Pagini - Meniu

luni, 30 martie 2015



„O zi din viaţa la nişte oameni”


o-zi-din-viata-la-niste-oameniLanţul apocaliptic al amintirilor

Petru ŢINCOCA
Am fost bucuros vara trecută, pentru că-i ştiam umorul straşnic, când Mihai Gălăţan mi-a cerut să scriu cuvinte despre cartea care era pe cale să o lanseze în timpul Festivalului de C’Arte Danubius. Ceea ce s-a şi petrecut, în curtea largă şi pavată a Casei „Avramide”.
Scriam atunci: „Volumul lui Mihai Gălăţan, «Scenarii», la cale mare de a fi unul comic, cu toate că e ticsit cu umor de calitate superioară, e în fapt o condică dramatică de sugestii de mântuire. Mai precis, salvări pe cale pur individuală.
După piesele înglobate, cartea e fragmentară. Ca atare, e dificil să găseşti «ceva» care să-i fie un fel de şiră a spinării; poate tocmai de aia, autorul a pus cele patru componente sub semnul scenariului. A ceva probabil, realizabil, nu şi implacabil.
În teatru, film sau operă, textele lui Gălăţan au aparent un sigur numitor comun: indicaţiile regizorale pentru ieşirea spre scara de apocalipsă. Sunt mai multe apocalipse laice cu sufleor.
Autorul se uită în jurul său şi pretutindeni vede pierzanie, avertizând cu mai multe studii de caz. Nu se pierde cu firea, consemnează cu minuţie în caietul său cu recomandări tehnice.
Mihai Gălăţan, actor în viaţa de toate zilele, e aici tot ce nu e în viaţa de toate zilele. Uneori e şi personaj, alteori e chiar toate personajele din scenariile sale. Are, însă, politeţea actoricească şi umană de a nu-l juca pe Dumnezeu, cum are decenţa de a nu fi sfătos. Are talentul de a fi aproape toate rolurile din carte, deci harul multiplu de a nu fi el însuşi.

În piesa de teatru «O simplă zi din viaţa la nişte oameni» (sic!), doi nătărăi aruncă în aer o navă rusească de croazieră, cu un nume imposibil de pronunţat aici, şi declanşează al III – lea Război Mondial. Ultimul. Cei doi nu sunt chiar tembeli: amândoi aud voci, primul ca „profet” care vede tot felul de „arătări”, al doilea ca schizofrenic. Sunt tot soiul de Sodome şi Gomore în jurul lor, multă spurcăciune, deci mântuirea prin pucioasă – bomba nucleară e o curăţare planetară binevenită. S-a ajuns la «capătu’ capătului», cum spune d-na Casapu, o tentativă de swinger”. Nu mă lepăd de niciun cuvânt.
Piesa a fost pusă-n scenă săptămâna trecută la Teatrul „Jean Bart”. Faţă de carte, scenariul prezintă două diferenţe: nava se numeşte „Bubliki”, iar în acţiune se află un personaj nou, nea Fotea.
Publicul este îmbiat pe scena improvizată pe scenă, servit cu tihnă, cafea şi ciubuc. Cortina e lăsată, actorii – cu spatele la sala goală. Ideea regizorului Aurel Palade implică publicul şi face ca ziua să fie la toţi oamenii, aşa – zicând după titlu.
Pe un fond sonor cum nu se poate mai nimerit, alcătuit din şlagăre româneşti de acum decenii bune (de exemplu, „Şi afară plouă, plouă…”, Marina Voica), Valeriu intră-n ţinută retro, cu ochelari cât juma de faţă, şi-ncepe să se tânguiască pe ritmurile din „Lanţul amintirilor”, cocoţat ţanţoş pe boxa pe care-i aplicat posterul cu îndrăgitul său Amitabh Bachchan.
Toate, absolut toate subiectele croşetate riguros de d-na Casapu şi d-na Boeru, o bârfă plenară, închegată şi săţioasă, nu iartă coroziv nici povestea babei orgiace, nici „desfiinţarea” „artistului” Valeriu, nici shoppingul prin card, testele antistres sau (cum naiba?) tumbele sexuale proprii. Întrucât reductibilă la sex, bârfa este închegată, indiferent de tema atacată. Irina Naum şi Gabriela Ciolacu sunt, prin jocul lor combinat, amuzante, sarcastice, curioase, grijulii… Într-un cuvânt, femei.
De altfel, în ciuda faptului că e „mozaicată” prin personalităţile fiecăruia, acţiunea e unitară, organică, aproape totul pendulând între… organe, fie că-i vorba de stomac sau de cele genitale. Cursa de la apetitul sexual la pofta de mâncare o face pitorescul nea Fotea, personaj care comite un monolog gastronomic aproape liniar; întrerupt doar de mărunte corvoade de serviciu, nea Fotea – bun de ilustrat un ghid culinar – „tufleşte” de zor la ciorba sa grecească. Un Nelu Serghei imperturbabil, liniştitor, constant.
De aceea, leguma fal(n)ică, morcovul, plus o ţeavă erectă de pistol, mâncare peste tot – de la caşcaval, pipotele şi inimile pentru mamaie şi zeama „à la grec” ş.a., nu formează scene disparate.
Gălăţan îşi face numărul muzical, de data aceasta unul multiplu şi extra – continental. Dacă Sorin e cursant yoghin, (Shri Mataji Nirmala Devi), ca slobod metis reieşit din Iisus şi Superman, care năzuieşte treapta superioară, „Karma Sutra” (sic!), Valeriu face recital cu „Mard taangewaala hoon main, Mard taangewaala yeh Mard taangewaala main hoon, Mard taangewaala mujhe dushman kya maarega mera dost hai uparwaala”. Parodie (excelentă găselniţă a regizorului!) după filmele western, înfruntarea dintre Sorin şi Valeriu – primul, ca suporter al lui Drahmedra, al doilea, fan pătimaş al lui Amitabh Bachchan, se lasă cu o încleştare corporală care-i provoacă doamnei Casapu dubii privind opţiunile sexuale ale celor doi. Pasiunea lui Gălăţan pentru Indii merge până acolo încât până şi afişul spectacolului este conceput prin imitaţie la alfabetul limbii hindi. În dansul executat cu măiestrie se află inspiraţia coregrafului Oana – Lavinia Pisaroglu.
„Vocea radio” (Nicoleta Lungu) e personaj în sine (poate glasul altei personalităţi altoite pe Valeriu – „Cum e să auzi voci?”), îi cere acestuia ba să scoată mâna din nas, ba să se ocupe de pacea din lume.
Multe, multe chichiţe comice, cum ar fi Berăria Bivolaru, securiştii împuţiţi, ziarul „Subiectiv”, swingeri de la Primărie, împănate cu „agramaticalisme” (că trebuie o referinţă manelistă) duc piesa pe sârma subţire dintre normal şi patologic. Este Sorin, pe hotarul acesta însăilat, un clarvăzător sau un bolnav psihic? Un profet în ţara lui, un Nostradamus indigen, ori un individ cu mintea împrăştiată? Cristi Naum reuşeşte aci un rol de excepţie, izbutind să fie grav într-un registru comic. Sau invers.
De ce este „O (simplă) zi din viaţa la nişte oameni?”. Răspunsul se desluşeşte în reţelele de socializare, unde oamenii – cu slăbiciuni, manii şi fantezii – sunt altceva decât par, acoperindu-şi cu pudoare intimităţile şi apărând fiecare în proiecţia sa; în acest context, explicaţia monocordă a lui Sorin – „Nu sunt sectant, sunt creştin ortodox”, „Nu sunt poponar, sunt creştin ortodox” – capătă, prin repetiţie, nuanţă de scuză. Lumea este pervertită, alterată.
Regizorul Aurel Palade – pe care managerul Teatrului „Jean Bart”, Ionuţ Paul Ştefan, numindu-l cu drag „regizorul de casă”, l-ar angaja de îndată ce schema ar permite postul de regizor – este din nou de laudă, fiindcă a lăsat actorilor libertatea de a-şi „customiza” (dacă ni se îngăduie) rolurile, deci a preschimba scenariul. Drept pentru care avem motiv serios să credem că jocul nu a necesitat multe didascalii.
Scenografia plăsmuită de Elena Orbocea este cu atât mai valoroasă cu cât decorul nu se schimbă; deci, atât pe scenă, cât şi dincolo de ea, se află tot ce trebuie, scenele fiind punctate doar prin variaţiuni de lumină; având în vedere complicaţiile de scenariu, reuşita este cu atât mai considerabilă.
Printre alte melodii de neuitat, „Adio, pică frunza!” (Savoy) ori „De ce te uiţi la mine…” (Angela Similea), care cadrează cu tot ce se joacă, mocneşte o conflagraţie, „ceva care să zguduie lumea”. (Fugind cu mintea în anii de dinainte de ’89 şi glumind, Mişu Gălăţan – scriind un text, scenarizându-l şi jucându-l – chiar ajunge la întreita condiţie de „proprietar, producător şi beneficiar”)
Lumea aceasta aparentă are nevoie de un tratament sever. La încheiere, publicul şade pe scenă, cortina se desface şi cei doi izbăvitori sunt proţăpiţi în mijlocul unui gros fum pirotehnic. Prin negureala de după bubuială, am întrevăzut scheletul masiv şi lemnos al unei arce şi cred că l-am şi auzit (aud voci?) pe Noe care, scărpinându-se important în creştet, zicea ceva despre diluviul unei noi curăţiri globale.
Dar, aşa cum spun de fiecare dată, o spectacol se vede, nu se povesteşte.
Distribuţia spectacolului: Cristi Naum – Sorin, Irina Naum – D-na Casapu, Gabriela Ciolacu – D-na Boeru, Nelu Serghei – nea Fotea, Mihai Gălăţan- Valeriu, Nicoleta Lungu – crainica. Scenografia- Elena Orbocea, coregrafia – Oana-Lavinia Pisaroglu. Regia: Aurel Palade. Spectacolul este interzis minorilor sub 15 ani.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu