Şi a fost Ziua I… Festivalul de C’Arte Danubius, încă trei zile de sărbătoare culturală

Actualitate | Publicat la 20.6.2014 | Petru Ţincoca

Cea de a doua ediție a Festivalului de C Arte Danubius și-a deschis miercuri porțile pentru iubitorii de carte. Vremea a fost de partea organiza­torilor, astfel încât târgul de carte și deschiderea oficială au avut loc în Piața Civică, în fața unui public numeros și în prezența organizatorilor primarul Costantin Hogea, președintele Consiliul Județean, Horia Teodorescu și scriitorul Dan Mircea Cipariu, dar și a invitatului special, poetul Mircea Dinescu. Festivalul și-a propus să aducă în faţa publicului tulcean şi dobrogean voci importante ale culturii române şi dunărene, reușind o primă seară de succes la Casa Avramide, cu lansarea Scenariilor actorului Mihai Gălățan, conferința reputatului regizor David Esrig și recitalurile Mircea Dinescu și Mircea Vintilă

Mihai Gălăţan, lăsat pe stânga de „Scenariile” sale

Victimă a unui trac de neînţeles la un actor, dar obligatoriu pentru un om modest şi sensibil, actorul Mihai Gălăţan nu prea a vorbit despre volumul pe cale de a fi lansat, „Scenarii”.

Tocmai de aceea, responsabil cu prezentarea şi cu buna dispoziţie a fost publicistul Dan Arhire.
Evitând să spună multe despre carte (ceea ce facem şi noi, ca să nu influenţăm cititorul!), Arhire a spus, printre altele, aceste cuvinte, reluând traseul profesional al lui Mihai Gălăţan: „Să spunem că prin anul 1998, când autorul era prin clasa a Vl-a, purta pantaloni scurţi şi încă nu ştia ce vrea să se facă el când creşte mare, un alt tulcean a început delicatele demersuri pentru transformarea cinematografului local «Patria» în teatru, precum şi pentru înfiinţarea primei trupe de teatru profesionist în oraş. Demersurile astea tenace, încăpăţânate, după metoda clasică de lucru cu autorităţile «afară pe uşă, înapoi pe fereastră», au ţinut vreo cinci ani, până prin 2003, când Mişu era deja un adolescent în anul III de liceu, poate chiar fuma şi visa să ajungă actor. Până să se finalizeze lucrările de transformare şi modernizare ale clădirii, au mai trecut încă cinci ani, până în 2008, când Minai Gălăţan tocmai terminase facultatea şi devenise actor, un tânăr ducând cu el nerăbdarea, speranţa şi o lume de vise. Poate unul din visele sale a fost să poată fi actor în oraşul său, în Tulcea şi acest vis s-a putut împlini după zece ani şi trei mandate de discretă abilitate ale altcuiva care, deşi cu vreo treizeci de ani mai vârstnic, n-a încetat, la rândul său, să viseze. … Scenariile lui Mihai, ce par a fi uşor expediate din timiditate, parcă din dorinţa de a nu deranja, de a nu plictisi, mi-au plăcut mie foarte mult. Am descoperit în ele, din frânturi, un oraş şi un om – Tulcea şi autorul – aşa cum nu îi ştiam până acum, pentru că nu îi văzusem niciodată cu aceşti ochi. Atâtea poveşti neştiute am găsit în scenarii, atâta sensibilitate şi atâta delicateţe! Aceste bântuitoare delicateţe şi sensibilitate din textele lui Mihai Gălăţan sunt ingredientele care învăluie, uneori, într-o blândă şi mângâietoare ceaţă de tragism poveştile zărite în – prea des şi nemeritat numitele – lucruri mărunte. Şi ca să vezi unde să se întâmple povestea cu tragismul? Tocmai în Tulcea! Paginile cărţii sunt familiare – tulceanului, mai ales – personajele reale care au inspirat personajele fictive, deşi purtând alte nume, putând fi, totuşi, recunoscute. La o primă plimbare a privirii prin această curte, de exemplu, pot recunoaşte … astfel deprototipuri alese de Mişu cel necruţător!…

… Căci, făcând un exerciţiu de imaginaţie, să încercăm să credităm drept posibilă eventualitatea ca tocmai acum, doi tineri din Tulcea, cam de vârsta lui, să se placă, să se căsătorească şi să aibă un copil care, când va avea vreo 25 de ani să fie actor, iar visul lui să fie ăsta: să joace acasă, pe scena tulceană, într-o piesă a celebrului actor şi dramaturg Mihai Gălăţan, chiar alături de el, în aceeaşi distribuţie. Poate nu se va întâmpla aşa, dar poate se va întâmpla. Cine dintre noi ştie?”.

Au fost apoi clipe când autorul a simţit amorţeală în mâna sa stângă. De la autografe.

Vrajitorul din Oz- premieră

Copii, ştiaţi că iarna cea geroasă poate fi păcălită mai uşor decât credeaţi? O să spuneţi că da, ştiaţi! Cu mănuşi şi ceai fierbinte. Cu fular şi fes. Ei bine, teatrul Jean Bart Tulcea vă propune o alternativă. Şi asta fiindcă gerul de afară poate fi decompensat prin căldura conţinută de darul pe care vi-l oferim. Regizorul Nicolae Poghirc, aflat la a treia colaborare cu teatrul tulcean, a reuşit să reînvie primul basm modern american, pe frumoasele noastre tărâmuri dunărene. Este vorba de Vrăjitorul din Oz, de Frank Baum. Premiera spectacolului va avea loc duminică, 11 ianuarie 2015, ora 18.

Scriitorul american Lyman Frank Baum s-a născut la 15 mai 1856, in Chittenango, New York, S.U.A. şi a fost crescut la o ferma din Syracuse, New York.
În 1868 a fost înscris la Academia Militară Peekskill fiind retras dupa 2 ani. Tatal sau era un prosper om de afaceri care i-a dăruit fiului, în vârstă de doar la 14 ani, o tipografie. A început sa editeze propria revista, The Roselawn Home Journal, apoi The Empire si The Stamp Collector. S-a orientat apoi spre creşterea păsărilor de curte şi a publicat revista The Poultry Record.
Aproape de vârsta majoratului a devenit interesat de scenă, jucând Hamlet la teatrul deţinut de tatăl său. În 1881 avea loc premiera spectacolului muzical Maid of Arran, cu libretul şi muzica scrise de el, spectacol ce a impresionat la vremea respectivă criticii.
S-a căsătorit în 1882 cu Maud Gage şi a avut 4 copii. În 1883 îl găsim administrând propria firmă, Baum Castorine.
A debutat ca romancier in 1897, cu cartea pentru copii Mother Goose, apoi a scris peste 60 de carti, cele mai multe adresate celor mici. În 1899 apăreau The Navy Alphabet, The Army Alphabet, The Songs of Father Goose. Adevaratul succes il cunoştea însă în 1900, când publica Wonderful Wizard of Oz, ilustrată de W.W. Denslow, cea mai bine vandută carte pentru copii timp de 2 ani. A adaptat povestea Vrajitorului din Oz pentru scenă, impreuna cu regizorul Julian Mitchell, si au realizat pe Broadway un spectacol muzical care timp de 9 ani a fost prezent in turnee. În 1901 a publicat Dot and Tot of Merryland. Cu pseudonimul Edith Van Dyne a publicat 24 de cărţi pentru fete, in seria numita Aunt Jane's Nieces, iar cu pseudonimul Floyd Akers a publicat 6 cărţi pentru băieţi. În seria de cărţi despre tărâmul din Oz a mai scris : The Marvelous Land of Oz (1904), Queer Vizitatorii din landul Minunatele din Oz (1905, benzi desenate), Ozma of Oz (1907), Dorothy and the Wizard in Oz (1908), The Road to Oz (1909) The Emerald City of Oz (1910), Patchwork Girl of Oz (1913), Little Wizard Stories of Oz (1913), Tik-Tok of Oz (1914), The Scarecrow of Oz (1915), Rinkitink in Oz (1916), The Lost Princess of Oz (1917), The Tin Woodman of Oz (1918). Postum au apărut The Magic of Oz (1919), Glinda of Oz (1920, The Royal Book of Oz (1921).
A creat Oz Film Manufacturing Company, si a regizat si produs el insusi His Majesty, the Scarecrow of Oz, The Last Egyptian. Printre ecranizările ulterioare celebre se număra filmul mut din 1925 in care juca Oliver Hardy, filmul muzical produs in 1939 de MGM, in care a jucat Judy Garland.
L. Frank Baum a murit la 06 mai 1919, la Hollywood, California.

Dorothy Gale este o fetiţă de 12 ani care trăieşte într-o fermă din Kansas alături de mătuşa sa, Em şi unchiul ei, Harry. Într-o zi, Dorothy, în este luată prin surprindere de o tornadă, care o poartă, alături de căţeluşul ei Toto, până în îndepărtatul tărâm de basm Oz. Odată ajunsă pe acel tărâm, Dorothy face cunoştinţă cu oamenii din ţinuturile respective. Îi întâlneşte pe Sperie–Ciori (omul făcut din paie care îşi dorea să aibă şi el puţină minte), pe Omul Tinichea (a cărui dorinţă era ca în pieptul său să bată o inimă) şi pe Leul cel Laş (care dorea să devină curajos).

Când Dorothy află de existenţa Marelui Vrăjitor din Oz care se afla în Oraşul de Smarald, atunci ea se hotărăşte să-l caute pentru a-l ruga să o ajute să se întoarcă acasă, la ferma din Kansas. Atunci când cei trei prieteni pe care Dorothy i-a întâlnit pe tărâmul Oz află de puterile pe care le are acest vrăjitor, pornesc la drum fără ezitare.  

Călătoria pe care au iniţiat-o se dovedeşte a nu fi una foarte uşoară, împreună încercând să scape de pericolele pe care le întâlnesc în calea lor. După un drum lung şi extenuant, ei ajung la Marele Vrăjitor din Oz, dar acesta nu e de acord să-i ajute pe cei patru atât de uşor, spunându-le că pentru a le îndeplini dorinţele trebuie să treacă prin câteva încercări. 

Distribuţia spectacolului:
Distribuţia: Irina NAUM- Dorothy, Nicoleta LUNGU- Toto, Nelu SERGHEI- Omul de Paie, Cristian NAUM- Omul de Tinichea, Mihai GĂLĂŢAN- Leul, Costel ZAMFIR- Portarul, Regele Maimuţelor Înaripate, Marele Vrăjitor din Oz, Gabriela CIOLACU- Vrăjitoarea cea Bună, Ana Maria ŞTEFAN- vrăjitoarea cea Rea, mătuşa Em, Ionel DURBALĂ- Unchiul Harry.

Regia: Nicolae POGHIRC; muzica: Dumitru LUPU; versuri: Carmen ALDEA- VLAD; Coregrafia: Oana- Lavinia PISAROGLU; Scenografia: Daniel NAE.

Nu-i aşa că veţi veni? Iupiii! Ştiam noi!

Mic reţetar de izbăvire

Festivalul de C’Arte Danubius: Mic reţetar de izbăvire

Actualitate | Publicat la 19.6.2014 | Petru Ţincoca

* Despre cartea „Scenarii”, de Mihai Gălăţan

Ieri, în ziua deschiderii celei de-a doua ediţii a Festivalului de C’Arte Danubius, organizatorii au pregătit un încărcat program cultural. Unul dintre momentele după – amiezii a fost lansarea cărţii „Scenarii” a actorului tulcean Mihai Gălăţan.

Volumul lui Mihai Gălăţan, la cale mare de a fi unul comic, cu toate că e ticsit cu umor de calitate superioară, e în fapt o condică dramatică de sugestii de mântuire. Mai precis, salvări pe cale pur individuală.

După piesele înglobate, cartea e frag­men­tară. Ca atare, e dificil să găseşti „ceva” care să-i fie un fel de şiră a spinării; poate tocmai de aia, autorul a pus cele patru componente sub semnul scenariului. A ceva probabil, realizabil, nu şi implacabil.

În teatru, film sau operă, textele lui Gălăţan au aparent un sigur numitor comun: indicaţiile regizorale pentru ieşirea spre scara de apocalipsă. Sunt mai multe apocalipse laice cu sufleor.

Autorul se uită în jurul său şi pretutindeni vede pierzanie, avertizând cu mai multe studii de caz. Nu se pierde cu firea, consemnează cu minuţie în caietul său cu recomandări tehnice.

Mihai Gălăţan, actor în viaţa de toate zilele, e aici tot ce nu e în viaţa de toate zilele. Uneori e şi personaj, alteori e chiar toate personajele din scenariile sale. Are, însă, politeţea actoricească şi umană de a nu-l juca pe Dumnezeu, cum are decenţa de a nu fi sfătos. Are talentul de a fi aproape toate rolurile din carte, deci harul multiplu de a nu fi el însuşi.

În piesa de teatru „O simplă zi din viaţa la nişte oameni” (sic!), doi nătărăi aruncă în aer o navă civilă rusească, purtând un nume imposibil de spus aici, şi declanşează al III – lea Război Mondial. Ultimul. Cei doi nu sunt chiar tembeli: amândoi aud voci, primul ca „profet” care vede tot felul de „arătări”, al doilea ca schizofrenic. Sunt tot soiul de Sodome şi Gomore în jurul lor, multă spurcăciune, deci mântuirea prin pucioasă – bomba nucleară e o curăţare planetară binevenită. S-a ajuns la „capătu’ capătului”, cum spune d-na Casapu, o tentativă de swinger.

Circular e scenariul de film „Tulcea City Blues”: începe în 1976 cu o fetiţă care e ajutată de un bărbat adult să urce nişte scări înzăpezite şi se termină în 2013 cu aceiaşi Lili şi Mircea, sărutându-se şi „urcând împreună scara blocului, ţinându-se de mână”. Între bornele povestirii, tipuri peste tipuri: „ţiganu’ şi ţăranu’ ”, rockeru’ care fuge „peste”, miliţianu’; apoi, pe nou, poetul îmbibat cu alcool şi cu sine, groupies veştejite, pictorul – vocalistul – pianistul beţivani, pederaşti, iar „ţăranul şi ţiganul”, acum urându-se responsabil, ca adulţii.

O nebunie în cascadă, naraţiunea prăbuşindu-se din vis în vis şi tot aşa, e următoarea piesă de teatru, „Oraşul”.  Din „Renaştere” în „Secolul luminilor”, iar de acolo în „Aeggyssus” (formaţie de rock, nu vechiul nume al aşezării), cele trei părţi sunt subîntinse prin aşezarea care e visată şi răsvisată, de piesă în piesă, de scenă în scenă şi de un… progres spre infinit. Opera – rock „Caloian”, a patra bucată, sare din matrice: acţiunea se petrece la sud de Dunăre, e povestită plurilingv şi în ver­si­ficaţie variată, având rezonanţe curat metalice (muzical, prin rock, şi „vesti­mentar”, prin accente rock) şi fiind o baladă cavalerească.

Ce poate lega, totuşi, scenariile? Mihai Gălăţan are harul de a fi descriptiv, vizual. Poate „too visual”, cum spune englezul. Mai mult, scapă de fiecare dată din capcana sfătoşeniei. E speculativ, în sensul etimo­logic („speculum”, oglindă), adică are însuşirea de a arăta, fără a moraliza.

Până să „consemneze” decesul perso­na­jelor (în fiecare „scenariu” se moare), căci e un simplu agent literar constatator, autorul le sugerează, prin dese alunecări în apele perverse ale oniricului şi cu ajutorul unui umor transcultural, căi de scăpare. În van!

În afară de Tulcea, prezentă aproape la tot pasul, ceea ce uneşte cele patru scenarii este ceea ce Luc Besson rebreveta în epocalul său film, „Al cincilea element”: iubirea. Iubirea în epoci unde omul e din ce în ce mai alienat. Valeriu şi Sorin vor să salveze lumea, din dragoste pentru semeni, dar, din neghiobie, predispun rasa umană la dispariţie; Lili şi Mircea se drăgostesc după aproape patruzeci de ani; în „Cele trei vise” sunt amoruri peste amoruri, unele vesele, împlinite, altele uzate şi tragice; în sfârşit, în „Caloian” se trece de planul dragostei omeneşti, se trece şi de iluzia împreunării dintre Tatăl – Cer şi Mama – Pământ şi Ioniţă e „nimic, topit în linia orizontului”; în „Secolul luminii”, şi Ionescu visează că „linia orizontului nu mai exista”. Poveştile au aspecte ludice (vezi: copiii din „Tulcea City Blues”), preludice şi postludice, chiar… zălude.

Având uşurinţa de a nu fi complicat, Gălăţan vorbeşte simplu despre lucruri esenţiale. Un simptom al unei mari sensi­bilități este simțul exersat al observației, iar, pe un fertil fond stilistic, autorul pune umor, conştient că moravurile se îndreaptă râzând. Dar se pare că visul, Oraşul şi iubirea nu sunt suficiente pentru răscum­părarea păcatelor. Poate că, dar aici introducem noi speculaţie, nu e mare distanţă de la „script” (scenariu) la Scriptură. La conceptul creştin de iubire, sprijin pentru personaje în căutarea moralităţii. „Iubirea” şi „iertarea” sunt semnele unui bun început.

Premiera spectacolului ,,Dineu cu proști!”, la Teatrul ,,Jean Bart”

Tulceni! Vi se pregătește ceva!

Premiera spectacolului ,,Dineu cu proști!”, la Teatrul ,,Jean Bart”

Motto: ,,A iubi de dragul de a fi iubit e omeneşte, a iubi de dragul de a iubi este divin.”

Louis de Funes

Pe Facebook discuțiile și certurile despre politică par că se mai stăvilesc. Cererile de prietenie înroșesc din nou colțurile monitoarelor. Campania a făcut curat prin liste, iar acum oamenii se împacă la loc.  Au revenit postările cu mâncare, înăbușite acum de cele despre cutremur. Cu toate acestea, mai citești la câte unii speriați de seism: ,,I-ați votat și uite!”. Acum câteva zile am postat pe aceeași rețea de socializare afișul spectacolului ,,Dineu cu proști”, aflat la acea oră în plină producție. Mi-am cerut scuze că ceea ce am scris pe wall nu are legătură nici cu votul, nici cu diaspora, nici cu Exit–Poll-ul. Cu toate acestea, în cazul de față, mi s-au adeverit vorbele rockerului Dee Snider, spuse în fata unei comisii ce urma să îi interzică muzica, prin anii 80: ,,Dacă vă doriți neapărat să găsiți prostii în versurile mele, o să găsiți!”. Imediat cineva a redistribuit fotografia, folosind titlul piesei pentru a ilustra părerea domniei sale despre un grup de politicieni care făcuse nu știu ce. M-am supărat, mi-a trecut.

În luna septembrie a anului curent, regizorul Aurel Palade a fost din nou invitat la Tulcea pentru a demara cel de-al șaselea proiect pe care urma să-l deruleze pe scena Teatrului ,,Jean Bart”. După mai multe propuneri s-a optat pentru piesa scrisă de regizorul, scenaristul, producătorul și dramaturgul Francez Francis Veber , intitulată Le dîner de cons,  în traducere Dineu cu proști.

Câteva din comediile lui Francis Paul Veber (născut la 28 iulie 1937) au fost adaptate pentru Hollywood cu ajutorul său (de exemplu , La chèvre sau Pure Luck- Noroc chior), sau fără intervenția și sugestiile lui (Dineu cu proști - Dinner for Schmucks cu Steve Carell). După filmul său din 1978, La Cage aux Folles (Colivia cu nebuni) s-a turnat în 1996 un remake regizat de Mike Nichols, sub titlul The Birdcage. Unele dintre scenariile sale au fost concepute pentru a se juca pe scenă (Dineu cu proști).

Veber s-a născut la Neuilly-sur-Seine, Hauts-de-Seine, dintr-o mamă scriitoare cu origini ruso-armeneşti şi un tată evreu, de asemenea scenarist (Pierre-Gilles).  Veber fost numit cavaler al Legiunii de Onoare la 21 September 1996, apoi promovat la rangul de ofiţer în 2008. A primit şi  Ordre national du Mérite în anul 2001.

În Dineu cu proşti, personajul central este editorul parizian  Pierre Brochant, care organizează săptămânal câte un dineu cu idioţi, unde participanţii- afacerişti de success- trebuie să invite la masă câte un astfel de exemplar, pe care ceilalţi să-l poată ridiculiza. La sfârşit este selectat ,,campionul”. Cu ajutorul unui ,,descoperitor de talente”, Brochant reuşeşte să localizeze un giuvaer de prostie, François Pignon, angajat al Ministerului de Finanţe, pasionat de machete pe care le realizează din beţe de chibrituri. Cu puţin timp înainte de sosirea lui Pignon, Brochant este secerat de o criză de sciatică. În urma unui conflict, soţia îl părăseşte. Iniţial Brochant îşi doreşte plecarea lui Pignon, dar apoi îl însărcinează să-i resolve nişte probleme ardente, pe care el nu le poate gestiona din cauzei problemei de sănătate. Şi de aici încep aventurile pe care nu am dori să vi le divulgăm. Surpriză!

Montarea de faţă se sprijină pe priceperea şi forţa a doi actori foarte talentaţi ai Teatrului ,,Jean Bart”, ce susţin partituri memorabile. Firescul este o a doua natură pentru Dan Constantin (Francois Pignon) şi Ionuţ-Paul Ştefan (Brochant). Ritmul, relaxarea şi umorul sunt calităţile de bază ale construcţiei interpretării personajelor amintite, cuplul Pignon- Brochant ocupându-şi locul binemeritat în pleiada celebrelor duo-uri ale scenei mondiale. Irina Naum, cu prospeţime şi ingenuitate oferă personajului Christine armonia şi demnitatea necesară cu care se opune personajului principal. Aceasta trage un semnal de alarmă printr-o pedeapsă binemeritată aplicată soţului: fuga de acasă. Gabriela Ciolacu compune un personaj delicios, dând viaţă Marcelinei, o hippioată altruistă şi colerică, cireaşa de pe tort în conflictul familial al lui Pierre Brochant. Costel Zamfir şi Radu Niculescu (primul portretizându-l pe comicul doctor Archambaud, al doilea pe cel mai bun prieten al personajului principal- Juste LeBlanc), trimit acţiunea într-o zonă a echilibrului, atât de necesară într-o seară de pomină în care destine se pot transforma iremediabil.

Regizorul Aurel Palade, întrebat despre diferenţele dintre lucrul într-un teatru din Capitală şi în unul de Provincie, mărturiseşte: ,,Am avut ocazia să lucrez în ambele părţi. De obicei am avut norocul să lucrez unde m-am simţit bine, iar cel mai bine mărturisesc că m-am simţit în provincie. Am descoperit la Tulcea şi la Vâlcea actori talentaţi, care ar putea oricând să joace la cel mai înalt nivel în Capitală. Diferenţa e că dacă în Bucureşti intervine tot timpul ba o filmare, ba o reclamă, în provincie actorul ţi se oferă în totalitate. Din păcate, în provincie, actorii trăiesc doar din salariile lor mici şi cu toate acestea nu am simţit la ei acea blazare, senzaţia de uzină… i-am, simţit venind cu drag la repetiţii, cu acea teamă plăcută pentru o nouă provocare. Actorul de provincie este pentru mine asemeni unei plastiline, care se lasă modelată cum vrei tu, dacă reuşeşti să-l convingi să intre în povestea ta. Senzaţia mea este că în provincie nu există lucru de mântuială, există respectful faţă de munca ta, faţă de spectator.”   

În zilele de 28, 29 şi 30 noiembrie 2014, la Teatrul ,,Jean Bart”- Tulcea va avea loc premiera spectacolului ,,Dineu cu proşti”, o producţie ce vă va stârni cu siguranţă hohote de râs, anunţând în avans buna dispoziţie ce ne va cuprinde în apropierea sărbătoilor de iarnă. 

Distribuţia: Ionuţ Paul ŞTEFAN, Dan CONTANTIN, Radu NICULESCU, Mihai GĂLĂŢAN, Irina NAUM, Gabriela CIOLACU, Costel ZAMFIR. Regia: Aurel PALADE, scenografie: Elena COZLOVSCHI, asistent scenografie: Elena ORBOCEA, consultant artistic costume: Maria DORE.

Mihai Gălăţan

Portret Roman Jora

Social | Publicat la 12.3.2014 | Obiectiv

„Când cuvântul nu mai ajută să spună tot ceea ce simte, vocea începe să cânte; atunci când şi aceasta devine neputincioasă, picioarele încep să salte.” (Li – Ți, gânditor chinez)

Scenă. Primul timp de repetiție. Sub lumina palidă a neoanelor de serviciu, actorii își fac încălzirea. Urmează lucrul la dansurile inserate pe parcursul spectacolului pentru copii „Prostia omenească”. Este ianuarie și e frig. Iar efortul fizic, în ciuda altor metode, devine cea mai la îndemână soluție de sfidare a temperaturii scăzute. Maestrul coregraf, în mijlocul spațiului de joc, explică succesiunea pașilor. ,,Un, doi, un -doi -trei. Un, doi..”. Apoi, cu fața către sală, cu spatele drept și mâinile săltând energic în aer pe ritmul melodiei, acesta compune dansul. Nu e greu. Nici simplu nu e. Dar e frumos! Acum e rândul actorilor, iar autorul coregrafiei coboară în primul rând de scaune, substituindu-se spectatorului. Zâmbește blând, iar în ochii săi se citeşte un licăr de bucurie. Actorii au înțeles ansamblul mișcărilor…

Domnul Roman Jora, căci despre domnia sa este vorba, maestru coregraf categoria I, cu o doză de energie și vivacitate demnă de invidiat pentru cei aproape optzeci de ani, își deapănă povestea. Aprinde țigara, așezând-o apoi în scrumieră, și privește nostalgic la coloana de fum ce se înalță spre tavan. Se înfiripă o veche amintire, pierdută în ceața vremurilor de demult. Din timpul în care sălile de clasă erau împodobite cu portretul Regelui Mihai și al Reginei-Mame Elena, de-o parte și de alta a icoanei Mântuitorului:

„Când eram copil, în Jurilovca, veneam gură-cască la căminul cultural și de aici, urmărind dansurile celor mai vârstnici, furam mișcări pe care le repetam prin grădini.”.

Acesta a fost primul contact cu dansul și totodată motorul ce a declanșat pe mai departe dragostea sa pentru acest tronson al artei. Între anii 1950-1954, domnul Jora frecventează cursurile Școlii Pedagogice pentru Învățători din București. Deși la orele de educație fizică și-a însușit noțiunile de bază în sfera sporturilor cu mingea, dovedindu-și nu o dată priceperea nativă, totuși pașii l-au îndreptat către formația de dansuri rusești a școlii. După absolvire, Ministerul Învățământului l-a repartizat în comuna Burdușani din județul Ialomița ca învățător și ulterior director de școală. Apoi a urmat stagiul militar, la sfârșitul căruia este cooptat la cursurile de instruire pe plan regional pentru profesori de dans, cursuri care se desfășurau în Constanța, fostul Sfat Popular al Regiunii Dobrogea și care cuprindeau dans popular, modern, de societate și al minorităților etnice. În localitățile Burdușani (Ialomița), Sarichioi, Zebil și Jurilovca (Tulcea) domnia sa este numit instructor de dansuri populare în cadrul Căminelor Culturale. Pe lângă munca desfășurată în aceste cămine culturale, maestrul Roman Jora înființează colective de dansuri populare românești și ale comunităților etnice, desigur, acolo unde era cazul. În anul 1964 este transferat de la școala din Jurilovca la Casa Raională de Cultură – Babadag unde a funcționat până în anul 1968, an în care s-au înființat județele în România.

„Raionul Istria m-a ales pe mine. În 1968 am fost încadrat coregraf al județului, iar de atunci, anual, – câte o lună, până în 1999 am fost trimis la pregătire în București, nefiind absent de la niciun curs”, își amintește maestrul. Ce cuprindeau aceste cursuri? Noțiuni de scriere și citire coregrafică, culegeri de folclor din toate regiunile etno-folclorice ale țării, studii de cercetare.

Din 1968 până în 2010 este maestru coregraf la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale – Tulcea.

În 1982 publică prima lucrare, intitulată ,,Folclor coregrafic nord-dobrogean”, editată și în 2006, urmată de ,,Folclor muzical-coregrafic aromân și megleno-român” – 2007. Cel de-al treilea volum, dedicat folclorului rușilor lipoveni din Tulcea, este în curs de redactare.

„Dar… ce înseamnă folclor?” se întreabă domnul Jora, cu brațele desfăcute și umerii ridicați, mimând nedumerirea. Răspunsul vine tot de la domnia sa: „Folclorul repre­zintă totalitatea operelor artistice (muzicale, coregrafice, etc.) create de popor și practicate de populația din mediul rural.”. Jocul continuă: ,,Ce înseamnă autentic? Legea de a respecta zona etno-folclorică, localitatea și stilul”.  Ansamblurile profesioniste de astăzi au însă tendința de a prelucra mișcările, rezultatul fiind de multe ori total diferit de sursa de inspirație. Gre­șeala intervine în această ecuație atunci când dansul rezultat poartă același nume cu cel care a stat la baza construirii celui nou. Se crează derută. Totuși, cel căruia îi este dedicat acest articol se arată ușor îngăduitor, invocând principiul creației. Creația presupune o rotunjire a elementelor coregrafice, artistul aducându-și aportul, cu condiția de a nu amesteca stilurile.

Lui Roman Jora i se datorează și existența unui număr impresionant de ansambluri artistice înființate pe parcursul celor peste cinci decenii de activitate. La Sulina pune bazele unei formații de dansuri feminine, mixte, de societate și rusești. Orașul Isaccea îi datorează două programe de dansuri pentru tineret și un program folcloric cu familiști (tineri cărătoriți). La Casa de Cultură din Babadag, în cadrul Ansamblului Sălcioara, pregătește tinerii în zona folclorului dobrogean și al celui nord –moldovenesc (Arcanul). Tot aici predă dansuri din Țara Oașului, Transilvania și Oltenia (Călușul). A mai înființat și coordonat ansamblurile de cântece și dansuri din Măcin, Peceneaga, Turcoaia, Mahmudia (Salsovia), Nufăru, Beștepe, Chilia Veche, Ciucurova, Dăeni, Hamcearca, Horia (Florești), Izvoarele, Jurilovca. La Mihail Kogălniceanu, Ceamurlia de Sus, Ceamurlia de Jos, Lăstuni, Sarighiolul de Deal, Nalbant – cristalizează echipe de dansuri aromâne și la Cerna un ansamblu megleno-român.

Cu minoritățile etnice lucrul a fost cel puțin la fel de fructuos (să reținem că aromânii, megleno-românii și istro-românii nu au comunități etnice în țara noastră, aceștia fiind de origine valahă). Îi datorează existența și sincronizarea pe plan național și internațional ansamblurile rusești din: Sarichioi, Jurilovca, Sulina, Mahmudia, Tulcea. Urmând exemplul precedent, nici ucrainenii nu au rămas în urmă, aceștia bucurându-se de închegarea formațiilor de dansuri din localitățile: Tulcea, Murighiol, Crișan, Sfântu-Gheorghe, Ciucurova.

Toate dansurile își trag seva din lucruri concrete: îndeletniciri ale sătenilor, fenomene ale naturii sau ritualuri – unele chiar pre-creștine. Discutând despre ideea faptului concret din spatele mișcărilor care nu sunt nicidecum ,,în sine”, maestrul se ridică în picioare și schițează dansul dobrogean cu ritm lent ,,Popârlanul”, explicând substratul său. Remarc lejeritatea mișcărilor și iubirea nețărmurită pentru frumoasa lui profesie, care, la fel ca undele pe apă, îi înconjoară ființa, vibrând în jurul său. ,,Iată un om fericit!- îmi spun în gând, urmărind totodată firul poveștii. Popârlanul, fiind pasăre de seară, apărea atunci când gospodarii terminau munca cu sapa. Aceștia, istoviți, se odihneau privind-o cum își desface lin aripile. Și de aici până la replicarea acestor mișcări în ritmul muzicii nu mai era decât un pas.

Una dintre cele mai mari dorințe este să înființeze un program de pregătire pentru instructori de dans, care, pe baza noţi­uni­lor dobândite la curs, sau studiate de pe suport DVD, să poată reînființa ve­chi­le trupe din zonele județului Tulcea. Punând în discuție conservarea și valorificarea tradi­ții­lor locale, artistul propune un intere­sant subiect de gândire:

„În tinerețe, din comuna Pecenea­ga am cules dansuri populare pe care, după ani de zile, le-am predat locuito­ri­lor aceleiași comune. Fiind reprezentanții unei generații mai noi, nu ştiau absolut nimic despre acele coregrafii, existând riscul ca ele să dispară pentru totdeauna.”

Cât despre premiile obținute, ar trebui dedicat un număr întreg al revistei. În vremurile de tristă amintire, la Festivalul ,,Cântarea României”, unde evoluase și ca solist, a câștigat o sumedenie de locuri I.

Nici prezența la reputate festivaluri internaționale nu lasă de dorit. În 1964 participă la Festivalul Internațional de Folclor – Nausa, Grecia. În anul următor este invitat la Aalborg – Danemarca. În 1966 la Izmail, în Ucraina. Tot aici va reveni și în 1970. În anul 1971 participă la Festivalul Internațional de Folclor de la Efes – Turcia, obținând trofeul ,,Zeița de Aur”. În 1972, 1975 și 1977 se întoarce în Danemarca, la Aalborg. În 1980, Franța îl primește la Montguyon. În 1982, participă la festivalul de la Ferrara – Italia. În 1984 la Festivalul din Ismail, Ucraina. În 1991 la Krasnodar, Rusia. În anul 1992, alături de ansamblul lipovenesc din comuna Sarichioi, ajunge în Germania, la Hamburg. În același an are loc cea de-a doua vizită în Franța, după 12 ani, tot în Montguyon, apoi în Bordeaux.

În 1997, cu Ansamblul  Folcloric ,,Baladele Deltei” participă la Festivalul Internațional de Folclor, iarăși în Franța. În 2000 și 2002, pe baza reciprocității între orașele înfrățite, alături de Ansamblul Folcloric ,,Sălcioara” din Babadag, maestrul Jora vizitează Anglia. În 2004, Festivalul Internațional de folclor de la Ankara-Turcia își deschide porțile, iar maestrul coregraf, alături de elevii Palatului Copiilor, participă și la acest eveniment. Tot cu elevii Palatului Copiilor va merge în Bulgaria la Kavarna – 2004. La ,,Festivalul Nunților” din Baia Mare a obținut marele premiu cu ,,Nunta aromână”, iar președintele juriului ar fi remarcat că

,,…se simte mâna lui Jora aici!”

În anul 1997, la inițiativa domnului Ernesto Mihăilescu, Consilierul șef al Inspectoratului pentru Cultură – Tulcea, a fost înființat ansamblul de Cântece și Dansuri ,,Baladele Deltei”, al cărui director a fost numit profesorul Niță Bratosin, iar maestru coregraf domnul Jora. În cadrul ansamblului ,,Baladele Deltei”, protagonistul acestui portret a muncit cu bucurie și pasiune timp de 5 ani, între anii 1997 și 2002.

Din 2002 până în 2005 susține cursuri la Palatul Copiilor și Elevilor din Tulcea. În același an 2002, crează ansamblul de cânt și dans ,,Porțile Deltei” cu care participă la multiple manifestări artistice.

Maestrul îmi înmânează o copie după libretul A.C.A.F.R. (Asociația Coregrafilor Ansamblurilor Folclorice din România) emis în 1990 și privesc la poza din care mă privește drept în ochi: simt o scânteie care transcede parcă banala foaie xeroxată. Imaginea este un pic neclară, dar ochii sunt vii, iar căutătura adâncă. În spatele lor se deduce un întreg univers guvernat de forța ce zămislește bucuria sincretismului artei: muzică, ritm și dans, ce se topesc într-un întreg aproape cosmic. A, să nu uităm de dragoste și inspirație! Și nici de acel resort lăuntric pe care numai cei norocoși îl pot descoperi și activa, ce a putut să-l țină pe domnul Roman Jora cu îndârjire legat, ca și țăranul de glie, de profesia căreia i-a rămas credincios de mai bine de o jumătate de secol.

Interviul s-a încheiat. Maestrul Jora îmi strânge mâna. Hotărât și cald. Își pune geanta pe umăr și pleacă, lăsându-mă să zbor cu gândul la multe alte lucruri ce mai pot fi adăugate în lipsa cuvintelor, forme ale unui mesaj unic intraductibil. Reflectez un pic la vorbele Marthei Graham: ,,Dansul este limbajul ascuns al sufletului”.

Mihai Gălățan

Ziua Mondială a Teatrului, sărbătorită la ,,Jean Bart” -2014

Ziua Mondială a Teatrului, sărbătorită la ,,Jean Bart”

Social | Publicat la 27.3.2014 | Obiectiv

Cuvântul „teatru” vine de la greci. Înseamnă loc de întâlnire. Este locul în care oamenii vin să vadă adevărul despre viață și despre situația socială. Stella Adler

În majoritatea pieselor de teatru scrise de William Shakespeare apare un personaj pe cât de amuzant, pe atât de misterios: bufonul. Acesta nu este, nici pe departe, un personaj decorativ. Întrucât poate vorbi liber, fără să se teamă de pedeapsă, marele Will l-a folosit nu de puține ori ca vehicol al ideii pe care dorea el însuși să o transmită. Ca în șah, nebunul se deplasează pe diagonală, traseul său conducând spre cea mai bună cale de rezolvare a unei situații. Vocea autorului devine în acest caz vocea destinului, iar bufonul- vestitorul ei. Shakespeare era și el actor, iar bufonul – alter egoul său.

Și astăzi, actorul are menirea de a purta cu sine un mesaj. În ultima jumătate de secol, mesajul este des travestit în senzație. Chit că îți pui întrebări sau chit că jocul artistului trezește în tine anumite stări, vizionând un spectacol de teatru vei constata că ți se comunică ceva aflat dincolo de cuvânt. Misticii ar spune că se propagă energii nevăzute. Materialiștii ar spune că arta dramatică, în sincretismul ei, îți oferă această frumoasă stare de beatitudine, folosind trucuri vechi de când lumea: imagini frumoase, muzică și fraze atent chibzuite. Probabil răspunsul este mult mai simplu: un spectacol dramatic reușit îți crează, pentru o oră sau mai bine, mediul propice de a privi înăuntrul tău. Uneori o piesă te încântă, alte dăți te scoate din sărite. Dar oare nu cumva aceasta este impresia ta despre propriile trăiri ori prejudecăți? Oare aceasta să fie misiunea teatrului? Cine știe?

Pe 27 martie este Ziua Mondială a Teatrului, zi în care o personalitate marcantă a acestei bresle este invitată să transmită câteva cuvinte publicului spectator. Anul acesta a fost ales dramaturgul, scenograful și regizorul sud-african Brett Bailey. Tradițional, acest discurs se citește în toate teatrele din lume. Și în Tulcea, desigur!

Teatrul „Jean Bart” a programat în această zi două spectacole proprii:

· Dimineața, de la ora 11.00, copiii sunt invi­tați să vizio­neze spectacolul mu­zical „Prostia omenească” după Ion Creangă, în regia lui Nelu Serghei

Regizorul mărturisea la data Premierei: ,,La muzica pentru spectacol, semnată Marius Ţeicu, special pentru aceasta piesă, ne-am permis să mai aducem și altceva în plus. Una peste alta, sper să fie un spectacol bun, care să placă publicului, un public aș putea spune mai pretențios decât cel adult și asta pentru ca la copii o punere în scenă a unui spectacol e mult mai dificilă. Cu acest public nu te poți juca, dacă se poate spune asta, nu poți umbla cu multe finețuri pentru că ei, copiii, sunt foarte serioși.”

· Seara, la ora 19.00, se va juca ,,O noapte furtunoasă” de Ion Luca Caragiale, în regia lui Cristian Gheorghe

Regizorul a propus o viziune nouă, însă deloc disonantă cu  tonul dat de genialul nostru dramaturg. Pornind de la premisa că acesta este universal și actual, Cristian Gheorghe a translatat povestea în ziua de azi. Jupân Dumitrache și Ipingescu sunt jandarmi înarmați până-n dinți, în jurul cărora gravitează un Chiriac ce trimite, de la prima vedere, la Ernesto che Guevarra, o Veta îmbrăcată sport cu machiajul scurs de plâns, o Zița punkistă și un Spiridon care se ascunde de stăpân să fumeze și – culmea obrăzniciei! – să citească romane. Accentul cade pe Spiridon, substituindu-se de data aceasta perso­najului principal.

Așadar, Teatrul „Jean Bart” este pregătit de sărbătoare, așteptând publicul tulcean cu porțile larg deschise. În încheiere, propunem să medităm un pic la vorbele omului de teatru rus Vsevolod Meyerhold:

„Vreau ca toți slujitorii scenei să își recunoască destinul lor deschizător de drumuri profunde. Sunt deranjat de eșecul camarazilor mei de a se ridica deasupra intereselor castei lor, care nu au legătură cu interesele societății, în general. Da, teatrul poate juca un mare rol în transformarea întregii existențe”.

Mihai GĂLĂȚAN

Nostalgia unei stagiuni

Social | Publicat la 1.8.2014 | Obiectiv

„Dacă aș fi pe Lună aș avea nostalgia Pământului, dar sunt pe Pământ deocamdată și am nostalgia cerului…” (Oana Pellea)

În vara lui 2013, la teatrul ,,Jean Bart” se desfășurau repetițiile pentru spectacolul ,,Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare. Distribuția era mare, în consecință spațiul de recreație plin. Regizorul Aurel Palade susține că Drahmedra sau Kebir Bedi ar fi crema actorilor indieni. Eu susțin că Amitabh Bachchan. Nu mă contrazice, deși simt că nu-mi dă dreptate din toată inima. Ajder, stând pe fotoliu cu ochii în telefon rostește: ,,Bohotamhe! Ciăldi ciop- ciop ki bolaaa!”. Numai el știe ce-a spus acolo. Este o replică a lui Bachchan din filmul Mard. A rulat și la noi cu numele de ,,Calul alb”.

Aceasta e una dintre amintirile ce-mi vin nostalgic în minte atunci când mă gândesc la vara trecută. S-a lucrat cu drag la feeria lui Shakespeare. Rezultatul final stă mărturie afirmației, cât și clipele minunate rămase ca amintire din timpul lucrului. Sigur, publicul nu știe acest aspect. Dar, primind energia pozitivă ce se revarsă în sala de trei sute și ceva de locuri, poate intui asta cu ușurință.  Gongul a bătut sâmbătă, 28 septembrie, ora 19.00. Din distribuţie fac parte actorii: Oana ŞTEFAN -PISAROGLU – TITANIA/ HIPOLITA, Cristi NAUM – THESEU/OBERON, Dan CONSTANTIN – PUCK, Nelu SERGHEI – EGEU/BOTIŞOR, Alecsandru DUNAEV – LYSANDER, Vlad – Matei AJDER – DEMETRIUS, Ionuţ-Paul STEFAN – GUTUIE, Radu NICULESCU – FUNDULEA, Costel ZAMFIR – FLAUT, Ionel DURBALA – SUBȚIRELU, Ana-Maria ŞTEFAN-HERMIA, Roxana FILIP – HELENA, Mihai GALAEŢAN – BLÂNDU, Irina NAUM – FIR – DE – PAIANJEN/PHILOSTRAT, Nicoleta LUNGU – MAZARICHE, Ecaterina TUDOSE – BOB-DE-MUȘTAR, Leonard CRISTEA – PRINȚUL, Andra – Alexandra VÂLCU-ARDELEANU – FLUTURAȘ.

Imediat după consumarea premierei, echipa a făcut cunoștință cu Nicolae Poghirc. Nicolae Poghirc este regizorul sub a cărui baghetă a fost montat în conti­nuare spectacolul ,,Amintiri din copilărie” la Teatrul ,,Jean Bart”. Cunoscut ca actor din filmul ,,Milionari de weekend” sau din reclama cu pateul care se întinde, că ,,o fi și el obosit”, în prezent actor al Teatrului Național ,,Marin Sorescu” din Craiova, Poghirc a lucrat simplu și plăcut cu echipa de actori.  Premieră – duminică, 03 noiembrie, 2013, ora 18.00.

Distribuţia:​ Nicoleta LUNGU, Mihai GĂLĂȚAN, Ana Maria ȘTEFAN, Ionel DURBALĂ, Costel ZAMFIR, Nelu SER­GHEI, Ecaterina TUDOSE, Cosmin VÎLCU, Adrian VÂLCU-ARDELEANU și copiii: Andrei Victor VÂLCU ARDELEANU, Delia LUNGU, Andra Alexandra VÂLCU ARDELEANU. Muzica de scenă: Liviu MANOLACHE.

Actorul și regizorul Dan Chiriac, sosit de pe meleaguri dâmbovițene, a poposit pentru a doua oară la teatrul tulcean. Prima oară acum un an, pregătind pentru stagiunea 2012-2013 spectacolul ,,Acasă la tata”, de Mimi Brănescu. A doua oară, semnând regia spectacolului ,,D-ale carnavalului”. Misiunea regizorului și a echipei de actori a devenit, în special în cazul piesei lui Caragiale, aceea de a căuta nuanțele și rezolvările de situație aflate dincolo de textul propriu zis. A motiva în alt fel cuvintele pe care dramaturgul le-a împrumutat rapsozilor săi de mahala din ,,D-ale carnavalului” este, cu siguranță, ,,greu lucru”. Greu, dar tentant. Iar rezultatul a fost o izbândă. Un lucru cinstit.

Premiera spectacolului ,,D-ale carnavalului” a avut loc sâmbătă 5 aprilie 2014, ora 19.00. Distribuția: Costel ZAMFIR- Nae Girimea; Oana – Lavinia PISAROGLU- Mița Baston; Ionuţ Paul ŞTEFAN – Mache Răzăchescu (ce-i mai zice și Crăcănel); Emanuel CRISTOIU – Iancu Pampon; Radu NICULESCU – un catindat la percepție; Alexandru DUNAEV- Iordache – calfă la Girimea; Roxana FILIP/ Ana – Maria ŞTEFAN – Didina Mazu; Ionel DURBALĂ – un ipistat; Nelu SERGHEI- chelnerul; Cosmin VÂLCU, Cati TUDOSE, Daniel IACOBLEV- BARĂU. Decorul: Daniel IACOBLEV BARĂU.

Spectacolul ,,Sapă, sapă… cârtiță bătrână” a început să se lucreze imediat după încheierea repetițiilor la ,,Amintiri…”. Din distribuție au făcut parte Natașa Raab și Nicolae Poghirc,  Poghirc acum în calitate de actor. Regia a fost semnată de Alexandru Boureanu. Din păcate, și spre rușinea celui ce scrie aceste rânduri, o mini cronică nu se poate realiza acum, întrucât autorul acestui articol nu a apucat să vadă nicio reprezentație. Ca o expresie a regretului ce mă încearcă, primiți acest citat al lui Aldo Nicolaj, dramaturgul ce a redactat piesa ,,Sapă, sapă…”:  „Mereu a fost un minunat moment – deşi mi-a dat şi mari suferinţe – a reuşi să creez numai cu nişte cuvinte de dialog o poveste, a personajelor şi a ambianţelor. Este o extraordinară magie fără descrieri şi fără povestiri: doar prin dialog să creezi personaje, să scoţi la iveală problemele, situaţiile şi momentele din viaţa lor. Nu există plăcere mai mare pe lume decât aceea de a asista la naşterea lor, din a-i vedea cum se formează, de a-ţi da seama că odată create există cu adevărat, au un nume, un caracter, o personalitate, un fel de a se comporta, o poveste în care sunt încuiaţi şi din care nu mai pot ieşi”. Premiera a avut loc marți, 17 decembrie 2013.

Nicolae Poghirc, la a doua colaborare, în calitate de regizor, cu instituția tulceană de spectacole, revine  acum, cu ,,Sânziana și Pepelea”. Regizorul- actor pare că aduce un omagiu atât copilului universal, cât și autorilor moldoveni de geniu, lucru ce poate sugera mândria pe care acesta o simte în fața valorilor culturale din zonele natale.

,,Sânziana și Pepelea” este un spectacol antrenant ce abundă de efecte vizuale și sonore: actorii schimbă cu repeziciune costume neobișnuite, personajele fantastice au vocile amplificate și ușor distorsionate, aducând publicul spectator cu un pas mai aproape de lumea eterică a zânelor și zmeilor din povești. Geamparale și cântece ritualice românești, rămase moștenire din vremuri imemoriale, își întretaie acordurile cu sunete eterice, redate de sintetizator.

Distribuţia spectacolului numără actorii deja binecunoscuți spectatorului tulcean. Aceștia sunt: Oana Pisaroglu- Sânziana; Costel Zamfir- curajosul Pepelea; Gabriela Ciolacu: Baba Rada/ Zâna- Lacului/ ministrul Tândală; Mihai Gălățan- Zmeul cel fricos și Papură- împăratul peltic; Ionel Durbală -Lăcustă Vodă cel mereu flămând/Toma; Nelu Serghei- Pârlea vodă cel setos/dascălul Macovei; Nicoleta Lungu- ministrul Păcală și Statu-Palmă-Barbă-Cot; Ecaterina Tudose- dama de la curte; Cosmin Vîlcu – ostaș priceput/Murgilă – Vodă; Adrian Vâlcu-Ardeleanu – alt ostaș/ Zorilă; Delia Lungu – Pasărea Măiastră, Diana Ionela Dinu- domnița de la curte.

Acestea au fost spectacolele pregătite în această stagiune, la care, ca de obicei, s-a muncit cu iubire. Din toamnă se va relua circuitul. Să vă divulg un secret: actorii de abia așteaptă! Acum nu mai mult de două săptămâni am adăugat niște poze cu actori indieni pe Facebook. Mă fulgerase dorul de copilărie. Mă sună Palade, cu o falcă în cer și una în pământ. Aparent, desigur. ,,Deci poți să faci ce vrei tu cu cine vrei tu, dar să nu te legi vreodată de Zeenat Amann, da?” Zeenat Aman este vedeta filmului Lanțul Amintirilor. I-am jurat lui Aurel Palade că față de d-na Amann port o adâncă prețuire și nicicum nu am dorit să iau în derâdere persoana sa. ,,Bine, hai pa!”. ,,Pa pa!”. Am închis și m-a cuprins un dor teribil de vara trecută.

Mihai Gălățan – actor la Teatrul „Jean Bart”

Interviu, partea a doua

„Scenarii” din trecutul actorului-scriitor Mihai Gălăţan

Social | Publicat la 8.7.2014 | Obiectiv

(urmare din ediţia trecută)

Rep.: Ce-ai zice de un volum de poezie?

M.G.: Nu cred, pentru că poezia e puțin mai complicată. Simt că n-am descoperit-o, că nu știu despre ce e vorba neapărat în poezie. Bănuiesc că e cu totul altceva. „Caloian” nu are prea mari pretenții poetice, pentru că voiam să fie mai mult un pretext pentru muzica rock. Ca versuri de melodii, eu zic că textele respective merg, dar dacă le-aș vedea într-o broșurică, să le citească vreun actor pe undeva, poate m-aș simți puțin jenat. Nu vreau să zic că sunt simple, dar sunt mai accesibile, așa. Dacă mă întrebi de ce mă impresionează Nichita Stănescu, pentru că e grozav, nu știu ce să zic. Zicea un domn academician care venise la Festivalul de C’arte Danubius că l-a cunoscut pe Nichita Stănescu și a asistat la nașterea unei poezii a lui. Cică avea un breloc chinezesc cu un pantof și uitându-se la brelocul ăla a scris ceva superb, dar pornind de la un fapt foarte concret. Iar poezia istorică ce se află în „Caloian”, acolo, e cel puțin desuetă. Adică vreau să fie privită nu ca o epopee, ci ca o simplă glumă. Pentru că în poeziile alea cu metrică veche, cuvinte vechi, rimă, ritm… sunt inserate și neologisme, și situații normale. Am o poezie despre heavy metal acolo, cântată de corul de bulgari din secolul XII. Adică e o glumă, până la urmă, nu vreau să fie luată foarte în serios. De asta repet, cu poezia nu știu, poate o să mi se deschidă ochii într-o zi.

Rep.: Dacă ar fi să alegi una singură, pe care dintre cele trei zone despre care am vorbit ai alege-o? Poate ai vrea să fii o vedetă rock sau un pictor sofisticat.

M.G.: Îți dai seama că vedeta rock e visul oricărui adolescent, dar meseria mea adevărată, cea pe care o iubesc cel mai mult, e actoria. Și aici pot să aleg cu ochii închiși. Deci actoria și atât. Dar actoria fiind o artă sincretică, ea, cum am zis și mai devreme, nu le exclude pe celelalte. Ea înglobează și cântatul, și mișcarea scenică… Dacă e să mă gândesc la scenografia unui spectacol, se apropie și de zona picturii. De fapt cred că din nucleul actoriei s-au despărțit desenul, scrisul… Dar probabil ele adunându-se într-un context, formează teatrul pe care eu îl iubesc foarte mult.

Rep.: Îți aduci aminte primul contact cu teatrul?

M.G.: Nu îmi mai amintesc exact primul, dar îmi amintesc două situații. Eram micuț de tot și aveam discuri cu povești. Și la un moment dat era unul „Familia Chiț-chiț”. Era un motănel care cânta. Cânta motănelul acolo și eu am întrebat-o pe maică-mea de motănel, că ce face, și mama, săraca, nu și-a dat seama. Era Octavian Cotescu,  care era mort de dinainte să mă nasc eu. Și mi-a zis: „E mort!”. Și o jale a pus stăpânire pe mine în momentul acela de muream. M-a văzut maică-mea botos pe acolo și mi-a zis: „Tu ce vrei, ce-ai pățit?” Și am păcălit-o, i-am zis că vreau și eu să merg la teatru. Atunci mi-a zis „Hai că o să te duc eu la București.” Aic,i în Tulcea, nu erau spectacole de teatru profesionist. Asta e una dintre amintiri. Cealaltă e cu Mălăele. Purcărete a pus prin `92 „Scapino”, parcă, și fusese dată la televizor în perioada în care eram eu micuț de tot. Mi-a plăcut atât de mult, nu știu de ce, că am revăzut piesa și după ani, și e foarte bine pusă. Dar sunt acolo unele situații pe care un copil de cinci ani, sau cât aveam eu, nu le poate înțelege. Cred că îmi plăcea foarte mult de Mălăele, cum făcea el pe acolo. Și i-am scris o scrisoare.

L-am rugat pe tataie-miu. Fiind primii ani după comunism, scrisoarea era oribilă. Erau chestii de genul: „Atunci când vă urmăresc la televizor mă simt mai vioi și cu mai multă poftă de a învăța. Iar simpatia mea este aprobată atât de mine, cât și de ceilalți colegi de clasă.” Era dictată de tataie-miu, săracul, dar dincolo de porcăria asta comunistă care era scrisă acolo și dictată de moșul, transpare gândul sincer de copil care vrea să îi scrie o scrisoare actorului lui preferat. Ei, și am păstrat scrisoarea foarte mult. Mai acum vreo câteva luni, maică-mea mi-a adus de la ea de acasă o cutie cu diverse amintiri de-ale mele, cu ce mai făceam eu, printre care și scrisoarea pentru Mălăele. Ei, și am ținut-o așa, iar acum în cadrul Festivalului de C’arte a venit Mălăele, însoțit de Caramitru. După spectacol, m-am dus la Mălăele cu scrisoarea și am zis: „Bună ziua, mă numesc Gălățan, sunt actor aici la Teatrul Jean Bart și vreau să vă dau o scrisoare care vine cu o întârziere de vreo douăzeci și ceva de ani. V-am scris-o când eram mic, dar n-am apucat să v-o trimit, așa că v-o dau acum.” S-a uitat așa și zice: „Ce fain. Ai să-mi permiți s-o public?” Zic „Da, vă rog. Puteți să faceți ce vreți. E a dumneavoastră.” Deci astea au fost, scrisoarea pentru Mălăele și motănelul din familia Chiț-chiț, primele amintiri care mă duc cu gândul la ideea de teatru.

Rep.: Iar momentul în care ai hotărât că vei fi actor?

M.G.: Eu tot timpul am visat la asta, dar maică-mea îmi tot spunea să mă fac arhitect. Să învăț matematică, pentru că arhitecții au bani. Bănuiesc că băgasem și eu la cap că trebuie să fiu arhitect, dar undeva, prin gimnaziu-liceu, pentru că oricum pe la finele liceului știam sigur ce vreau să fac. Țin minte că mai veneau de-alde Caramitru de care am zis, cu recitaluri la Muzeul de Artă. Ziceau poezii. Pentru mine era ceva ce mă impresiona, mai ales că asta voiam să fac. Și mă duceam acasă, luam și eu o carte de Eminescu și recitam pe unde apucam. Eu am avut repertoriul, de fapt, făcut și învățat, cam cu un an înainte de a da la teatru, mai ales că maică-mea avea „frumosul” obicei de-a mă căra la Constanța, și mie nu-mi place să fac plajă. Și verile mă căra acolo. Bine, în afară de ultima vară, dintre clasa a XI-a și a XII-a, când am rămas aici și a fost o vară superbă. Da, și stăteam acolo și mă plictiseam teribil la Constanța, așa că luam cărțile lui unchi-miu din bibliotecă. Citeam pe acolo și ziceam poezii, așa că învățasem Coșbuc, Eminescu, Minulescu. Deci, practic, poeziile pe care le-am avut de strâns pentru admitere erau strânse dinainte la mine.

Rep.: Ce piesă te-a provocat cel mai mult din tot ce ai jucat până acum?

M.G.: Acum trec și anii, și o provocare mare, cum mi se părea la 23 de ani, nu mai coincide cu ce înțeleg acum prin ideea de provocare. Dar pentru raportul vârstă-proiect a fost „Woyzeck”. Mi s-a părut o mare provocare. Și apoi „Acasă la tata”, unde trebuia să fac un personaj cu totul diferit. Era vorba de un „smardoi”. Nu vreau să zic că aș fi eu pâinea lui Dumnezeu, dar erau cu totul alte date înglobate în personajul acela, și

mi-a fost foarte greu când am pregătit rolul din  „Acasă la tata”. Rolul „Petrică”… Deci cred că cele două, „Woyzeck” și „Acasă la tata”. Bine, nu zic că celelalte nu au fost provocări. Îmi amintesc de „O noapte furtunoasă”, unde tot așa, trebuia să fac un personaj cu totul diferit. Și ca vârstă, și ca intenție, ca tot. Jupân Dumitrache. Era un contre-emploi, cum se zice în teatru. Aici depinde și de modalitatea în care te poți înțelege cu regizorul. Sunt unii cu care efectiv te înțelegi, alții cu care nu, alții cu care te înțelegi normal…

Rep.: N-ai explicat de ce ți s-a părut „Woyzeck” dificil.

M.G.: Acolo era foarte mult efort fizic, îmi amintesc. Iar eu întotdeauna am fost grăsuț. Pentru „Woyzeck” mi s-a propus și am acceptat să slăbesc. Și am slăbit atunci vreo 13 kg. Îmi era greu pentru că nu mâncam, la teatru făceam mult sport, simțeam cumva că piesa stă în cârca mea și asta mă responsabiliza foarte tare, pentru că echipa era destul de mărișoară… Eram foarte stresat. A fost efectiv un workshop solicitant.

A consemnat Silviu Humă

La mulți ani, Teatrul ,,Jean Bart”

Motto:  Ziceam că teatrul e nouă zecimi muncă istovitoare care înseamnă transpiraţie, aplicaţie, meşteşug. A fi un bun actor în teatru înseamnă să vrei să fii asta mai mult decât orice pe lume, înseamnă o concentrare de dorinţă, de ambiţie şi de sacrificiu cum nu o cere nici o altă profesie. Şi mai cred că bărbatul sau femeia care acceptă această condiţie nu poate fi un om obişnuit, nu poate fi oricine. Să dai atât de mult, pentru – aproape întotdeauna – atât de puţin!

 JOSEPH L. MANKIEWICZ

Teatrul nostru a împlinit luna trecută 7 ani. În februarie 2008 a avut loc deschiderea oficială, iar trei luni mai târziu s-a început lucrul la prima producție proprie: spectacolul ,,Nunta lui Figaro”. Abia ieșiți de pe băncile facultății priveam oarecum cu admirație, oarecum cu teamă, la spațiul în care (cine și-ar fi imaginat?) am muncit în toți acești ani. Totul era nou și rece, însă. Îi lipsea... sufletul. Afișele de pe pereții camerei unui individ, cutia lui cu cd-uri, acel etern sertar cu usb-uri, creioane și alte gadgeturi –toate acestea reprezintă explozia spiritului său în spațiul în care trăiește. Toate aceste obiecte îi pot contura portretul. Iar cei patru pereți, ca prin magie, prind viață! Teatrului îi lipsea atunci acel muc de țigară stins cu grabă de actorul care se grăbește la scenă, acea cămașă de epocă așezată pe umeraș în cabină, acele zgârieturi de pe podele, săpate de mutarea unui element greoi de decor. Îmi place să cred că acum, după 7 stagiuni pline, după sute și sute de ore de lucru, Teatrul Jean Bart este un organism viu, compus din dragostea nedisimulată a celor ce muncim dincolo de porțile sale. Atunci, în 2008, stând la fumoar, îmbrăcat și machiat de spectacol, îmi repetam în minte: ,,Lucrez la un teatru! Sunt, cu adevărat, actor! Oau!”. Era un citat din filmul ,,Cele șapte fețe ale doctorului Lao”, care suna astfel: De fiecare data când iei de pe jos o mână de pământ și vezi nu pământul, ci o minune, un mister și o bijuterie, oprește-te și spune-ți: ,,Trăiesc, iar a fi viu e fantastic!”. Acest tip de revelație l-am avut în clipa aceea. Chiar si acum, când scriu toate acestea, starea amintită îmi revine în forma de atunci.

La vârsta la care copilul scoate ochii în lume, vârstă asociată adesea cu etapa bunei creșteri, Teatrul ,,Jean Bart” se pregătește, meticulos și temeinic, să devină cunoscut și în afara ,,casei”.

Celebrul actor, regizor și scenarist Ion Sapdaru (n. 4 august 1961, Doroțcaia, Republica Moldova) a acceptat invitația conducerii Teatrului nostru de a monta un spectacol aici. Bucuria lucrului cu un profesionist desăvârșit este dublată și de calitatea textului propus: piesa de teatru  ,,Douăzeci de minunte cu îngerul” de Alecsander Vampilov. O savuroasă metaforă într-un act, populată de personaje ce fac parte din toate mediile sociale –o societate în miniatură- ale cărei cutume se zguduie din temelii atunci când o persoană misterioasă dorește să facă bine fără niciun interes ascuns. Convinși fiind de faptul că omul în esență este în mare parte cinstit, corect și bun (în măsura în care lumea civilizată și-a impus rațional principiile respectului pentru semeni), cei implicați în acțiune vor conștientiza, într-un final, decrepitudinea lor morală. 

Ion Sapdaru a absolvit facultatea de teatru din Chișinău în 1983 și facultatea de film VGIK din Moscova în 1989. Este actor și regizor la Teatrul Național din Iași, este regizor la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani. A fost asistent la Facultatea de teatru G.Enescu, Iași (1990-1992, 1994-1997). A fost premiat de Uniter în 2009 pentru cea mai bună piesă, ,,Natură moartă cu nepot obez”, dar după două zile i s-a retras premiul pentru că s-a descoperit că a fost publicat un fragment din piesă (fără știrea autorului) într-o revistă literară din Basarabia, regulamentul interzicând acest lucru. Premile sale, naționale și internationale,  numără aproape toate categoriile pentru care ar putea fi nominalizat un actor/regizor. Printre acestea amintim: Premiul Gopo, cel mai bun actor în rol principal - 2007, Premiul pentru cel mai bun actor - Paris, Premiul pentru cel mai bun actor - Cottbus, Germania, Premiul pentru cel mai bun actor - Italia, Premiul pentru cea mai bună regie - British Council 1998, Premiul Uniter pentru cea mai bună piesă - 2009 /neacordat.

A jucat mult în teatru, iar palmaresul său cinematografic este impresionant. Din peliculele în care a apărut extragem: ,,După dealuri”, ,,Amintiri din Epoca de Aur”, ,,4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, ,,A fost sau n-a fost?”, ,,California Dreamin' (nesfârșit)”, ,,Hârtia va fi albastră”. Întrebat despre actoria ce poate fi privită uneori ca pe o unealtă a celebrității, Ion Sapdaru răspunde în stilu-i caracteristic, inteligent și cu umor:

,,În artă şi în teatru trebuie să îţi vezi de treabă. Nu trebuie să urmăreşti scopul de a fi faimos. Faima e relativă în România. Îmi place să fiu un mare anonim. Faimozitatea mea se exprimă în felul următor: atunci când mă duc jos la alimentară şi cer nişte salam, vânzătoarea îmi dă unul proaspăt.”

Despre proiectul amintit vom reveni cu amănunte cât mai curând, în prag de Premieră. Până atunci, însă, unele din detaliile ce înconjoară această nouă producție se vor păstra în taină.

O a doua pârghie a importantei mize propusă de teatrul tulcean- recunoașterea pe plan național, o constituie reînființarea Festivalului Tragos. Festivalul de teatru Tragos a fost înființat în 1993 de către regizorul Ion Dore și actorul Nelu Serghei. În 1997 a devenit festival internațional. Ediția din acest an va avea loc, cel mai probabil, în toamnă. Până atunci se va stabili mapa de existență a proiectului, cât și tematica propriu zisă. Nelu Serghei, într-un interviu din anul 2008, mărturisea: ,, „Din anul 1995, festivalul devine internațional, între timp dobândind statutul de cel mai curtat și râvnit festival din țară. Din lipsă de fonduri, în anul 1999, își încetează existența, până în anul 2003, când își mai adaugă o ediție. Dar, din păcate, aceeași lipsă de fonduri financiare face ca festivalul  să treacă în anonimat. La cerințele insistente ale formațiilor de teatru din țară și ale instițuțiilor, considerând că această manifestare nu aparține numai tulcenilor, prin valoarea deja dovedită în edițiile trecute, «Tragos» renaște…”. Să sperăm că această a doua renaștere a festivalului va aduce un plus de prospețime și publicitate Teatrului și de ce nu, orașului nostru, care nu o data s-a dovedit a fi un  focar al artei, demn de a fi luat în seamă la cel mai înalt nivel.

actor Mișu Gălățan