Mihai Galatan* Despre cartea „Scenarii”, de Mihai Gălăţan
Ieri, în ziua deschiderii celei de-a doua ediţii a Festivalului de C’Arte Danubius, organizatorii au pregătit un încărcat program cultural. Unul dintre momentele după – amiezii a fost lansarea cărţii „Scenarii” a actorului tulcean Mihai Gălăţan.
Volumul lui Mihai Gălăţan, la cale mare de a fi unul comic, cu toate că e ticsit cu umor de calitate superioară, e în fapt o condică dramatică de sugestii de mântuire. Mai precis, salvări pe cale pur individuală.
După piesele înglobate, cartea e frag­men­tară. Ca atare, e dificil să găseşti „ceva” care să-i fie un fel de şiră a spinării; poate tocmai de aia, autorul a pus cele patru componente sub semnul scenariului. A ceva probabil, realizabil, nu şi implacabil.
În teatru, film sau operă, textele lui Gălăţan au aparent un sigur numitor comun: indicaţiile regizorale pentru ieşirea spre scara de apocalipsă. Sunt mai multe apocalipse laice cu sufleor.
Autorul se uită în jurul său şi pretutindeni vede pierzanie, avertizând cu mai multe studii de caz. Nu se pierde cu firea, consemnează cu minuţie în caietul său cu recomandări tehnice.
Mihai Gălăţan, actor în viaţa de toate zilele, e aici tot ce nu e în viaţa de toate zilele. Uneori e şi personaj, alteori e chiar toate personajele din scenariile sale. Are, însă, politeţea actoricească şi umană de a nu-l juca pe Dumnezeu, cum are decenţa de a nu fi sfătos. Are talentul de a fi aproape toate rolurile din carte, deci harul multiplu de a nu fi el însuşi.
În piesa de teatru „O simplă zi din viaţa la nişte oameni” (sic!), doi nătărăi aruncă în aer o navă civilă rusească, purtând un nume imposibil de spus aici, şi declanşează al III – lea Război Mondial. Ultimul. Cei doi nu sunt chiar tembeli: amândoi aud voci, primul ca „profet” care vede tot felul de „arătări”, al doilea ca schizofrenic. Sunt tot soiul de Sodome şi Gomore în jurul lor, multă spurcăciune, deci mântuirea prin pucioasă – bomba nucleară e o curăţare planetară binevenită. S-a ajuns la „capătu’ capătului”, cum spune d-na Casapu, o tentativă de swinger.
SCAN_COPERTA CARTE SCENARII_MIHAI GALATANCircular e scenariul de film „Tulcea City Blues”: începe în 1976 cu o fetiţă care e ajutată de un bărbat adult să urce nişte scări înzăpezite şi se termină în 2013 cu aceiaşi Lili şi Mircea, sărutându-se şi „urcând împreună scara blocului, ţinându-se de mână”. Între bornele povestirii, tipuri peste tipuri: „ţiganu’ şi ţăranu’ ”, rockeru’ care fuge „peste”, miliţianu’; apoi, pe nou, poetul îmbibat cu alcool şi cu sine, groupies veştejite, pictorul – vocalistul – pianistul beţivani, pederaşti, iar „ţăranul şi ţiganul”, acum urându-se responsabil, ca adulţii.
O nebunie în cascadă, naraţiunea prăbuşindu-se din vis în vis şi tot aşa, e următoarea piesă de teatru, „Oraşul”.  Din „Renaştere” în „Secolul luminilor”, iar de acolo în „Aeggyssus” (formaţie de rock, nu vechiul nume al aşezării), cele trei părţi sunt subîntinse prin aşezarea care e visată şi răsvisată, de piesă în piesă, de scenă în scenă şi de un… progres spre infinit. Opera – rock „Caloian”, a patra bucată, sare din matrice: acţiunea se petrece la sud de Dunăre, e povestită plurilingv şi în ver­si­ficaţie variată, având rezonanţe curat metalice (muzical, prin rock, şi „vesti­mentar”, prin accente rock) şi fiind o baladă cavalerească.
Ce poate lega, totuşi, scenariile? Mihai Gălăţan are harul de a fi descriptiv, vizual. Poate „too visual”, cum spune englezul. Mai mult, scapă de fiecare dată din capcana sfătoşeniei. E speculativ, în sensul etimo­logic („speculum”, oglindă), adică are însuşirea de a arăta, fără a moraliza.
Până să „consemneze” decesul perso­na­jelor (în fiecare „scenariu” se moare), căci e un simplu agent literar constatator, autorul le sugerează, prin dese alunecări în apele perverse ale oniricului şi cu ajutorul unui umor transcultural, căi de scăpare. În van!
În afară de Tulcea, prezentă aproape la tot pasul, ceea ce uneşte cele patru scenarii este ceea ce Luc Besson rebreveta în epocalul său film, „Al cincilea element”: iubirea. Iubirea în epoci unde omul e din ce în ce mai alienat. Valeriu şi Sorin vor să salveze lumea, din dragoste pentru semeni, dar, din neghiobie, predispun rasa umană la dispariţie; Lili şi Mircea se drăgostesc după aproape patruzeci de ani; în „Cele trei vise” sunt amoruri peste amoruri, unele vesele, împlinite, altele uzate şi tragice; în sfârşit, în „Caloian” se trece de planul dragostei omeneşti, se trece şi de iluzia împreunării dintre Tatăl – Cer şi Mama – Pământ şi Ioniţă e „nimic, topit în linia orizontului”; în „Secolul luminii”, şi Ionescu visează că „linia orizontului nu mai exista”. Poveştile au aspecte ludice (vezi: copiii din „Tulcea City Blues”), preludice şi postludice, chiar… zălude.
Având uşurinţa de a nu fi complicat, Gălăţan vorbeşte simplu despre lucruri esenţiale. Un simptom al unei mari sensi­bilități este simțul exersat al observației, iar, pe un fertil fond stilistic, autorul pune umor, conştient că moravurile se îndreaptă râzând. Dar se pare că visul, Oraşul şi iubirea nu sunt suficiente pentru răscum­părarea păcatelor. Poate că, dar aici introducem noi speculaţie, nu e mare distanţă de la „script” (scenariu) la Scriptură. La conceptul creştin de iubire, sprijin pentru personaje în căutarea moralităţii. „Iubirea” şi „iertarea” sunt semnele unui bun început.