George Negoescu. Actor. Cine și-l amintește, oare? Este posibil ca acest nume să rezoneze doar în memoria celor pasionați de filmul românesc de artă din vremea comunismului ori din primii ani de după Revoluție. Deși a văzut lumina zilei în orașul Tulcea la 7 mai 1924, nici măcar tulcenilor nu le spune mare lucru numele acestui mare actor român de compoziție. Prezență discretă, cu o prolifică activitate atât în film cât și pe scena teatrului Nottara, George Negoescu nu și-a trăit viața sub semnul notorietății care, în general, vine o dată cu expunerea publică pe care o au slujitorii acestei profesii. Sursele oficiale sunt foarte sărace atunci când vine vorba de datele sale biografice. Practic acestea sunt cvasi-inexistente, iar cele puține pe care le putem găsi pe internet conțin date contradictorii.
Există o categorie aparte de actori a căror virtuozitate rezidă în calitatea lor de ,,aglutinant” al elementelor ce compun un spectacol de teatru sau un film. Fără ei nu se poate, munca lor este însușită de către aceștia până la nivel de filigran și totuși... ceva se întâmplă! Laurii victoriei sunt așezați pe fruntea celor care, poate mai puțin înzestrați, au darul de a se face vizibili. Actorul F. Murray Abraham, un ilustru reprezentant al categoriei pe care o supunem acum atenției, câștigător al premiului ,,Oscar” pentru rolul Antonio Salieri din ,,Amadeus” (1984), spunea:
,,Deși am luat Oscarul, pot merge în continuare cu metroul în New York, și nimeni nu mă recunoaște. Unii actori pot considera acest lucru deranjant, dar pentru mine este ceva revigorant.”[1]
În „Dicționar de personalități dobrogene”, vol. al IV-lea (2020), aflăm că actorul ,, ...S-a născut la Tulcea. A absolvit Conservatorul de Artă Dramatică București. Desfășoară activitate teatrală la Teatrul din Brăila.”[2]. Din relatări familiale, reiese că tatăl artistului, Petre Negoescu, în timpul efectuării stagiului militar la Sulina (Marină) o va cunoaște pe grecoaica Maria Orcula cu care se va căsători în scurt timp. A existat în Tulcea și un hotel-restaurant care a funcționat până la demolările din anii `70, deținut, încă din anul 1939, de un anume Nicolae Orcula. Foarte aproape funcționa și terasa ,,Orcula” unde bunica celui ce iscălește aceste rânduri povestea că la începutul anilor `50, colegii săi de muncă petreceau în zilele de simbrie. Cuplul se mută la Tulcea, unde vine pe lume George, unul dintre copii. Apoi, după o serie de escale prin țară și tot atâtea domicilii provizorii, aceștia se vor stabili definitiv la București. Se pare că George Negoescu va alege, inițial, cariera militară, urmând exemplul tatălui. Poate de aceea îl regăsim, până la ieșirea sa la pensie (sfârșitul anilor `70), angajat al teatrului Nottara, ctitoria familiei maestrului Liviu Ciulei, edificiu smuls proprietarilor de drept de către comuniști, transformat în Teatrul Armatei. Cu trecerea timpului, teatrul a fost demilitarizat, adoptând numele pe care îl poatră și azi. Actorul-soldat Negoescu refuză transferul și implicit înaintarea în grad, pentru a putea rămâne în continuare credincios scenei.
Cariera cinematografică
Naturalețea lui a fost apreciată de mari regizori ai vremurilor, mai cu seamă începând cu anii `80, atunci când, inspirați de neorealismul italian, Noul Val Francez ori de Noul Hollywood, au încercat (și în cele mai multe cazuri au și reușit) să surprindă viața reală prin pelicule cine-verite, cu interpretări actoricești firești, cu cadre ,,imperfecte” prin utilizarea camerei mobile și cu sunet captat live (priză directă). Îl regăsim pe George Negoescu pe genericul unora din producțiile cele mai importante ale epocii, pelicule ale ,,cinematografului paralel” care nu au avut, date fiind cenzura și segmentul limitat -poate elitist- ce i s-au adresat, mare succes comercial. Excepții există, desigur, iar printre acestea menționăm ,,Totul pentru fotbal”, regia Andrei Blaier (1978) și celebra comedie ,,Secretul lui Bachus” de Geo Saizescu, (1984), unde Negoescu joacă un simpatic administrator de bloc.
În 2008, la solicitarea Asociaţiei de profil din cadrul Uniunii Cineaştilor, 40 de critici de film au răspuns la întrebarea ,,care sunt cele mai bune zece lungmetraje de ficţiune româneşti produse în România în intervalul 1912-2007?”. În acest top, alături de ,,Reconstituirea” lui Pintilie sau ,,Pădurea spânzuraților” de Ciulei, se regăsește și ,,Proba de microfon” de Mircea Daneliuc, film realizat în 1979, cu Tora Vasilescu și Mircea Daneliuc în rolurile principale. Tatăl protagonistului, mereu de partea fiului (căruia îi face, de exemplu, semnul O.K. după ce se întâlnește dimineața cu o prezență feminină în holul apartamentului), este George Negoescu. Filmul a fost incomod pentru autoritățile vremii. Nu se discută nimic despre construcția socialismului, personajele frizează imoralitatea, apar scurte scene de nuditate, iar unele cadre par greșite, dată fiind apropierea de zona reportajului.
În ,,Proba de microfon”- 1979
Un exemplu asemănător este cel al peliculei ,,O lacrimă de fată” de Iosif Demian, realizată un an mai târziu, cu Dorel Vișan și cu George Negoescu în rolurile principale. Filmul a intrat în competiția Un certain regard pentru premiul Camera d'Or de la Cannes în 1982, fiind selectat dintr-o listă ce cuprindea 13 filme românești, conform spuselor regizorului.
,, O lacrimă de fată (...) este unul dintre cele mai originale filme româneşti realizate în timpul comunismului, polemizând prin stilul său modern şi energic cu falsitatea care caracteriza cinematografia oficială a vremii.”[3]
Ionuț Mareș, critic de film
Filmul, bazat pe o nuvelă de Petre Sălcudeanu, urmărește doi anchetatori (Vișan și Negoescu) în investigarea unei crime petrecute într-un sat din Ardeal. Ca și în cazul ,,Probei de microfon”, ,,O lacrimă de fată” nu a fost pe placul ideologilor comuniști. Cristian Tudor Popescu explică de ce:
„În O lacrimă de fată, răul nu se opreşte la conducerea de partid. O întreagă societate alege să trăiască în minciună, furt şi, în cele din urmă, crimă, în cârdăşie cu Partidul, ca să-i fie bine. Un film fără nicio iluzie, cu personaje puternice, greu de uitat, O lacrimă de fată îţi lasă un gust dur şi amar care se simte şi dacă îl vedeţi astăzi.”[4]
Această capodoperă cinematografică poate fi urmărită în prezent pe platforma Netflix.
În ,,O lacrimă de fată”-1980
În 1982 același Iosif Demian realizează ,,Lovind o pasăre de pradă”- partea a doua a proiectului anterior, în care se încearcă un artificiu surprinzător: Vișan și Negoescu fac schimb de roluri, în favoarea celui din urmă, pus acum în centrul narațiunii. În fine, un al treilea film, ,,Bunicul și o biată cinste” (1984) completează seria.
Mult timp după 1989, lui Iosif Demian- director de imagine devenit regizor de film- îi va apărea filmul ,,Baloane de curcubeu” care, la vremea realizării lui (1982) a fost oprit cu totul de cenzură. Și aici își susțin cu măiestrie partiturile actorii preferați ai cineastului, printre care se numără -cum altfel?- și George Negoescu.
Îl mai găsim în distribuțiile filmelor ,,Domnișoara Aurica” (1986), regia Șerban Marinescu, ,,Cel mai iubit dintre pământeni (1993), regia Șerban Marinescu și ,,Crucea de piatră” (1994) de Andrei Blaier.
În legătură cu modestia ce i-a caracterizat întreaga viață, oferind o posibilă explicație pentru anonimatul sub care a preferat să se ascundă, Petru-Liviu Negoescu, fiul artistului, scrie pe blogul personal:
Tata nu-şi pusese plăcuţă pe uşă, cum era moda vremii: „Arhitect Ion Popescu”, sau „Vasile Mihai” şi dedesubt: „Inginer”. Nu, însă scrisese mic, undeva pe un spaţiu meschin ataşat butonului soneriei, pe un cartonaş aproape invizibil : „George Negoescu – Actor”. Nu vedea nimeni nimic, bineînţeles. Modest şi recunoscându-şi limitele nu voia să se facă mare caz de profesiunea lui, mai puţin obişnuită.[5]
Dar totuși, a scris. Chiar dacă ,, ...pe un cartonaș aproape invizibil”. Așa cum, la fel de modest, ca într-un basm de Ispirescu ce seamănă izbitor cu ,,Regele Lear”, s-a risipit asupra filmului românesc de artă, în sobrietatea-i metaforică, uneori plictisitor de intelectualizată, precum sarea în bucate.
Mihai Gălățan
.
Bibliografie:
1. Călinescu, Constanța/Culicea, Vanghele/Faiter, Ion/Gheorghiu, Adriana/ Păvăloiu, Mariana/Tavitian, Anaid /Timofticiuc, Eugenia- „Dicționar de personalități dobrogene. Volumul IV. Artă teatrală și cinematografică, bibliologie, jurnalism, literatură, muzică“, ed. Ex Ponto, 2020;
2. Corciovescu, Cristina- ,, Criticii au ales - Top 10 - Cele mai bune filme româneşti”- Agenda LiterNet, revista HBO, octombrie 2008;
3. Dima, Ligia- ,,Tulcea - oraş turistic”, articol apărut în ,,Ziua de Constanța”, 15 august 2018;
4. Epure, Adrian- „Din culisele cinematografiei“. Cum a ajuns regizorul Iosif Demian la Cannes îmbrăcat într-un frac „ciuruit“ de gloanţele Comisarului Miclovan ,,Adevărul”, 2 martie 2018;
5. Mareș, Ionuț- ,,O lacrimă de fată. Polemizând cu falsitatea”, Ziarul ,,Metropolis”- cotidian cultural, 30 ianuarie 2015;
Resurse web:
1. https://gandurizob.wordpress.com/
2. https://www.imdb.com/?ref_=nv_home
[1] https://www.imdb.com/name/nm0000719/bio?ref_=nm_ov_bio_sm
[2] Călinescu, Constanța/Culicea, Vanghele/Faiter, Ion/Gheorghiu, Adriana/ Păvăloiu, Mariana/Tavitian, Anaid /Timofticiuc, Eugenia- „Dicționar de personalități dobrogene. Volumul IV. Artă teatrală și cinematografică, bibliologie, jurnalism, literatură, muzică“, ed. Ex Ponto, 2020;
[3] https://www.ziarulmetropolis.ro/o-lacrima-de-fata-polemizand-cu-falsitatea/
[4] https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/film/cinematepeca/sambata-la-cinematepeca-o-lacrima-de-fata-mai-mult-decat-un-film-politist-1143825
[5] https://gandurizob.wordpress.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu