(urmare din ediţia trecută)
MIHAI GALATAN_interviuRep.: Ce-ai zice de un volum de poezie?
M.G.: Nu cred, pentru că poezia e puțin mai complicată. Simt că n-am descoperit-o, că nu știu despre ce e vorba neapărat în poezie. Bănuiesc că e cu totul altceva. „Caloian” nu are prea mari pretenții poetice, pentru că voiam să fie mai mult un pretext pentru muzica rock. Ca versuri de melodii, eu zic că textele respective merg, dar dacă le-aș vedea într-o broșurică, să le citească vreun actor pe undeva, poate m-aș simți puțin jenat. Nu vreau să zic că sunt simple, dar sunt mai accesibile, așa. Dacă mă întrebi de ce mă impresionează Nichita Stănescu, pentru că e grozav, nu știu ce să zic. Zicea un domn academician care venise la Festivalul de C’arte Danubius că l-a cunoscut pe Nichita Stănescu și a asistat la nașterea unei poezii a lui. Cică avea un breloc chinezesc cu un pantof și uitându-se la brelocul ăla a scris ceva superb, dar pornind de la un fapt foarte concret. Iar poezia istorică ce se află în „Caloian”, acolo, e cel puțin desuetă. Adică vreau să fie privită nu ca o epopee, ci ca o simplă glumă. Pentru că în poeziile alea cu metrică veche, cuvinte vechi, rimă, ritm… sunt inserate și neologisme, și situații normale. Am o poezie despre heavy metal acolo, cântată de corul de bulgari din secolul XII. Adică e o glumă, până la urmă, nu vreau să fie luată foarte în serios. De asta repet, cu poezia nu știu, poate o să mi se deschidă ochii într-o zi.
Rep.: Dacă ar fi să alegi una singură, pe care dintre cele trei zone despre care am vorbit ai alege-o? Poate ai vrea să fii o vedetă rock sau un pictor sofisticat.
M.G.: Îți dai seama că vedeta rock e visul oricărui adolescent, dar meseria mea adevărată, cea pe care o iubesc cel mai mult, e actoria. Și aici pot să aleg cu ochii închiși. Deci actoria și atât. Dar actoria fiind o artă sincretică, ea, cum am zis și mai devreme, nu le exclude pe celelalte. Ea înglobează și cântatul, și mișcarea scenică… Dacă e să mă gândesc la scenografia unui spectacol, se apropie și de zona picturii. De fapt cred că din nucleul actoriei s-au despărțit desenul, scrisul… Dar probabil ele adunându-se într-un context, formează teatrul pe care eu îl iubesc foarte mult.
Rep.: Îți aduci aminte primul contact cu teatrul?
M.G.: Nu îmi mai amintesc exact primul, dar îmi amintesc două situații. Eram micuț de tot și aveam discuri cu povești. Și la un moment dat era unul „Familia Chiț-chiț”. Era un motănel care cânta. Cânta motănelul acolo și eu am întrebat-o pe maică-mea de motănel, că ce face, și mama, săraca, nu și-a dat seama. Era Octavian Cotescu,  care era mort de dinainte să mă nasc eu. Și mi-a zis: „E mort!”. Și o jale a pus stăpânire pe mine în momentul acela de muream. M-a văzut maică-mea botos pe acolo și mi-a zis: „Tu ce vrei, ce-ai pățit?” Și am păcălit-o, i-am zis că vreau și eu să merg la teatru. Atunci mi-a zis „Hai că o să te duc eu la București.” Aic,i în Tulcea, nu erau spectacole de teatru profesionist. Asta e una dintre amintiri. Cealaltă e cu Mălăele. Purcărete a pus prin `92 „Scapino”, parcă, și fusese dată la televizor în perioada în care eram eu micuț de tot. Mi-a plăcut atât de mult, nu știu de ce, că am revăzut piesa și după ani, și e foarte bine pusă. Dar sunt acolo unele situații pe care un copil de cinci ani, sau cât aveam eu, nu le poate înțelege. Cred că îmi plăcea foarte mult de Mălăele, cum făcea el pe acolo. Și i-am scris o scrisoare.
L-am rugat pe tataie-miu. Fiind primii ani după comunism, scrisoarea era oribilă. Erau chestii de genul: „Atunci când vă urmăresc la televizor mă simt mai vioi și cu mai multă poftă de a învăța. Iar simpatia mea este aprobată atât de mine, cât și de ceilalți colegi de clasă.” Era dictată de tataie-miu, săracul, dar dincolo de porcăria asta comunistă care era scrisă acolo și dictată de moșul, transpare gândul sincer de copil care vrea să îi scrie o scrisoare actorului lui preferat. Ei, și am păstrat scrisoarea foarte mult. Mai acum vreo câteva luni, maică-mea mi-a adus de la ea de acasă o cutie cu diverse amintiri de-ale mele, cu ce mai făceam eu, printre care și scrisoarea pentru Mălăele. Ei, și am ținut-o așa, iar acum în cadrul Festivalului de C’arte a venit Mălăele, însoțit de Caramitru. După spectacol, m-am dus la Mălăele cu scrisoarea și am zis: „Bună ziua, mă numesc Gălățan, sunt actor aici la Teatrul Jean Bart și vreau să vă dau o scrisoare care vine cu o întârziere de vreo douăzeci și ceva de ani. V-am scris-o când eram mic, dar n-am apucat să v-o trimit, așa că v-o dau acum.” S-a uitat așa și zice: „Ce fain. Ai să-mi permiți s-o public?” Zic „Da, vă rog. Puteți să faceți ce vreți. E a dumneavoastră.” Deci astea au fost, scrisoarea pentru Mălăele și motănelul din familia Chiț-chiț, primele amintiri care mă duc cu gândul la ideea de teatru.
Rep.: Iar momentul în care ai hotărât că vei fi actor?
M.G.: Eu tot timpul am visat la asta, dar maică-mea îmi tot spunea să mă fac arhitect. Să învăț matematică, pentru că arhitecții au bani. Bănuiesc că băgasem și eu la cap că trebuie să fiu arhitect, dar undeva, prin gimnaziu-liceu, pentru că oricum pe la finele liceului știam sigur ce vreau să fac. Țin minte că mai veneau de-alde Caramitru de care am zis, cu recitaluri la Muzeul de Artă. Ziceau poezii. Pentru mine era ceva ce mă impresiona, mai ales că asta voiam să fac. Și mă duceam acasă, luam și eu o carte de Eminescu și recitam pe unde apucam. Eu am avut repertoriul, de fapt, făcut și învățat, cam cu un an înainte de a da la teatru, mai ales că maică-mea avea „frumosul” obicei de-a mă căra la Constanța, și mie nu-mi place să fac plajă. Și verile mă căra acolo. Bine, în afară de ultima vară, dintre clasa a XI-a și a XII-a, când am rămas aici și a fost o vară superbă. Da, și stăteam acolo și mă plictiseam teribil la Constanța, așa că luam cărțile lui unchi-miu din bibliotecă. Citeam pe acolo și ziceam poezii, așa că învățasem Coșbuc, Eminescu, Minulescu. Deci, practic, poeziile pe care le-am avut de strâns pentru admitere erau strânse dinainte la mine.
Rep.: Ce piesă te-a provocat cel mai mult din tot ce ai jucat până acum?
M.G.: Acum trec și anii, și o provocare mare, cum mi se părea la 23 de ani, nu mai coincide cu ce înțeleg acum prin ideea de provocare. Dar pentru raportul vârstă-proiect a fost „Woyzeck”. Mi s-a părut o mare provocare. Și apoi „Acasă la tata”, unde trebuia să fac un personaj cu totul diferit. Era vorba de un „smardoi”. Nu vreau să zic că aș fi eu pâinea lui Dumnezeu, dar erau cu totul alte date înglobate în personajul acela, și
mi-a fost foarte greu când am pregătit rolul din  „Acasă la tata”. Rolul „Petrică”… Deci cred că cele două, „Woyzeck” și „Acasă la tata”. Bine, nu zic că celelalte nu au fost provocări. Îmi amintesc de „O noapte furtunoasă”, unde tot așa, trebuia să fac un personaj cu totul diferit. Și ca vârstă, și ca intenție, ca tot. Jupân Dumitrache. Era un contre-emploi, cum se zice în teatru. Aici depinde și de modalitatea în care te poți înțelege cu regizorul. Sunt unii cu care efectiv te înțelegi, alții cu care nu, alții cu care te înțelegi normal…
Rep.: N-ai explicat de ce ți s-a părut „Woyzeck” dificil.
M.G.: Acolo era foarte mult efort fizic, îmi amintesc. Iar eu întotdeauna am fost grăsuț. Pentru „Woyzeck” mi s-a propus și am acceptat să slăbesc. Și am slăbit atunci vreo 13 kg. Îmi era greu pentru că nu mâncam, la teatru făceam mult sport, simțeam cumva că piesa stă în cârca mea și asta mă responsabiliza foarte tare, pentru că echipa era destul de mărișoară… Eram foarte stresat. A fost efectiv un workshop solicitant.
A consemnat Silviu Humă