Spectacolul ,,O zi din viaţa la nişte oameni" în presa locală, naţională sau... de aiurea

Amitabh Bachchan, ,,the angry young man" al filmului indian

Actorul indian Amitabh Bachchan, protagonistul filmelor ,,Calul alb”, ,,Slumdog Milionaire” sau ,,Marele Gatsby”, votat de BBC în 1999 cel mai mare star al filmului şi al scenei, menţionat în repetate rânduri în ,,O zi din viaţa la nişte oameni”, a fost abordat spre a ne trimite câteva gânduri în legătură cu spectacolul.

,,My greetings and best wishes for the play…” (Salutările mele şi cele mai bune gânduri pentru piesă...)

Amitabh Bachchan

*

,,Pentru un oraș mic, evenimentele se succed răvășitor de repede. Dar asta e altă poveste. Istoria serii petrecute printre actori și poveștile lor, alături de bucuria lor bine temperată, se termină încet, într-un fade-out liniștit și lent. N-a fost altceva decât “o seară din viața la niște oameni”, ca să prafrazez titlul unei alte piese recente montate aici. O piesă pe care, de asemeni, n-ați face rău să o cereți cât mai rapid distribuitorilor de teatru din orașele voastre. Merită."

Patrick Andre de Hillerin, Caţavencii

*

Gabriela Ciolacu şi Irina Naum

,,…În fine, O zi din viața la niște oameni (vreau să cred că forma cu la este una parodică) e un spectacol după un scenariu al actorului Mihai Gălățanu, colegii lui ne-au destăinuit că e vorba chiar de personaje reale din oraș, ceea ce nu schimbă deloc impresia de tipuri umane regăsibile oriunde în lumea de azi. Și pe deasupra, în cazul nostru, interpretate cu naturalețea cuceritoare pe care o au doar unele generații de absolvenți ai UNATC înainte de a scăpa la lumea, deloc largă, a teatrelor, profesioniste sau nu. O anume candoare a interpretării pe care o întâlnești mai rar, un anume mod foarte natural de intrare în pielea personajelor, care se întrevedea și în primele două spectacole, cucerește aici de la început, poate și pentru că e vorba de lumea celor de azi, cu ticuri verbale și caracteriale recognoscibile, cum spuneam, fără referințe imediate. Regizorul Aurel Palade a știut să lucreze cu autorul, de altfel și interpret, pentru a rotunji textul, mai schematic în cartea de scenarii în care este publicat. Iar actorii și actrițele își merită laudele și aplauzele prelungite ale publicului, care înainte de această a treia seară s-a trezit aplaudând haotic toate trecerile de la o scenă la alta, până la a-l încurca pe mașinistul cu cortina la finalul lui 20 de minute cu îngerul. Într-un rol absolut cuceritor, de nebun-profet, l-am revăzut pe Cristi Naum, un actor cu disponibilități multiple, ca și Mihai Gălățanu de altfel; cele două doamne funcționare încă tinere, visând variațiuni sexuale, Irina Naum și Gabriela Ciolacu, cuceresc prin veridicitate sau mai precis naturalețe, iar Nelu Serghei o face pe omul de serviciu în stilul său degajat care dă impresia spectatorului că toată viața chiar asta a și făcut. Pentru spectatorii tulceni a fost o delectare acest spectacol, cu aluzii clare la lumea de azi, chiar la politica internațională de prin vecinătate, vezi Putin, vezi ocuparea Crimeii, vezi războiul civil din Ucraina, destul de militar în fond.

Nu poți să spui, după aceste trei spectacole, decât că Teatrul Jean Bart din Tulcea există. Cine ar fi crezut că, după ce s-a dus flota de pescuit oceanic, după ce s-au dus atâtea în acest oraș ciudat, avea să răsară, nu neapărat în locul lor, o asemenea instituție artistică de bună calitate.”

Nicolae Prelipceanu, Viaţa românească

,,Foarte bine alese cele trei spectacole dintr-un fel de microstagiune la final de stagiune propriu-zisă, la Teatrul ,,Jean Bart” din Tulcea. O piesă clasică, comedie savuroasă, care poate prinde și un public mai puțin dus la teatru- Visul unei nopți de vară-, o piesă de actualitate generală pentru noi, cei din Est, ca să zic așa- Douăzeci de minute cu îngerul de Alescandr Vampylov- și în sfârșit, una cu clare referiri la zilele noastre, cuprinzând și fantezie (chiar dacă nu e un vis al vreunei alte nopți de vară), dar și ticuri ale unor personaje tipice vremii și țării în care trăim. Aceasta din urmă, comedie până la un punct- ba ce zic eu, până la capăt-  e scrisă chiar de un actor al teatrului tulcean, Mihai Gălățan. Vreau să cred că titlul cuprinde un agramatism  intenționat plasat acolo: O zi din viața la niște oameni.

Cum cunosc orașul acela de la Dunăre nu de azi de ieri și nici chiar de ieri-alaltăieri, ci chiar de prin anii 40 îmi venea greu să cred că la Tulcea poate funcționa un teatru adevărat. Curată persistență a unei prejudecăți, ca atâtea altele care ne deformează viețile și mințile. Ființând de șapte ani Teatrul ,,Jean Bart” este unul, cum se spune azi, de proiecte. Cu mulți actori- călători, racolați de prin vecini sau mai de departe, pentru fiecare spectacol. În speță, de pe la Constanța și Galați (mai ales că unul dintre spectacole are un autor și interpret cu nume derivat de la fosta capitală a oțelului românesc).

.................................................................................................

În fine, al treilea spectacol, O zi din viața la niște oameni, după o piesă de Mihai Gălățan, aduce în scenă două tinere femei, funcționare, una chiar la teatrul din localitate (nu neapărat Tulcea, dar totuși...), cealaltă la o bancă, ajunse la o vârstă la care încep să se întrebe dacă n-ar fi bune niște experiențe erotice mai variate decât tot amorul fizic cu soții lor. Aici Gabriela Ciolacu și Irina Naum fac niște roluri absolut remarcabile astfel încât cred că spectatorii mai naiv se simt ca la ei acasă, pe scena unde stau la doi pași de actori, chiar dacă la ei acasă nu se pune neapărat problema pe care și-o pun doamnele respective. Mihai Gălățan și Cristi Naum sunt pandantul masculin al acelor două doamne, cu preocupări- nu-i așa?- bărbătești. Și anume să arunce în aer o navă de croazieră rusească pe care o suspectau (iar) de a nu fi decât o centrală de spionaj. Cristi Naum -un credibil Theseu, Oberon sau Înger- schimbă aici registrele și apare în chip de nebun de legat, care știe că mâine (timpul e al piesei) se va declanșa al treilea război mondial și trebuie să-l împiedice, sau, până la urmă, să-l declanșeze el împreună cu amicul său, actor la un teatru pentru copii, care îi dă crezare. Nelu Serghei are și el câteva intrări în chip de foarte credibil om de serviciu, bărbat bun la toate și mai ales la aducerea buteliei cu gaz cu care cei doi nebuni plănuiesc să arunce în aer vaporul rusesc. Aici actorii se întrec pe ei înșiși, spectacolul e alert, ritmat și timpul (dealtfel scurt) curge fără să-ți dai seama (Cum de altfel cruge și în celelalte două, poate puțin mai încet la Shakespeare, pentru că el credea că are mai mult, sau poate avea...). Regizor este același Aurel Palade de la Visul... Poate oricănd să-și treacă în palmares un spectacol reușit în plus, cu acest O zi din viața...    

Pe scările Teatrului, după ce spectacolul s-a terminat, iar stagiunea s-a închis, am aflat că personajele din această piesă au modele în realitate, iar autorul s-a temut ca nu cumva săse trezească amenințat de unii care s-ar putea recunoaște pe scenă. Mi-am amintit povestea unui roman scris prin anii `70 -`80 (ai secolului trecut, firește)  de un activist de partid în care modelele erau chiar tovarășii de la județeana (Cluj) unde lucra. În urma apariției acestei cărți, scandalul a izbucnit tocmai la Constanța, unde tovarășii s-au recunoscut printre protagoniștii cărții și au promit procedurile împotriva celui care îndrăznise. Nu-i vărbă că, dacă-mi aduc bine aminte, nici prim-secretarul de la Cluj nu a rămas cu totul rece față de aceste dezvăluiri. Romanul se intitula Cădere liberă  și autorul era -azi un- domn Grigore Zanc, fost mai apoi, în primii ani de ,,libertate”, deputat sau senator fesenist sau pedeserist.”

Nicolae Prelipceanu, Teatrul azi

*

,,La final de iunie și de stagiune, Teatrul „Jean Bart” a optat pentru prezentarea unui pachet de trei spectacole, două în regia lui Aurel Palade, unul în viziunea lui Ion Sapdaru. Trei comedii, trei retorici diferite, un public extrem de participativ. Plaja de manevră a mers de la Shakespeare, via Vampilov, până la Mihai Gălățan care, în pofida numelui (nicio legătură cu poetul gălățean Mihail Gălățanu), e tulcean, are 28 de ani și e el însuși actor în trupa despre care vorbesc.”

Doru Mareş, revista Yorik

*

,,Aurel Palade propune două spectacole după texte fundamental diferite, câștigând ambele pariuri: pe de o parte, un „Vis al unei nopți de vară” în care clasica piesă de teatru shakespeariană se încarcă bizar cu un poetic manifest, pe de alta, gluma cu intarsii de fantastic „O zi din viața la niște oameni”, publicată deja în volumul „Scenarii” al lui Mihai Gălățan.”

Doru Mareş, revista Yorik

*

Cristi Naum şi Mihai Gălăţan

,,Îmi spun că, totuși, cea mai vie demonstrație a noii viziuni manageriale și, pe cale de consecință, estetice, a Teatrului „Jean Bart”, s-a dovedit a fi cel de-al doilea spectacol semnat de Aurel Palade, „O zi din viața la niște oameni”, după piesa lui Mihai Gălățan. O comedie concisă (puțin peste un ceas) dar explozivă, cât încape de polemică, parcurgând fără prejudecăți o serie bine gândită retoric, sprijinită lexical pe jocuri de o fantezie debordantă. Un exercițiu de virtuozitate clasicistă, ca să zic așa, respectând unitatea de timp, loc și acțiune. Două personaje feminine tipice, o funcționară bancară (Doamna Boeru – cum altfel? – Gabriela Ciolacu) și una de pe la birourile teatrale (Doamna Casapu – păi, nu? – Irina Naum), două masculine și atipice (actorul Valeriu – Mihai Gălățan și ciudatul Sorin – Cristi Naum), plus bătrânul bun la toate și expert în ale rețetelor de bucătărie (Nea Fotea – Nelu Serghei) joacă o realitate din vecinătatea noastră, care se metamorfozează încet și bine cumpănit într-o fantezie cu substrat politic, și ea tot din vecinătate (ruși intrând în Crimeea, veselă butaforie a terorismului, aiuritoare teorie a conspirației, demon buclucaș și pus pe partuze al sexului). Actorii parcurg povestea cu o evidentă poftă de joc, iar regizorul povestea rafinată a retoricilor adecvate fiecărui moment, în vederea apoteozei finale cu explozie care nu e limpede – nici nu ar fi bine –, dacă s-a produs ori doar țicniții amatori de rezolvări violente și justițiare sunt prinși de poliție în prag de război mondial (al treilea, care va să zică – Doamne ferește!). Copertele din muzica ușoară a anilor 1970, „vocile” pe care le tot aud Valeriu și Sorin, calculele lingvistico-matematice pentru descoperirea intențiilor lui Putin ori a efluviilor eșanjiste ale personajelor feminine sunt tot atâtea jaloane ale unui parcurs comic excelent. Prefer să nu intru în mai multe amănunte, fiindcă spectacolul este unul de văzut neapărat, funcționând posibil ca o lecție de logică și de coerență spectaculară.

Așadar, balta nu are doar pește (mă rog, cât mai are), dar și teatru și niște oameni extrem de pasionați, care merită tot sprijinul și tot interesul.”

Doru Mareş, revista Yorik

,,La Teatrul de Vară, trupa de la „Jean Bart” (Tulcea) se pregăteşte pentru o nebunie de spectacol: „O zi din viaţa la nişte oameni”. Joacă aşa: trag cortina şi aşteaptă spectatorii lângă ei, pe scenă. Dacă tot suntem toţi din aceeaşi poveste, de ce nu?!... Toate locurile, vreo 50, sunt ocupate. Directorul Teatrului „Jean Bart”, Ionuţ Ştefan, are o mână imobilizată, după o intervenţie chirurgicală, dar asta nu îl împiedică să alerge între scenă şi cabine. Ne prezentăm în cele din urmă, în culise, în timp ce unul dintre actori se pregăteşte să urce pe scenă cu o butelie şi trei roţi de caşcaval - butaforie ce îmi aminteşte de Nicu Alifantis şi „Astăzi iar, la telejurnal...”. Povestim despre Teatrul din Tulcea, despre regizorul Ion Sapdaru de la Iaşi, care a montat recent acolo, despre spectacolul acesta, care abia a avut premiera şi a avut cronici bune, despre „Theaterstock”, unde parcă toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Punem deoparte „O zi din viaţa la nişte oameni”.

Artişti şi spectatori, cu toții punem deoparte ,,Theaterstock” Bacău, 1 -16 august 2015. Lângă curaj, emoţie, artă, privire, zâmbet, stare, frumos şi un pic de „mai bine”.”

Gina Popa, Evenimentul de Bacău

*

Lanţul apocaliptic al amintirilor

Petru ŢINCOCA

Am fost bucuros vara trecută, pentru că-i ştiam umorul straşnic, când Mihai Gălăţan mi-a cerut să scriu cuvinte despre cartea care era pe cale să o lanseze în timpul Festivalului de C’Arte Danubius. Ceea ce s-a şi petrecut, în curtea largă şi pavată a Casei „Avramide”. Scriam atunci: „Volumul lui Mihai Gălăţan, «Scenarii», la cale mare de a fi unul comic, cu toate că e ticsit cu umor de calitate superioară, e în fapt o condică dramatică de sugestii de mântuire. Mai precis, salvări pe cale pur individuală. După piesele înglobate, cartea e fragmentară. Ca atare, e dificil să găseşti «ceva» care să-i fie un fel de şiră a spinării; poate tocmai de aia, autorul a pus cele patru componente sub semnul scenariului. A ceva probabil, realizabil, nu şi implacabil. În teatru, film sau operă, textele lui Gălăţan au aparent un sigur numitor comun: indicaţiile regizorale pentru ieşirea spre scara de apocalipsă. Sunt mai multe apocalipse laice cu sufleor. Autorul se uită în jurul său şi pretutindeni vede pierzanie, avertizând cu mai multe studii de caz. Nu se pierde cu firea, consemnează cu minuţie în caietul său cu recomandări tehnice. Mihai Gălăţan, actor în viaţa de toate zilele, e aici tot ce nu e în viaţa de toate zilele. Uneori e şi personaj, alteori e chiar toate personajele din scenariile sale. Are, însă, politeţea actoricească şi umană de a nu-l juca pe Dumnezeu, cum are decenţa de a nu fi sfătos. Are talentul de a fi aproape toate rolurile din carte, deci harul multiplu de a nu fi el însuşi.

În piesa de teatru «O simplă zi din viaţa la nişte oameni» (sic!), doi nătărăi aruncă în aer o navă rusească de croazieră, cu un nume imposibil de pronunţat aici, şi declanşează al III – lea Război Mondial. Ultimul. Cei doi nu sunt chiar tembeli: amândoi aud voci, primul ca „profet” care vede tot felul de „arătări”, al doilea ca schizofrenic. Sunt tot soiul de Sodome şi Gomore în jurul lor, multă spurcăciune, deci mântuirea prin pucioasă – bomba nucleară e o curăţare planetară binevenită. S-a ajuns la «capătu’ capătului», cum spune d-na Casapu, o tentativă de swinger”. Nu mă lepăd de niciun cuvânt.

Piesa a fost pusă-n scenă săptămâna trecută la Teatrul „Jean Bart”. Faţă de carte, scenariul prezintă două diferenţe: nava se numeşte „Bubliki”, iar în acţiune se află un personaj nou, nea Fotea.

Publicul este îmbiat pe scena improvizată pe scenă, servit cu tihnă, cafea şi ciubuc. Cortina e lăsată, actorii – cu spatele la sala goală. Ideea regizorului Aurel Palade implică publicul şi face ca ziua să fie la toţi oamenii, aşa – zicând după titlu.

Pe un fond sonor cum nu se poate mai nimerit, alcătuit din şlagăre româneşti de acum decenii bune (de exemplu, „Şi afară plouă, plouă...”, Marina Voica), Valeriu intră-n ţinută retro, cu ochelari cât juma de faţă, şi-ncepe să se tânguiască pe ritmurile din „Lanţul amintirilor”, cocoţat ţanţoş pe boxa pe care-i aplicat posterul cu îndrăgitul său Amitabh Bachchan.

Toate, absolut toate subiectele croşetate riguros de d-na Casapu şi d-na Boeru, o bârfă plenară, închegată şi săţioasă, nu iartă coroziv nici povestea babei orgiace, nici „desfiinţarea” „artistului” Valeriu, nici shoppingul prin card, testele antistres sau (cum naiba?) tumbele sexuale proprii. Întrucât reductibilă la sex, bârfa este închegată, indiferent de tema atacată. Irina Naum şi Gabriela Ciolacu sunt, prin jocul lor combinat, amuzante, sarcastice, curioase, grijulii... Într-un cuvânt, femei.

De altfel, în ciuda faptului că e „mozaicată” prin personalităţile fiecăruia, acţiunea e unitară, organică, aproape totul pendulând între... organe, fie că-i vorba de stomac sau de cele genitale. Cursa de la apetitul sexual la pofta de mâncare o face pitorescul nea Fotea, personaj care comite un monolog gastronomic aproape liniar; întrerupt doar de mărunte corvoade de serviciu, nea Fotea – bun de ilustrat un ghid culinar - „tufleşte” de zor la ciorba sa grecească. Un Nelu Serghei imperturbabil, liniştitor, constant.

Nelu Serghei

De aceea, leguma fal(n)ică, morcovul, plus o ţeavă erectă de pistol, mâncare peste tot – de la caşcaval, pipotele şi inimile pentru mamaie şi zeama „à la grec” ş.a., nu formează scene disparate.

Gălăţan îşi face numărul muzical, de data aceasta unul multiplu şi extra – continental. Dacă Sorin e cursant yoghin, (Shri Mataji Nirmala Devi), ca slobod metis reieşit din Iisus şi Superman, care năzuieşte treapta superioară, „Karma Sutra” (sic!), Valeriu face recital cu „Mard taangewaala hoon main, Mard taangewaala yeh Mard taangewaala main hoon, Mard taangewaala mujhe dushman kya maarega mera dost hai uparwaala”. Parodie (excelentă găselniţă a regizorului!) după filmele western, înfruntarea dintre Sorin şi Valeriu – primul, ca suporter al lui Drahmedra, al doilea, fan pătimaş al lui Amitabh Bachchan, se lasă cu o încleştare corporală care-i provoacă doamnei Casapu dubii privind opţiunile sexuale ale celor doi. Pasiunea lui Gălăţan pentru Indii merge până acolo încât până şi afişul spectacolului este conceput prin imitaţie la alfabetul limbii hindi. În dansul executat cu măiestrie se află inspiraţia coregrafului Oana – Lavinia Pisaroglu.

„Vocea radio” (Nicoleta Lungu) e personaj în sine (poate glasul altei personalităţi altoite pe Valeriu – „Cum e să auzi voci?”), îi cere acestuia ba să scoată mâna din nas, ba să se ocupe de pacea din lume.

Multe, multe chichiţe comice, cum ar fi Berăria Bivolaru, securiştii împuţiţi, ziarul „Subiectiv”, swingeri de la Primărie, împănate cu „agramaticalisme” (că trebuie o referinţă manelistă) duc piesa pe sârma subţire dintre normal şi patologic. Este Sorin, pe hotarul acesta însăilat, un clarvăzător sau un bolnav psihic? Un profet în ţara lui, un Nostradamus indigen, ori un individ cu mintea împrăştiată? Cristi Naum reuşeşte aci un rol de excepţie, izbutind să fie grav într-un registru comic. Sau invers.

De ce este „O (simplă) zi din viaţa la nişte oameni?”. Răspunsul se desluşeşte în reţelele de socializare, unde oamenii – cu slăbiciuni, manii şi fantezii – sunt altceva decât par, acoperindu-şi cu pudoare intimităţile şi apărând fiecare în proiecţia sa; în acest context, explicaţia monocordă a lui Sorin – „Nu sunt sectant, sunt creştin ortodox”, „Nu sunt poponar, sunt creştin ortodox” – capătă, prin repetiţie, nuanţă de scuză. Lumea este pervertită, alterată.

Regizorul Aurel Palade – pe care managerul Teatrului „Jean Bart”, Ionuţ Paul Ştefan, numindu-l cu drag „regizorul de casă”, l-ar angaja de îndată ce schema ar permite postul de regizor – este din nou de laudă, fiindcă a lăsat actorilor libertatea de a-şi „customiza” (dacă ni se îngăduie) rolurile, deci a preschimba scenariul. Drept pentru care avem motiv serios să credem că jocul nu a necesitat multe didascalii.

Scenografia plăsmuită de Elena Orbocea este cu atât mai valoroasă cu cât decorul nu se schimbă; deci, atât pe scenă, cât şi dincolo de ea, se află tot ce trebuie, scenele fiind punctate doar prin variaţiuni de lumină; având în vedere complicaţiile de scenariu, reuşita este cu atât mai considerabilă.

Printre alte melodii de neuitat, „Adio, pică frunza!” (Savoy) ori „De ce te uiţi la mine...” (Angela Similea), care cadrează cu tot ce se joacă, mocneşte o conflagraţie, „ceva care să zguduie lumea”. (Fugind cu mintea în anii de dinainte de ’89 şi glumind, Mişu Gălăţan – scriind un text, scenarizându-l şi jucându-l - chiar ajunge la întreita condiţie de „proprietar, producător şi beneficiar”)

Lumea aceasta aparentă are nevoie de un tratament sever. La încheiere, publicul şade pe scenă, cortina se desface şi cei doi izbăvitori sunt proţăpiţi în mijlocul unui gros fum pirotehnic. Prin negureala de după bubuială, am întrevăzut scheletul masiv şi lemnos al unei arce şi cred că l-am şi auzit (aud voci?) pe Noe care, scărpinându-se important în creştet, zicea ceva despre diluviul unei noi curăţiri globale.

Dar, aşa cum spun de fiecare dată, o spectacol se vede, nu se povesteşte.

Distribuţia spectacolului: Cristi Naum - Sorin, Irina Naum - D-na Casapu, Gabriela Ciolacu - D-na Boeru, Nelu Serghei - nea Fotea, Mihai Gălăţan- Valeriu, Nicoleta Lungu - crainica. Scenografia- Elena Orbocea, coregrafia - Oana-Lavinia Pisaroglu. Regia: Aurel Palade. Spectacolul este interzis minorilor sub 15 ani.

Petru Ţincoca, Cotidianul ,,Obiectiv”