roluri absolut remarcabile
astfel încât cred că spectatorii mai naiv se simt ca la ei acasă, pe scena unde
stau la doi pași de actori, chiar dacă la ei acasă nu se pune neapărat problema
pe care și-o pun doamnele respective. Mihai Gălățan și Cristi Naum sunt
pandantul masculin al acelor două doamne, cu preocupări- nu-i așa?- bărbătești.
Și anume să arunce în aer o navă de croazieră rusească pe care o suspectau
(iar) de a nu fi decât o centrală de spionaj. Cristi Naum -un credibil Theseu, Oberon
sau Înger- schimbă aici registrele și apare în chip de nebun de legat, care
știe că mâine (timpul e al piesei) se va declanșa al treilea război mondial și
trebuie să-l împiedice, sau, până la urmă, să-l declanșeze el împreună cu
amicul său, actor la un teatru pentru copii, care îi dă crezare. Nelu Serghei
are și el câteva intrări în chip de foarte credibil om de serviciu, bărbat bun
la toate și mai ales la aducerea buteliei cu gaz cu care cei doi nebuni
plănuiesc să arunce în aer vaporul rusesc. Aici actorii se întrec pe ei înșiși,
spectacolul e alert, ritmat și timpul (dealtfel scurt) curge fără să-ți dai
seama (Cum de altfel cruge și în celelalte două, poate puțin mai încet la
Shakespeare, pentru că el credea că are mai mult, sau poate avea...). Regizor
este același Aurel Palade de la Visul... Poate oricănd să-și treacă
în palmares un spectacol reușit în plus, cu acest O zi din viața...
Pe scările Teatrului, după ce spectacolul s-a terminat,
iar stagiunea s-a închis, am aflat că personajele din această piesă au modele
în realitate, iar autorul s-a temut ca nu cumva săse trezească amenințat de
unii care s-ar putea recunoaște pe scenă. Mi-am amintit povestea unui roman
scris prin anii `70 -`80 (ai secolului trecut, firește)
de un activist de partid în care modelele erau chiar tovarășii de la
județeana (Cluj) unde lucra. În urma apariției acestei cărți, scandalul a
izbucnit tocmai la Constanța, unde tovarășii s-au recunoscut printre
protagoniștii cărții și au promit procedurile împotriva celui care îndrăznise. Nu-i
vărbă că, dacă-mi aduc bine aminte, nici prim-secretarul de la Cluj nu a rămas
cu totul rece față de aceste dezvăluiri. Romanul se intitula Cădere liberă și autorul era -azi un- domn Grigore Zanc,
fost mai apoi, în primii ani de ,,libertate”, deputat sau senator fesenist sau
pedeserist.”
Nicolae Prelipceanu, Teatrul azi
,,La final de iunie și de stagiune, Teatrul „Jean
Bart” a optat pentru prezentarea unui pachet de trei spectacole, două în regia
lui Aurel Palade, unul în viziunea lui Ion Sapdaru. Trei comedii, trei retorici
diferite, un public extrem de participativ. Plaja de manevră a mers de la
Shakespeare, via Vampilov, până la Mihai Gălățan care, în pofida numelui
(nicio legătură cu poetul gălățean Mihail Gălățanu), e tulcean, are 28 de
ani și e el însuși actor în trupa despre care vorbesc.”
Doru Mareş, revista Yorik
*
,,Aurel Palade propune două spectacole după texte
fundamental diferite, câștigând ambele pariuri: pe de o parte, un „Vis al
unei nopți de vară” în care clasica piesă de teatru shakespeariană se încarcă
bizar cu un poetic manifest, pe de alta, gluma cu intarsii de fantastic „O zi
din viața la niște oameni”, publicată deja în volumul „Scenarii” al
lui Mihai Gălățan.”
Doru Mareş, revista Yorik
*
 |
| Cristi Naum şi Mihai Gălăţan |
,,Îmi spun că, totuși, cea mai vie demonstrație a noii
viziuni manageriale și, pe cale de consecință,
estetice, a Teatrului „Jean Bart”, s-a dovedit a fi cel de-al doilea spectacol
semnat de Aurel Palade, „O zi din viața la niște oameni”, după piesa lui Mihai Gălățan. O
comedie concisă (puțin peste un ceas) dar explozivă, cât încape de
polemică, parcurgând fără prejudecăți o serie bine gândită retoric, sprijinită lexical
pe jocuri de o fantezie debordantă. Un exercițiu de virtuozitate
clasicistă, ca să zic așa, respectând unitatea de timp, loc și acțiune. Două
personaje feminine tipice, o funcționară bancară (Doamna Boeru – cum altfel? –
Gabriela Ciolacu) și una de pe la birourile teatrale (Doamna Casapu –
păi, nu? – Irina Naum), două masculine și atipice (actorul Valeriu – Mihai Gălățan și ciudatul
Sorin – Cristi Naum), plus bătrânul bun la toate și expert în ale rețetelor de
bucătărie (Nea Fotea – Nelu Serghei) joacă o realitate din vecinătatea noastră,
care se metamorfozează încet și bine cumpănit într-o fantezie cu substrat
politic, și ea tot din vecinătate (ruși intrând
în Crimeea, veselă butaforie a terorismului, aiuritoare teorie a conspirației, demon
buclucaș și pus pe partuze al sexului). Actorii parcurg
povestea cu o evidentă poftă de joc, iar regizorul povestea rafinată a
retoricilor adecvate fiecărui moment, în vederea apoteozei finale cu explozie
care nu e limpede – nici nu ar fi bine –, dacă s-a produs ori doar țicniții amatori
de rezolvări violente și justițiare sunt prinși de poliție în prag de război mondial (al treilea, care va să
zică – Doamne ferește!). Copertele din muzica ușoară a
anilor 1970, „vocile” pe care le tot aud Valeriu și Sorin, calculele
lingvistico-matematice pentru descoperirea intențiilor lui Putin ori a
efluviilor eșanjiste ale personajelor feminine sunt tot atâtea
jaloane ale unui parcurs comic excelent. Prefer să nu intru în mai multe
amănunte, fiindcă spectacolul este unul de văzut neapărat, funcționând
posibil ca o lecție de logică și de coerență spectaculară.
Așadar, balta nu are doar pește (mă
rog, cât mai are), dar și teatru și niște oameni extrem de pasionați, care
merită tot sprijinul și tot interesul.”
Doru Mareş, revista Yorik
,,La
Teatrul de Vară, trupa de la „Jean Bart” (Tulcea) se pregăteşte pentru o
nebunie de spectacol: „O zi din viaţa la nişte oameni”. Joacă aşa: trag cortina
şi aşteaptă spectatorii lângă ei, pe scenă. Dacă tot suntem toţi din aceeaşi
poveste, de ce nu?!... Toate locurile, vreo 50, sunt ocupate. Directorul
Teatrului „Jean Bart”, Ionuţ Ştefan, are o mână imobilizată, după o intervenţie
chirurgicală, dar asta nu îl împiedică să alerge între scenă şi cabine. Ne
prezentăm în cele din urmă, în culise, în timp ce unul dintre actori se
pregăteşte să urce pe scenă cu o butelie şi trei roţi de caşcaval - butaforie
ce îmi aminteşte de Nicu Alifantis şi „Astăzi iar, la telejurnal...”. Povestim
despre Teatrul din Tulcea, despre regizorul Ion Sapdaru de la Iaşi, care a montat
recent acolo, despre spectacolul acesta, care abia a avut premiera şi a avut
cronici bune, despre „Theaterstock”, unde parcă toată lumea se cunoaşte cu
toată lumea. Punem deoparte „O zi din viaţa la nişte oameni”.
Artişti
şi spectatori, cu toții punem deoparte ,,Theaterstock” Bacău, 1 -16 august
2015. Lângă curaj, emoţie, artă,
privire, zâmbet, stare, frumos şi un pic de „mai bine”.”
Gina Popa, Evenimentul de Bacău
*
Lanţul apocaliptic al amintirilor
Petru ŢINCOCA
Am fost bucuros vara trecută, pentru că-i ştiam
umorul straşnic, când Mihai Gălăţan mi-a cerut să scriu cuvinte despre cartea
care era pe cale să o lanseze în timpul Festivalului de C’Arte Danubius. Ceea
ce s-a şi petrecut, în curtea largă şi pavată a Casei „Avramide”. Scriam
atunci: „Volumul lui Mihai Gălăţan, «Scenarii», la cale mare de a fi unul
comic, cu toate că e ticsit cu umor de calitate superioară, e în fapt o condică
dramatică de sugestii de mântuire. Mai precis, salvări pe cale pur individuală.
După piesele înglobate, cartea e fragmentară. Ca atare, e dificil să găseşti
«ceva» care să-i fie un fel de şiră a spinării; poate tocmai de aia, autorul a
pus cele patru componente sub semnul scenariului. A ceva probabil, realizabil,
nu şi implacabil. În teatru, film sau operă, textele lui Gălăţan au aparent un
sigur numitor comun: indicaţiile regizorale pentru ieşirea spre scara de
apocalipsă. Sunt mai multe apocalipse laice cu sufleor. Autorul se uită în
jurul său şi pretutindeni vede pierzanie, avertizând cu mai multe studii de
caz. Nu se pierde cu firea, consemnează cu minuţie în caietul său cu
recomandări tehnice. Mihai Gălăţan, actor în viaţa de toate zilele, e aici tot
ce nu e în viaţa de toate zilele. Uneori e şi personaj, alteori e chiar toate personajele
din scenariile sale. Are, însă, politeţea actoricească şi umană de a nu-l juca
pe Dumnezeu, cum are decenţa de a nu fi sfătos. Are talentul de a fi aproape
toate rolurile din carte, deci harul multiplu de a nu fi el însuşi.
În piesa de teatru «O simplă zi din viaţa la nişte
oameni» (sic!), doi nătărăi aruncă în aer o navă rusească de croazieră, cu un
nume imposibil de pronunţat aici, şi declanşează al III – lea Război Mondial.
Ultimul. Cei doi nu sunt chiar tembeli: amândoi aud voci, primul ca „profet”
care vede tot felul de „arătări”, al doilea ca schizofrenic. Sunt tot soiul de
Sodome şi Gomore în jurul lor, multă spurcăciune, deci mântuirea prin pucioasă
– bomba nucleară e o curăţare planetară binevenită. S-a ajuns la «capătu’
capătului», cum spune d-na Casapu, o tentativă de swinger”. Nu mă lepăd de
niciun cuvânt.
Piesa a fost pusă-n scenă săptămâna trecută la
Teatrul „Jean Bart”. Faţă de carte, scenariul prezintă două diferenţe: nava se
numeşte „Bubliki”, iar în acţiune se află un personaj nou, nea Fotea.
Publicul este îmbiat pe scena improvizată pe scenă,
servit cu tihnă, cafea şi ciubuc. Cortina e lăsată, actorii – cu spatele la
sala goală. Ideea regizorului Aurel Palade implică publicul şi face ca ziua să
fie la toţi oamenii, aşa – zicând după titlu.
Pe un fond sonor cum nu se poate mai nimerit,
alcătuit din şlagăre româneşti de acum decenii bune (de exemplu, „Şi afară
plouă, plouă...”, Marina Voica), Valeriu intră-n ţinută retro, cu ochelari cât
juma de faţă, şi-ncepe să se tânguiască pe ritmurile din „Lanţul amintirilor”,
cocoţat ţanţoş pe boxa pe care-i aplicat posterul cu îndrăgitul său Amitabh
Bachchan.
Toate, absolut toate subiectele croşetate riguros
de d-na Casapu şi d-na Boeru, o bârfă plenară, închegată şi săţioasă, nu iartă
coroziv nici povestea babei orgiace, nici „desfiinţarea” „artistului” Valeriu,
nici shoppingul prin card, testele antistres sau (cum naiba?) tumbele sexuale
proprii. Întrucât reductibilă la sex, bârfa este închegată, indiferent de tema
atacată. Irina Naum şi Gabriela Ciolacu sunt, prin jocul lor combinat,
amuzante, sarcastice, curioase, grijulii... Într-un cuvânt, femei.
De altfel, în ciuda faptului că e „mozaicată” prin
personalităţile fiecăruia, acţiunea e unitară, organică, aproape totul
pendulând între... organe, fie că-i vorba de stomac sau de cele genitale. Cursa
de la apetitul sexual la pofta de mâncare o face pitorescul nea Fotea, personaj
care comite un monolog gastronomic aproape liniar; întrerupt doar de mărunte
corvoade de serviciu, nea Fotea – bun de ilustrat un ghid culinar - „tufleşte”
de zor la ciorba sa grecească. Un Nelu Serghei imperturbabil, liniştitor,
constant.
 |
| Nelu Serghei |
De aceea, leguma fal(n)ică, morcovul, plus o ţeavă
erectă de pistol, mâncare peste tot – de la caşcaval, pipotele şi inimile
pentru mamaie şi zeama „à la grec” ş.a., nu formează scene disparate.
Gălăţan îşi face numărul muzical, de data aceasta
unul multiplu şi extra – continental. Dacă Sorin e cursant yoghin, (Shri Mataji
Nirmala Devi), ca slobod metis reieşit din Iisus şi Superman, care năzuieşte
treapta superioară, „Karma Sutra” (sic!), Valeriu face recital cu „Mard
taangewaala hoon main, Mard taangewaala yeh Mard taangewaala main hoon, Mard
taangewaala mujhe dushman kya maarega mera dost hai uparwaala”. Parodie
(excelentă găselniţă a regizorului!) după filmele western, înfruntarea dintre
Sorin şi Valeriu – primul, ca suporter al lui Drahmedra, al doilea, fan pătimaş
al lui Amitabh Bachchan, se lasă cu o încleştare corporală care-i provoacă
doamnei Casapu dubii privind opţiunile sexuale ale celor doi. Pasiunea lui
Gălăţan pentru Indii merge până acolo încât până şi afişul spectacolului este
conceput prin imitaţie la alfabetul limbii hindi. În dansul executat cu
măiestrie se află inspiraţia coregrafului Oana – Lavinia Pisaroglu.
„Vocea radio” (Nicoleta Lungu) e personaj în sine
(poate glasul altei personalităţi altoite pe Valeriu – „Cum e să auzi voci?”),
îi cere acestuia ba să scoată mâna din nas, ba să se ocupe de pacea din lume.
Multe, multe chichiţe comice, cum ar fi Berăria
Bivolaru, securiştii împuţiţi, ziarul „Subiectiv”, swingeri de la Primărie,
împănate cu „agramaticalisme” (că trebuie o referinţă manelistă) duc piesa pe
sârma subţire dintre normal şi patologic. Este Sorin, pe hotarul acesta
însăilat, un clarvăzător sau un bolnav psihic? Un profet în ţara
lui, un Nostradamus indigen, ori un individ cu mintea împrăştiată? Cristi Naum
reuşeşte aci un rol de excepţie, izbutind să fie grav într-un registru comic.
Sau invers.
De ce este „O (simplă) zi din viaţa la nişte
oameni?”. Răspunsul se desluşeşte în reţelele de socializare, unde oamenii – cu
slăbiciuni, manii şi fantezii – sunt altceva decât par, acoperindu-şi cu
pudoare intimităţile şi apărând fiecare în proiecţia sa; în acest context,
explicaţia monocordă a lui Sorin – „Nu sunt sectant, sunt creştin ortodox”, „Nu
sunt poponar, sunt creştin ortodox” – capătă, prin repetiţie, nuanţă de scuză.
Lumea este pervertită, alterată.
Regizorul Aurel Palade – pe care managerul
Teatrului „Jean Bart”, Ionuţ Paul Ştefan, numindu-l cu drag „regizorul de
casă”, l-ar angaja de îndată ce schema ar permite postul de regizor – este din
nou de laudă, fiindcă a lăsat actorilor libertatea de a-şi „customiza” (dacă ni
se îngăduie) rolurile, deci a preschimba scenariul. Drept pentru care avem
motiv serios să credem că jocul nu a necesitat multe didascalii.
Scenografia plăsmuită de Elena Orbocea este cu atât
mai valoroasă cu cât decorul nu se schimbă; deci, atât pe scenă, cât şi dincolo
de ea, se află tot ce trebuie, scenele fiind punctate doar prin variaţiuni de
lumină; având în vedere complicaţiile de scenariu, reuşita este cu atât mai
considerabilă.
Printre alte melodii de neuitat, „Adio, pică
frunza!” (Savoy)
ori „De ce te uiţi la mine...” (Angela Similea), care cadrează cu tot ce se
joacă, mocneşte o conflagraţie, „ceva care să zguduie lumea”. (Fugind cu mintea
în anii de dinainte de ’89 şi glumind, Mişu Gălăţan – scriind un text,
scenarizându-l şi jucându-l - chiar ajunge la întreita condiţie de „proprietar,
producător şi beneficiar”)
Lumea aceasta aparentă are nevoie de un tratament
sever. La încheiere, publicul şade pe scenă, cortina se desface şi cei doi
izbăvitori sunt proţăpiţi în mijlocul unui gros fum pirotehnic. Prin negureala
de după bubuială, am întrevăzut scheletul masiv şi lemnos al unei arce şi cred
că l-am şi auzit (aud voci?) pe Noe care, scărpinându-se important în creştet,
zicea ceva despre diluviul unei noi curăţiri globale.
Dar, aşa cum spun de fiecare dată, o spectacol se
vede, nu se povesteşte.
Distribuţia spectacolului: Cristi Naum - Sorin,
Irina Naum - D-na Casapu, Gabriela Ciolacu - D-na Boeru, Nelu Serghei - nea
Fotea, Mihai Gălăţan- Valeriu, Nicoleta Lungu - crainica. Scenografia- Elena
Orbocea, coregrafia - Oana-Lavinia Pisaroglu. Regia: Aurel Palade. Spectacolul
este interzis minorilor sub 15 ani.
Petru Ţincoca, Cotidianul ,,Obiectiv”
