Anul acesta, cu ocazia sărbătoririi a 135 de ani de la înființarea Colegiului Dobrogean „Spiru Haret”, am avut onoarea să fiu invitat la o întâlnire-eveniment desfășurată sub numele „Amintiri de la Haret”. Directorul Florin Anastasiu a avut ideea să adune amintirile celor invitați într-o carte: „Amintiri de la Haret”. Iată contribuția mea:
În 1997 am fost înscris în clasa a V-a la Colegiul Dobrogean ,,Spiru Haret”. Acest lucru s-a suprapus unui moment ciudat al copilăriei mele, atunci când tot ceea ce se petrecea în jur părea o bizară regie providențială. În anii aceia s-au întâmplat multe: s-a născut sora mea, a murit tataia. A murit și un copil de la bloc ce îmi era prieten. Premisele acestea nu indicau faptul că o schimbare de colectiv ar anunța vremuri prea bune. Prinsesem o teamă de existență, dată fiind succesiunea galopantă a acestor șocuri mici sau mari. De aceea nu mi-aș fi imaginat vreodată că sunt pe cale să scriu unul din cele mai frumoase capitole ale vieții mele. Primul lucru ce mi-a atras atenția a fost acela că noii profesori nu-și cotonogeau elevii. Am așteptat luni și luni de zile o primă palmă, o primă păruială, dar acestea nu au venit niciodată. Astfel mi s-a predat prima lecție de demnitate, atunci când ea însăși mi-a fost redată.
În biblioteca bunicilor era așezată în loc de cinste o carte editată în 1983, cu ocazia centenarului liceului. Calitatea era foarte bună, iar eu o răsfoiam când și când, privind la fotografii. Acolo apăreau și unii dintre dascălii pe care îi apucasem ulterior: directorul Cezar Calenic, cu eleganța și noblețea sa de lord englez, cu discursul său cursiv și poetic pe care urma să îl ascult cu admirație în anii următori; profesorul de istorie Viorel Chirilă, cu voce de actor și un real talent de stand-up comediant; Gheorghe Bucur, dascălul blând de română; profesorul de muzică Emilian Bota; profa de desen, biata de ea, căreia noi, prichindeii gălăgioși, îi făceam zile amare.
Adolescența mi-a făcut, apoi, unul din cele mai frumoase cadouri: clasa a VIII-a, probabil cel mai frumos an de școală trăit vreodată, fiindcă în acel an am legat niște prietenii minunate pe care timpul nu le-a putut eroda. Într-a noua, după capacitate, am intrat la secția Științele Naturii. Liceul a fost un pic mai greu. Pretențiile și exigența crescuseră, așa că nu mai puteam face by-pass învățăturii prin artificii care, înainte vreme, păreau că funcționează. N-am mai acceptat acest pact cu lenea, așa că printr-a zecea m-am apucat de învățat. Iar lucrurile s-au schimbat. Temerile, ciuda pe materii grele și depresiile de licean s-au mai disipat. Acum aproape că le-am și uitat. A rămas amintirea frumoaselor dimineți de început de vară, când veneam spre școală prin cețurile falezei, a bodegii de unde cumpăram țigări la bucată, a curții școlii unde, în pauze, le pufăiam, sau a profesorilor care, cu eleganță, se făceau că nu văd. Mi-a rămas viu mirosul de clor din la baia băieților, al substanțelor din laboratorul de chimie, al fierătaniilor de la atelier, al cărților de la bibliotecă… al florilor de la băncuța din curte. Văd și acum, între etaje, portretul înrămat al lui Nichita Stănescu, în fața căruia am adus de ceafă un coleg: ,,Vezi, mă? Vezi că e bărbat?”. Îl aud și acum pe Constantinescu, pe atunci președinte, care ne-a spus pe scările din față, la deschiderea unui an școlar: ,,O unitate de învățământ nu se alege în funcție de distanța de casă, ci în funcție de performanțele acesteia!”. Îmi amintesc de banchetul de la sfârșitul clasei a VIII-a și de noi, îmbrăcați la costum, ducându-ne la doamna profesoară de română Constantin, care ne-a spus, lăcrimând: ,,Ați fost niște obraznici, dar eu tot vă iubesc!”. Apoi de domnul maistru, care tună: ,,Generație de boi ca voi n-am avut niciodată!”. Îmi amintesc de perioada majoratelor, când am fumat mentă uscată pe scări la Palatul Copiilor, noaptea, de ziua colegului meu de bancă, crezând că e altceva, și cum încercam să o facem pe nebunii apoi, simulând efectul care nu mai venea. Îmi amintesc de banchetul clasei a XII-a, unde am dansat cu profa de franceză. Îmi amintesc de fetele de care eram îndrăgostit.
Pe atunci mă pregăteam să pornesc în viață. Timid, naiv, fugărind un vis. L-am urmat, iar acesta e unul din puținele lucruri bune pe care le-am făcut vreodată.
Transcriu, în încheiere, ceea ce scriam mai demult într-o poveste despre copilărie: ,,Școala era principalul motiv al depresiilor acelora de copil pe care la vremea aceea nici nu știam că le am. Marele șoc al vieții, acel welcome to the real life, nu a avut loc, în cazul meu, nici la prima decepție, nici la vârsta majoratului, nici în prima zi de facultate și nici măcar atunci când am devenit salariat. Amputarea aripilor de zbor ale ființei mele se produsese la vârsta de șapte ani. Șapte ani fără o lună, mai exact. Totul a început când am făcut poză color în curtea Bisericii Grecești, lângă o tufă de trandafiri. Uniforma școlară trimitea la costumul de corporatist, iar ghiozdanul la geanta diplomat. Joaca asta de-a adultul se arăta absurdă. Fiecare toamnă a adus cu ea supărări sincere și nedisimulate care erau, raportate la unghiul din care priveam enigma vieții, la fel de dureroase ca problemele de om mare. A fi copil e cam greu. Și cu toate acestea, imaginile copilăriei întotdeauna m-au redat mie însumi sub forma omului pe care am simțit mereu că l-am iubit și l-am pierdut. Cel fără ranchiună, răutăți și minciuni. Iertător. Creator și curios. Transformarea acelui micuț cu păr șaten și moale, care îl privea uneori pe adultul de acum dintr-o fotografie veche, nu avea nimic în comun cu metamorfoza omizii în fluture, ori cu prefacerea cărbunelui în diamant. Dimpotrivă, efectul spiritual al trecerii timpului era identic cu ravagiile acestuia asupra materiei.”
Mihai Gălățan
Foarte frumos, Mihai. Mi-ai trezit amintiri care erau pierdute prin negura timpului. Succes in tot ceea ce faci. Esti chiar tare!
RăspundețiȘtergereMulțumesc frumos! Abia astăzi am văzut comentariul. Nefiind semnat, mă macină curiozitatea vis-a-vis de identitatea expeditorului!
ȘtergereExcelent scris !
RăspundețiȘtergereMulțumesc frumos!
Ștergere