Festivalul de Teatru ,,Tragos”- actori, spectatori, stări -articol presă

Festivalul de Teatru ,,Tragos”- actori, spectatori, stări

Duminică, 4 octombrie 2015, s-a încheiat cea de-a treisprezecea ediție a Festivalului de Teatru ,,Tragos”, organizat de Teatrul ,,Jean Bart” Tulcea.

Undeva, pe la începutul anilor 2000, într-una din nu prea desele mele ieșiri în oraș, m-am aventurat cu gașca prin parcul de la Ciuperca. Întunericul nopții de toamnă și zona, pe atunci izolată, a orașului, ne creau toate condițiile de a aprinde țigări la bucată după placul inimii, fără riscul de a fi văzuți de vreo cunoștință care, ulterior, să dea părinților raportul.

Înaintând tot mai mult prin vegetația crescută sălbatic, printre băncile risipite ici-colo ce conturau imaginea unui oraș părăsit în mijlocul unei păduri, am ajuns, într-un final, la Casa Olteanu`. Aici aflaserăm că se joacă o piesă de teatru, iar intrarea este liberă. Pe scenă, trupa teatrului din Caracal prezenta un Goldoni. Ne-am așezat și am stat până la capăt. A doua zi, la școală, râdeam cu băieții, amintindu-mi de buclucașul Arlecchino, interpretat de un actor în vârstă, care, atunci când ieșea dintr-o încurcătură făcea: ,,Ahahahaaa!”. Aflasem în seara precedentă că spectacolul era unul din cele prezentate în cadrul Festivalului ,,Tragos”. Mai multe detalii, însă, mi-au scăpat.

După aproape un deceniu și jumătate, episodul amintit mi-a revenit în minte, în timpul organizării ediției de anul acesta a festivalului tulcean de teatru. Mă gândeam că un cui bine bătut la tinerețe va fi în stare să țină un tablou, ani de-a rândul, pe perete. Și că opera, deși perisabilă, este mai durabilă decât individul. Momentul a coincis și cu împlinirea a zece ani de când actoria a devenit principala mea preocupare, o dată cu începerea primului an de facultate. Unii teoreticieni spun că maturizarea profesională a actorului se realizează în cel puțin zece ani de muncă. Nu știu dacă se poate proba și în cazul de față, dar cert este că data de 1 octombrie a reprezentat, psihologic măcar, depășirea unui prag. Și asta chiar în ziua în care, întâmplarea a făcut,  Teatrul ,,Jean Bart” să prezinte, în cadrul festivalului, producția proprie ,,Stele în lumina dimineții” de Alecsandr Galin, în regia lui Aurel Palade.

Nu mi-aș putea permite să scriu câteva rânduri despre subliectul sau calitatea spectacolelor prezentate în cadrul acestui eveniment, întrucât nu ar fi corect. Pe unele, spre rușinea mea, nu am apucat să le văd, iar despre cele în care am jucat aș formula idei părtinitoare. Aș putea povesti totuși despre sentimentul avut, din interior, în zilele în care teatrul nostru și-a deschis porțile, primind musafiri. Calitatea de spectator, căruia ar fi corect să i se dedice mai multe rânduri, este demnă de a fi privită cu toată seriozitatea în ansamblul sincretic al procesului scenic. Receptorul, de multe ori, va fi supus discomfortului. Simțind caracterul oficial al evenimentului dedicat operei ce i se relevă, acesta devine parte pasivă. Sunt mai multe motive pentru care privitorul devine astfel vulnerabil, retrăgându-se în interiorul său. Pentru cei sensibili, spațiile aglomerate constituie sursa durerilor de cap, substituindu-se victimelor vampirismului energetic. Și deodată, masa servită undeva pe la orele patru încă atârnă greu în stomac. Spectatorul, spre deosebire de actor, nu are -și e firesc să nu aibă- antrenamentul pentru rezultatul ce i se desfășoară, în timp real, prin fața ochilor. Astfel devine vulnerabil. La un nivel superior, mi-aș permite să spun că este ușor agresat. Precum am zis, spectatorul devine vulnerabil. Spectatorul devine empatic. Spectatorul se poate îndrăgosti. Poate urî. Spectatorul poate fi supus, pe o durată de o oră și mai bine, unei transformări interioare de care nici el însuși nu este conștient. Din acest motiv, consider că un spectacol de teatru nu are voie să fie slab. Adică are voie, dar e păcat. Această stare de transă, urmată de neîmplinire, m-a cuprins când, stând în sală, după ilustrația muzicală ce preceda un spectacol invitat, prima situație de lumini învia decorul. Fusesem trecut de fiorii unei stări grozave. Dar, cu toate că voiam să ma simt bine, nu mi s-a permis. Spectacolul nu mi-a permis. Unde s-a dus, așadar, acel fior sugrumat? A curs exact în frustrarea stării de după. Și, repet, e păcat.

Mă gândesc la faptul că un creator de teatru trebuie să știe lucrul acesta. Și atunci necazul că ,,sala nu era cu mine”, că ,,sunt reci și nu au nicio reacție”- lansate ca acuze, ar trebui supuse unei judecăți mai ample.  

În școală ni se spunea că textul este pretextul acțiunii scenice. Că nu trebuie să judecăm un spectacol montat, în funcție de calitatea scriiturii. Îmi amintesc de discuția purtată cu un regizor, care zicea că ar putea fi scrisă o teză de doctorat pe marginea kitch-ului. Că dacă luăm, de pildă, o brichetă cu sclipici de la chinezi și o încadrăm într-un context potrivit, ceea ce se vede nu mai este kitch. Diletanții pun textul la rang de cinste. Nu poți tu, un amărăștean, să îți permiți să îi aduci modificări lui Shakespeare, geniul geniilor. Asta îmi spunea o dată un scriitor pe jumătate beat. Normal! Pentru el, omul de teatru nu este un creator, ci un simplu executant, nu-i așa? Ei, iată că nu e așa! Am avut marea plăcere să urmăresc, la ,,Tragos”, un spectacol al cărui text era doar pivotul măiestriei actoricești. Fusesem ademenit de fiorii unei stări grozave. Voiam să mă simt bine, iar spectacolul mi-a permis. Unde s-a dus, așadar, acel fior? A curs în frumusețea stării de după.  

Tot în școală ni se mai spunea că actorul nu trebuie să își judece personajul. Trebuie doar să fie cinstit în construcția lui. Prin extensie, nici regizorul nu ar trebui să o facă, raportat la munca sa. Când lumea în care personajele interacționează este, de exemplu, o lume mizeră, apare de multe ori tendința regizorală de a o supradimensiona. Se mai numește și hiperrealism, curent ce a acaparat cu agresivitate filmul românesc postdecembrist. Am sesizat și reversul acestei tendințe. Spectacole ce se judecă pe ele însele pozitiv. Spectacole... estetice. Spectacole care se arată ca fiind de gândire și profunzime. Lucru rău nu cred că e, cred doar că nu e lucru sincer.

După o săptămână de spectacole vizionate în cadrul festivalului ,,Tragos”, pot afirma că am învățat o lecție importantă. O piesă nu se montează pentru satisfacerea orgoliilor personale, pentru hrănirea egoismului realizatorilor ei, sau pentru etalarea virtuților actoricești și de regie. Un spectacol de teatru reprezintă finalul unui proces de căutare în care sunt implicați, deopotrivă, creatorii de artă și spectatorii.

Cum este mai frumos, într-o discuție liberă? Masculii alfa să facă paradă de trofeele și cunoștințele lor, sau, împreună cu interlocutorii, să devină părtașii unui dialog de pe urma căruia ambele tabere să poată construi ceva?

Cugetând pe marginea acestor idei, am concluzionat că ele nu ar fi existat în lipsa minunatelor zile de tratament cu poțiuni magice, create în laboratorul de alchimist al Sălii de Teatru. Că scopul pe care și l-a propus triumviratul (parafrazez aici pe criticul Doru Mareș, un apropiat prieten al Teatrului ,,Jean Bart”) format din Ionuț- Paul Ștefan- manager TJB, Cristi Naum- director artistic și Nelu Serghei- directorul festivalului, a fost atins la cote foarte înalte. Nu a fost un pretext pentru șpriț și protocoale (nici nu au fost, cu toate că berea rece a încheiat cum nu se putea mai bine unele din seri), ci un festival în adevăratul sens al cuvântului, al cărui scop nu a fost deturnat nicio clipă. Și, vă promitem noi, nici nu va fi.  

Mihai Gălățan