MIHAI GALATAN_interviuRecent, Mihai Gălățan, actorul tulcean de la Teatrul „Jean Bart”, și-a lansat la Casa Avramide, în cadrul Târgului de C’arte „Danubius”, volumul de debut intitulat „Scenarii”. Cartea de față reunește două piese de teatru, un scenariu de film și un „libret de operă rock în două acte”, bucurându-se de o apreciere pozitivă din partea cititorilor.
După ce febra determinată de impulsul momentului a fost lăsată în urmă, am decis să-i furăm proaspătului dramaturg  câteva impresii despre ceea ce a însemnat pentru el lansarea de carte, dar discuția a alunecat inevitabil și către viața actoricească a lui Mihai Gălățan.
Reporter: Cum s-a dezvoltat inițiativa de a scrie o carte? De unde a pornit și cum a ajuns până la materializarea propriu-zisă?
Mihai Gălățan: Eu prima piesă am scris-o pentru un concurs. Concursul avea cerința ca dramaturgul să scrie o piesă despre Tulcea sau despre etnii… Oricum, ceva care să aibă legătură cu orașul în sine. Așa s-a născut piesa „Orașul”. Am participat la concursul acesta și din păcate n-am luat; a luat altcineva. Mai rău pentru mine a fost că a trebuit să joc în piesa câștigătoare. N-am fost băiat supărăcios și am jucat până la urmă. Piesa „Orașul” rămăsese. Și am zis că dacă tot o am, hai să o trimit și la alte concursuri. Și unde puteam eu să mă duc? M-am dus la UNITER. Și ciudat e că eu chiar îmi pusesem speranțe în UNITER, că aici primisem câteva laude pe piesă. „Hmm, e mișto”, nu știu ce… A fost o anecdotă faină cu UNITER-ul, că la un moment dat era un tip care a fost în juriu acolo și dăduse un interviu despre cum i s-au părut piesele. Bine, piesa câștigătoare în 2010 sau 2011 a fost, evident, alta. A fost întrebat la un moment dat „Din piesele care n-au câștigat, totuși care credeți că ar fi meritat?”. Și el zice: „Păi e o piesă, se numește Craniul lui Yorick parcă, scrisă de dramaturgul Mihail Gălățanu”. Și am rămas puțin așa: „Stai puțin că piesa mea nu se cheamă Craniul lui Yorick.” Pe de altă parte știam că există în Galați un scriitor cu un nume asemănător. Și l-am întrebat pe Facebook după ce am devenit prieteni: „Nu vă supărați, ați trimis cumva o piesă la UNITER?” Și el a zis „DA”. Mda, înseamnă că vorbea despre piesa lui. Așa, deci prima piesă de asta am scris-o, pentru concurs. Bine, eu ideea de piesă o aveam dinainte, însă atunci a fost imboldul care m-a făcut să o termin. După aceea, cred că prin 2013, erau niște rezidențe care se făceau vara cu artiști și am fost invitat și eu și am zis că o să fac un libret de operă rock. Așa îmi doream eu. Bazat pe câte 12 poezii pe fiecare act. Câte 12 cânturi. „Caloian” s-a numit. Am început să scriu acolo versurile și chiar m-am chinuit. Cred că a fost cea mai lucrată dintre piesele mele. Chiar mă gândeam acolo să fie ritmul perfect și rima. Am terminat-o și pe asta și iarna trecută îmi venise o idee așa frumoasă despre copilărie care s-a concretizat în scenariul de film, „Tulcea City Blues”. Și tot așa, am pus-o pe blogul meu, câțiva au citit, au comentat, unii au zis că e mișto… Probabil cei care au citit-o și au crezut că nu e mișto nu mi-au zis, ceea ce pentru mine a fost deopotrivă ok. Apoi a trecut iarna și m-am apucat de regimul de slăbire. Brusc mi-am dat seama că viața mea se limitează.  Am realizat că probabil prea mult gravitam în jurul băuturii și al mâncării și chestia asta a avut o problemă în interiorul meu. Nu mi-a fost foarte bine psihic. Și din frustrarea acumulată de pe urma regimului am scris piesa „O simplă zi din viața la niște oameni” care e mai ciudățică. Frizează zona patologică, personajele bubuie planeta… Adică ce simțeam eu în momentul acela și voiam să eliberez. Ei, și odată având suma asta de piese, simțeam că-mi suflă în ceafă, așa împrăștiate pe tot netul cum erau. Simțeam nevoia să le adun cumva. Și m-am gândit „ce-ar fi să scot o carte?” Practic, n-am pus calul înaintea căruței, nu m-am gândit să scot o carte și după aia m-am apucat să scriu la ea.
Pur și simplu erau, le-am adunat și le-am dat drumul așa.
Rep.: Mai descrie-mi piesa „Orașul”, pentru că înțeleg că e o lucrare de suflet pentru tine.
M.G.: Piesa „Orașul” e compusă din trei acte care sunt diferite, practic. Deci coloana vertebrală a poveștilor o constituie Tulcea și tema iubirii, dar ele nu sunt legate printr-o poveste comună. Prima parte a piesei am scris-o undeva prin 2008 când venisem la teatru deja și așa, mă jucasem puțin. Bine, după aia, când i-am dat forma finită, am tăiat din ea, am țesut-o și am mai scos porcăriile și stângăciile din ea, cred eu.
Rep.: Ai avut și alte încercări de a scrie în trecut?
M.G.: Eram, cred, prin anul II de facultate și scrisesem, nici nu știu exact ce era, cred că o povestire. Și o făcusem așa, ciudățică, puțin supra realistă. Pornea de la un fapt concret, Tulcea veche, și de aici mă dusesem în zone din astea nebune. Devenise Tulcea mea o mare metropolă la un moment dat, dar nu se mai știe nimic acum din cauza Primului Război. Pentru că în imaginația mea, înainte de Primul Război Mondial, Tulcea veche era o metropolă grozavă și se făceau aici filme și tot felul de povești. Povestirea asta am publicat-o într-o revistă constănțeană, „Neliniști Metafizice”. Țin minte că m-am uitat acum vreo doi ani pe ea și era slabă. Dacă aș fi scris-o acum, aș fi scris-o altfel. Dar a fost prima mea încercare.
Rep.: Poți vorbi de o continuitate în ceea ce privește scrisul sau e ceva ce se întâmplă din când în când?
M.G.: Eu am avut, într-adevăr, o apropiere. Probabil că toți copiii am fost creatori la un moment dat. Ori desenam, ori mai compuneam o poezioară… Sincer, aș vrea să cred că a fost rezultatul unei acumulări, dar e probabil să fie doar o pură întâmplare. Țin minte că în copilărie erau niște foi din astea de scris, dar foarte galbene și foarte subțiri. Îmi amintesc că le-am capsat pe mijloc și am făcut un desen cu un soldat. Urma să fie romanul „Soldatul”. Scriam acolo cu stiloul, frumos. Ceva cu Vietnamul, îmi amintesc. Nu mai știu câți ani aveam…cred că vreo zece. Am mai scris și prin liceu niște poezii. Odată mă îndrăgostisem de o fată și i-am scris o poezie care se regăsește chiar în piesa „Orașul”, undeva pe la final. „Strângând în dinți o nebuloasă/ Și stând întins în pat/ Îmi mângâi barba. Nu-i țepoasă,/ Nu cred că te-a-nțepat”. Am scris-o pentru o ospătăriță din spate de la ARBDD. Fusesem coleg de școală cu ea și îmi plăcea. La un moment dat, eu tot trecând pe acolo cu băieții, mi-a făcut cunoștință cu unul George. Și a zis: „Iubitul meu George”, ca s-o las odată în pace. Mamă și ce supărat am fost.! Așa i-am scris poezia aia.
Rep.: Am observat că o parte dintre personajele din cartea „Scenarii” sunt, de fapt, diferite întruchipări ale tale. Te vezi interpretând unul din aceste personaje?
M.G.: E foarte greu. Eu țin minte că la un moment dat urma să pună  Vlad Ajder piesa „Orașul”. Și am început să lucrăm, eu împreună cu colegii, conduși de Vlad. În primul rând la lectură, când îi simțeam pe colegi că trec așa cu ușurință peste unele replici care pentru mine erau seva sevelor, mă deranja. Le-am zis și lor. „Stați, măi. Nu așa cu replica. Eu am vrut să zic ceva aici.” Asta a fost una. Și a doua e că nu știam să-mi citesc replicile. Adică e foarte ciudat să citești și să interpretezi ceva ce-ai scris tot tu. În general, bănuiesc că pentru un actor e mai simplu să i se dea un text scris de altul și să se gândească ce ar fi putut să spună. Sau să găsească o alternativă care îi convină, mai degrabă decât intenția reală a scriitorului. Iar în legătură cu personajele care seamănă cu mine, da, așa e. Practic am încercat să mint cât mai puțin în carte. Altfel n-ar fi fost verosimile sau logice situațiile expuse acolo, pentru că mare parte dintre ele le-am trăit. Sigur că nu toate s-au întâmplat chiar așa. Am mai inventat prin stânga și prin dreapta, dar în general rădăcina e una reală.
Rep.: Deci poate fi descris ca un fel de volum autobiografic.
M.G.: Mai mult sau mai puțin. Autobiografice ar putea fi gândurile pe care le au anumite personaje, nu neapărat și acțiunile lor. La un moment dat, în piesa „Orașul”, la final, am un monolog în care personajul principal spune așa: e posibil ca și el însuși să trăiască în capul unuia, la fel cum și personajele din actele precedente trăiesc în capul lui. Acolo cred că mi-am făcut un mic portret, dar punându-l în gura unui personaj cu nume diferit, automat a fost mai simplu pentru mine să-mi pun sufletul pe tavă.
Rep.: Știu că ești implicat în unele activități, mai mult sau mai puțin artistice: pornind de la teatru, care presupun că este cea de bază, desenul, muzica, munca de birou. Cum se împacă toate elementele acestea?
M.G.: Tot ceea ce fac eu pornește dintr-o sursă comună. E vorba de chestii care pur și simplu mi s-au legat în viață. De exemplu am învățat chitară și, pentru că uneori se întâmpla să fiu liber, să am câteva zile libere, mă surprind stând cu chitara de dimineața până seara în brațe. Pe undeva, mă simt vinovat, gândindu-mă că o fac degeaba, dar nu e așa pentru că am avut nevoie de asta. Am avut piese în care cântam la chitară și mi-a prins foarte bine. Sau cu desenul… O făceam din pură plăcere și nu m-am gândit o secundă să câștig bani, să vând portrete… Dar la fel, s-a ivit chestia cu afișul de la „D-ale carnavalului”. A picat cum nu se poate mai bine. Mi-am dat seama că orice chestie, cât ar fi ea de ciudată, dar pe care o fac pentru sufletul meu n-a fost inutilă, n-am învățat nimic degeaba. Bine, la birou e mai diferit pentru că lucrul în zona birocratică nu are legătură cu creativitatea foarte mult. Adică eventual tu ești cel care îi ajută pe cei care creează. Deci din tot ce fac, simt că treaba la birou este mai mult sau mai puțin formală. Înainte am fost la ICR, Institutul Cultural Român. Se organizau specta­cole, am putut să fac ceva la care noi, colegii de la teatru, ne gândeam de foarte mult timp: să facem cinemateca orașului. Și am făcut-o, s-a întâmplat anul trecut. Desigur că nu a ieșit așa cum trebuia, pentru că noi ne-am dat silința, am făcut comunicate de presă, am dat la radio, la TV, peste tot pe unde se putea, am făcut afișe, flyere, dar a fost pe val cât a fost în primele zile. După aia sala era aproape goală și mi-am dat seama că n-are rost să mai continui cu cinemateca. De fapt întrebarea era cum se împacă. Nu știu cum se împacă, dar ceea ce e foarte important pentru mine e că simt că nu mă pierd. Adică ceea ce fac, fiind oarecum asemănător și cam din aceeași zonă a artei, automat simt că rămân pe acolo pe unde mi-am propus. Adică nu pot să zic că sunt inginer pe un șantier și sunt și actor la teatru. Nu sunt lucruri diametral opuse. Mai ales că ambele locuri de muncă ale mele sunt în aceeași clădire.
Rep.: E posibil să asistăm și la al doilea, poate al treilea volum publicat?
M.G.: Nu știu, eu mi-aș dori. Mă gândeam să învăț ceva de pe urma primei cărți. Acum încă nu-mi dau seama, deși „miros” unele lucruri, ce-aș fi putut face mai bine. Mă gândesc că poate la următorul volum, dacă e să existe, să fie puțin mai legat, adică indiferent dacă vor fi, tot așa, piese de teatru, să aibă o coloană vertebrală, o legătură. Ca o catenă. Mă gândeam să fac o serie de monoloage. M-am gândit la un personaj foarte frustrat, un punker pe care-l doare undeva. Anarhist. Să se ducă spre zona de performance. Să se taie cu ciobul pe piept… Și din toată nebunia asta a lui să constatăm că el, de fapt, e un băiat de treabă, dar a avut o copilărie cam nefericită și din cauza asta face el ce face.