Mihai Gălățan
Motto: ,, Am auzit că, la comunişti, arta trebuie să desăvârşească scopurile politice. Dacă-i aşa, să mă ierte domnii comunişti, dar aia nu e artă. Arta nu se poate naşte şi desvolta decât în libertate..”[1]
Mania Antonova
Viața ei, legată prin mii de fire de însăși existența fenomenului teatral românesc dintre cele două războaie, compune în miniatură forma întregului, precum fractalul, din care se torc zeci și zeci de istorii. Se spune că actrița a iscat pasiuni în rândul unor nume mari ale epocii, precum gazetarul Pamfil Șeicaru sau poetul Ion Minulescu, ultimul dintre aceștia scriind o piesă special pentru ea, Porumbița fără aripi, în care Mania și-a putut etala, pe lângă virtuțile actoricești, și calitățile muzicale. Acțiunea se petrece într-un cabaret de marinari din Constanța. Iar ea, Porumbița, era una din multele fete pe care le spolia patronul localului. Lipoveanca cu păr blond și ochi albaștri, conform mărturiilor contemporanilor, a ,,pierit” întotdeauna ,,pe limba ei”. A fost supusă unui damnatio memoriae în anul 1948, după abdicarea lui Mihai I, atunci când a cântat în turneu, după o reprezentație a spectacolului Tosca, Trăiască Regele. Ca atare, a fost chemată de urgență în capitală și judecată la locul de muncă, într-un proces public desfășurat chiar pe scena teatrului Comedia, astăzi Odeon. I s-au interzis scenele bucureștene, apoi a fost trimisă cu domiciliul forțat la Constanța, precum Ovidius, loc din care nu a mai plecat niciodată. A avut totuși marele noroc că a scăpat doar cu atât. Povestea ei s-a încheiat de facto, atunci, în 1948, înainte de a se construi studiourile de la Buftea, înainte de naționalizarea teatrelor și înaintea înființării unui teatru profesionist la Constanța.
Actrița, născută Maria, fiica lui Alexei și a Nadejdei Antonov, vede lumina zilei la 1 ianuarie (din alte surse 30 ianuarie) 1905, în orașul Tulcea, într-o familie modestă cu origini rusești. Casa ei părintească, desi aflată într-o stare deplorabilă, încă mai există. Atrasă de mică de magia scenei, actrița mărturisea într-un interviu:
,,Aşa, când eram mică, — aveam aproape opt ani, — darul care mi-a pricinuit cea mai mare şi mai durabilă bucurie a fost un teatru de păpuşi. Mi se pare că-1 mai văd aevea încă... Pe fronton, scria în litere aurite: Opera.”[4]
.png)
După cum preciza scriitorul și impresarul Gaby Michăilescu, cu care Antonova a trăit o frumoasă poveste de dragoste în tinerețe, și așa cum se poate deduce și din piesa de teatru autobiografică Fata lui Toma bețivul, pe care nu a apucat niciodată să o monteze, tatăl ei ,,…bețivan, își dorise toată viața, visase sa aibă o plapumă caldă... Însă, rob al trăscăului, banii mai curând dați pe gât, n-a avut parte.”[5]. În jurul vârstei de 15 ani, Mania Antonova pleacă la București pentru a-și urma destinul și pentru a răscumpăra pentru sine plapuma de care bătrânul n-a avut parte. Împreună cu prietena ei cea mai bună, Silvia Dumitrescu (mai târziu Timică), se angajează coristă în compania lui Nae Leonard, care avea atunci trupa la terasa Oteteleșeanu, pe locul căreia s-a construit apoi Palatul Telefoanelor. Cu Leonard pleacă în numeroase deplasări, apoi, după câțiva ani, amândouă copile se înscriu la Conservator și urmează studiile universitare, la clase paralele. După absolvire, Maniei Antonova i se acordă o bursă de studii de 6 luni la Paris. Întoarsă în țară, semnează un contract pe 5 ani cu Teatrul ,,Regina Maria”, o companie condusă de cuplul Bulandra, Vladimir Maximilian și Gheorghe Storin. De pe urma unui conflict avut cu Lucia Sturdza Bulandra, pe care ar fi înjurat-o de mamă în timpul unui acces de furie, teatrul, în conclav, o dă afară. Nu se știe exact dacă acesta a fost, însă, motivul real al demiterii, pentru că actrița însăși afirma, într-un articol omagial, că l-a iubit nespus pe Tony Bulandra, pe care îl considera un artist și un amorez desăvârșit. Precum sublinia actrița Leanța Galaction, fiica părintelui profesor Gala Galaction, într-un reportaj al Televiziunii Naționale, în vremurile acelea talentul nu era niciodată suficient pentru a reuși în lumea teatrului. Era nevoie, pe lângă calitățile evidente, și de inteligența practică de a te adapta realităților meseriei. Acestea implicau o relație bună cu presa, dar, mai cu seamă, necesitatea unei legături cu un influent om politic, sau cu un om bogat. Acest demers era obișnuit în epocă, iar implicațiile lui erau pe cât se poate de serioase, așa cum reiese din povestea tristă a colegei de scenă a Maniei, Tita Cristescu. În 1935, un eveniment tragic a alertat societatea civilă și a făcut, pentru multă vreme, obiectul primei pagini a presei de scandal din București și din întraga țară. Fiica lui Gheorghe Cristescu- Plăpumarul, primul Secretar General al Partidului Comunist din România, era actrița Tita Cristescu, fostă Miss România, o demimondenă a Bucureștilor interbelici (și, prin absurd, conducătoare a organizației pentru femei a comuniștilor). Aceasta a fost ucisă prin otrăvire în apartamentul ei, în noaptea de Crăciun, 1934. Tatăl îl indica, la proces, pe principalul suspect: inginerul Liviu Ciulei Sr. (al cărui fiu a devenit un faimos regizor), căruia Tita îi era amantă. Pentru a ne face o idee despre potența financiară a inginerului Ciulei, se cere menționat faptul că acesta i-a construit și i-a făcut cadou de absolvire fiului său clădirea actuală a Teatrului ,,Nottara”, naționalizată apoi de regimul instaurat după război. Presupusă a fi o crimă pasională, speța nu a fost clarificată nici până în ziua de azi, Ciulei Sr. fiind achitat din lipsă de probe. Cu toate acestea, procesul, de mare răsunet în epocă, a devoalat poziția de sponsor al arhitectului, din avutul căruia sume imense de bani ar fi ajuns, prin Tita Cristescu, la familia Plăpumarului și în visteria Partidului.
Gaby Michăilescu a mai declarat, într-un film documentar realizat la începutul anilor 2000, pe vremea în care era deja nonagenar, că după Mania Antonova se ținea disperat cel mai mare gazetar al prioadei interbelice, Pamfil Șeicaru, directorul ziarului ,,Curentul”, care a părăsit țara cu 13 zile înaintea întoarcerii armelor din 1944, și care a murit în Germania Federală, după ani de zile trăiți în Spania lui Franco.
Ziarul Rampa scrie, la 13 septembrie 1942, că deși începuse o strălucită carieră, foarte puține actrițe din aceeași generație ajungând la măiestria ei profesională, Mania Antonova a fost eliminată, neprecizându-se motivul. Într-adevăr, o găsim în perioada aceasta în anunțuri din ziare de provincie, mai mereu plecată în turneu, activând în cadrul unor companii mai mult sau mai puțin obscure, deși excepții notabile există, precum colaborarea cu Teatrul Municipal ,,I. L. Caragiale” (azi Teatrul ,,Bulandra”), sau cu celebrul cuplu de comici Stroe și Vasilache. Regizorul Dinu Cernescu, în volumul Amintiri, ne oferă o posibilă explicație a intrării în acest con de umbră: se pare că în urma unui diferend cu regizorul Sică Alexandrescu, privind remunerația pentru un turneu, acesta a înlocuit-o în secret, repetând cu o altă actriță. Când a venit ziua plecării, Maniei i s-ar fi promis, pe peronul Gării de Nord, că nu va mai juca niciodată în București.
Conform revistei Cinema, aflăm că blonda făcuse parte din distribuțiile a două filme de lungmetraj din anii 1930, din păcate niciodată finalizate.
,,După film-ul englez, Suflete în furtună realizat de celebrul regisor Paul Fejős — creatorul neuitatului film Sing Sing — cunoscutul regisor român Jean Mihail lucrează o versiune în limba română, cu Dinu Bădescu, Tomel Pătaru, Mania Antonova, C. Hociung şi Mielu Constantinescu.”[6]
,,...campioana de repertoriu a generaţiei sale...”[7], după căderea într-un nedrept anonimat, este menționată în diferite relatări memorialistice în conjuncturi ce nu îi fac cinste, adesea având legătură cu escapadele ei bacchice. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, în volumul Scrisori către Monica, relatează un moment pe care l-a surprins atunci când luase cina într-un restaurant:
,,Când am intrat, la o masă, cocoțată pe masă, beată, stând turcește, o vilegiaturistă, în bleumarin, cu pantaloni și jerseu bleumarin, cu impecabilă bluză albă, cu păr blond platinat, cu ochii cu rimel, verzi nedefiniți, bătând înspre glauque. O prietenă încerca să o ducă acasă (...) O chiamă Mania.”[8]
Propunem exercițiul de a ne-o imagina acum pe Mania intrând într-o magazie, împingând ușa cu umărul. Beată moartă. Are părul neîngrijit, cearcăne adânci. Poartă o rochie neagră. La gât o cruce de lemn. După ce privește cu nedumerire la pereți, de ca și cum i-ar fi văzut pentru prima oară, se repede, clătinându-se, spre un loc ascuns de unde mai scoate o sticlă. Îi golește conținutul din câteva înghițituri. Lichidul i se prelinge pe bărbie. Își șterge buzele cu palma, apoi apucă crucea. ,,Tatăl nostru care... sfințească-se numele Tău...” E atât de beată încât nu mai știe nici Tatăl Nostru. Pune un scăunel sub una dintre grinzi. Se descalță și se urcă pe el. Cu un băț trage de deasupra un laț ascuns acolo, pregătit din vreme. Se ridică pe vârfuri și încearcă să-și bage capul în ștreang. Se dezechilibrează și cade. O căzătură groaznică. Râmâne lată. Trec secunde întregi până ce, într-un final, se ridică, se suie din nou pe scaun și reușește, de data aceasta, să-și fixeze gâtul în laț. Cu vârfurile degetelor de la picioare împinge scaunul de sub ea. Se bălăngăne în gol, spânzurând de funie, ținută încă în viață, atât cât se mai poate, doar de mușchii și venele gâtului.
,,A ajutat-o la acest risc al spânzurătorii în final, la unele spectacole aproape pierzându-și cunoștința, și forța fizică, o sănătate anormală, sălbatică. Și trebuie să subliniez că, fără să-i influențeze creația, ea a fost și în viața de toate zilele o băutoare de cursă lungă, egalând bărbații, fără să se fi degradat vreodată ca și nenea Iancu Brezeanu, și, totuși, terfelită prin toate mocirlele, în acest alter ego al său, Madamme Frochard.”[9]
Se spune că acest rol, Madamme Frochard din Cele două orfeline, a marcat apogeul creației ei. Avântul de dinaintea marii scufundări. Pentru că, în primele săptămâni ale anului 1948, cu Tosca în turneu la Târnăveni, după terminarea spectacolului, în restaurantul teatrului, în obișnuitul clinchet de pahare, atunci când noaptea își dădea întâlnire cu zorii de zi, Mania Antonova, solemnă, în picioare, face semn primarului să o acompanieze:
Trăiască Regele
În pace și onor
De țară iubitor
Și-apărător de țară.
Fie Domn glorios
Fie peste noi...
Ziarul ,,Rampa”, 18 mai 1948.
Din 1965, an care marchează venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu și deschiderea României spre occident, unele personalități aflate până nu demult în dizgrație sunt reabilitate. Astfel că în 1966, an în care primește titlul de Artist Emerit, Mania Antonova joacă și în primul său lungmetraj, Zodia fecioarei de Manole Marcus, regizor care a realizat și Actorul și sălbaticii sau Operațiunea Monstrul. Mania avea acum 61 de ani. Filmul este color, iar directorul de imagine transformă cadrele în fotografii de artă. Intervenția ei, o scenă lungă și bine jucată, nu ne convinge că este chiar ea decât la final, la momentul în care, arcuindu-și spatele, rostește aceste vorbe, refăcând parcă una din pozele ei din tinerețe:
,,Era mândră, bunicuța. Și era frumoasă. Și eu eram frumoasă! M-au ales fetele drăgaică, fiindcă eram frumoasă. La curțile Domnului, în palatul Șarpelui. Fără mamă și surori, singurică până mori. Mmmm...”[10]
Mania Antonova trece la cele veșnice pe 3 decembrie 1975, în Constanța.
Bibliografie:
Apostoleanu, Corina; Călinescu, Constanţa, Dicționar de personalități dobrogene. Vol. 4. Artă teatrală și cinematografică, bibliologie, jurnalism, literatură, muzică, Constanţa, Ed. Ex Ponto, 2019.
Asociația Artiștilor Plastici ,,Ancora”- Tulcea, Vasile Pavlov, Restituiri, Constanța, Ed. Muntenia, 2008.
Bălăcioiu-Lovinescu, Ecaterina, Scrisori către Monica, Vol 1, București, Ed. Humanitas, 2017.
Cernescu, Dinu, Martor, București, Ed. Semne, 2012.
Michăilescu, Gaby, Maria cea fără de moarte, Cluj, Ed. Eikon, 2003.
Michailescu, Gaby, Vagonul de turneu Insemnarile unui impresar, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1986.
Michăilescu, Gaby, Cu și fără machiaj, Editura Minerva, București, 2001.
Articole presă
Marian, Paul B. Rampa, luni 23 Noembrie 1936, anul 19, nr. 5661.
Mengoni, Ștefan, Mania Antonova, ,,Universul Literar”, sâmbătă, 9 mai, 1942, nr. 19.
Revista Cinema, 7. 12. 1933
Ziarul Epoca, joi, 29 octombrie 1931
Ziarul ,,Rampa”, 18 mai 1948
Resurse web
https://vezionline.net/zodia-fecioarei-1967.html, 1.03.55.
https://www.youtube.com/watch?v=Cc19wHXOmwo.
https://www.youtube.com/watch?v=Cc19wHXOmwo&t=1160s
[1] Ziarul Epoca, joi, 29 octombrie 1931, p. 2..
[2] Gaby Michăilescu, Cu și fără machiaj, Editura Minerva, București, 2001, p. 26.
[3] Ibidem
[4] Paul B. Marian, Rampa, luni 23 Noembrie 1936, anul 19, nr. 5661
[5] Gaby Michailescu, Vagonul de turneu Insemnarile unui impresar, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1986.
[6] Revista Cinema, 7. 12. 1933, p. 25.
[7] ŞTEFAN MENGONI, Universul Literar, sâmbătă, 9 mai 1942, p. 2.
[8] Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Scrisori către Monica Vol 1, București, Ed. Humanitas, 2017, p. 65.
[9] Gaby Michăilescu, Cu și fără machiaj, Editura Minerva, București, 2001, p. 258-259.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu